Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Egografiile unui homo narativus

Egografiile unui homo narativus

August 2015

Ioan Groșan, Lumea ca literatură. Amintiri

 

Că ultimele două decenii și jumătate au marcat o schimbare radicală a formulelor literare, a preferințelor pentru genuri și specii e o realitate la care subscriu, deopotrivă, scriitorii și cititorii. Dintre fenomenele literare postdecembriste, cel mai vizibil prin frecvență și prin contrastul cu scrierile anterioare este cel al literaturii memorialistice, de la amintiri, la jurnal sau la „egografii”, așa cum inspirat a fost numită una dintre colecțiile Polirom. 

E de necontestat, în acest sens, afirmația lui Nicolae Manolescu: genul memorialistic „n-a cunoscut niciodată în trecut o asemenea vogă”. Dar nu doar despre succesul unui gen sau despre un excedent e vorba aici, ci despre nuanțele pe care le capătă un discurs care, pe de o parte, își recunoaște autonomia și se dezice de „adevărata literatură”, iar pe de altă parte, nu face altceva decât să „literaturizeze” viața și autobiografia, fără să-și asume obligațiile specifice. Cum se întâmplă acest fenomen în zilele noastre, care e amprenta pe care scriitorii ultimelor două decenii au imprimat-o scrierilor autoreferențiale, sintetizează Irina Petraș în capitolul inspirat intitulat „Minte-mă! sau despre literatura confidențială”: „În jurnale/memorii/egografii/autoficțiuni, scrise din perspectiva unui autor dispus să se confeseze cu nerușinare, dezinhibările sunt accentul nou cel mai evident al ultimelor două decenii românești”.

Decis, parcă, să exemplifice teoriile mai sus-menționate, Ioan Groșan strânge 26 de istorisiri, unele apărute pe site-ul „Agenția de carte”, la îndemnul lui Dan Mircea Cipariu, între paginile unui volum cu titlu explicit: „Lumea ca literatură. Amintiri”, apărut la Polirom, la finele lui 2014. Mărturisindu-și temerea, șovăiala privind posibila deteriorare a „farmecului oralității și a imaginii celui care vorbește” în momentul consemnării, dar și nevoia de a „depune mărturie despre o anumită atmosferă, un anumit timp și anumiți, minunați, oameni”, în absența unui filtru estetic, Groșan conturează, în fapt, cu o sinceritate ce-l caracterizează, un crez artistic. 

Scris cu nerv, ca o autentică „poveste a vorbei”, volumul coagulează istorii din vremuri revolute și istorii contemporane, eludând criteriul cronologic, dar păstrând limbajul neaoș, autentic, ce dă savoare discursului. Unele povestiri devin, pe nesimțite, foiletoane care conturează adevărate lumi: zece dintre ele surprind experiența autorului la Festivalul de film de la Cannes, iar patru poartă simbolicul titlu „Eros în socialism”.

Debutând ca povestitor-colportor, căci primele istorisiri nu-l au ca actor sau protagonist, ci sunt integrabile în categoria „folclor urban sau rural”, Groșan excelează evocând „situațiunile” în care a fost protagonist. Cu incipit reportericesc, în care fixează cronotopul și contextul, dar cu o savuroasă desfășurare de forțe narative, povestirile dezvăluie, în general, aspecte inedite ale lumii literelor, dar și evenimente de tip „fapt divers”, care ar fi trecut neobservate în absența unui homo narativus. Reproducând dialoguri cu iz colocvial, în care vinovatul de turnura pe care o capătă situația e fie Bachus, fie Nemesis, zeița norocului și a ghinionului, Groșan nu rămâne niciodată în afara fabulei propriu-zise. Sintetizând, magistral, întregul subiect într-o frază cu valoare de morală, prozatorul vede „literatura din viață” care concurează serios ficțiunea literară. Cei doi navetiști turmentați îi amintesc de teatrul lui Ionesco, parașutistul atacat de taurul comunal e dovada din fericire, vie a sentimentelor antisovietice ale... șeptelului, quiproquo-ul din „Dracula în doi” demonstrează că spiritul mercantil al românului nu moare niciodată.

Viață și literatură e și în „Poetul și veterinarul” unde paradoxal nu e doar titlul, ci și alternarea discursului solemn – recitarea unui amplu poem cu un titlu cum nu se poate mai adecvat, Făptura – cu unul desolemnizat, dar la fel de important. Protagonist e Alexa Gavril Bâle care e nevoit să alterneze, în timpul unui moment liric, registrele; versurile poemului sunt întrerupte de dialogurile telefonice cu vajnicii posesori de cornute, dovadă certă a polivalenței românului născut poet.

Mentalitatea frustă a mamelor, bunicilor creează un interesant contrast, prin raportarea la mentalitatea succesorilor; deloc emoționată de importanța primului salt cu parașuta al fiului, mama unui tânăr ofițer pune micul incident cu taurul comunal pe seama inabilității acestuia: „Ete scârț, te-a atacat taurul!... Ai căzut tu ca prostu’, că nici când erai mic nu știai să sari un gard!” În Cel mai frumos omagiu, replica bunicii evidențiază respectul pentru „ideea de intelectualitate”; sosit urgent în sat pentru a cunoaște o tânără farmacistă „așe de frumoasă și bună cum n-am mai văzut”, conform aprecierii bunicii, tânărul George Țâra constată, cu stupoare, absența oricărei calități... vizibile la făptura feminină elogiată de bunică. Argumentul bătrânei e halucinant: „Vai de mine, măi George, cum să fie urâtă când o făcut atâta școală? Șase ani de farmacie!”

O experiență de-a dreptul... cinematografică relatează autorul în foiletonul „Jeune comédien la Cannes” unde, protagonist fiind, nu colportor, surprinde subtilități ale situațiilor, ale persoanelor care dobândesc, fără doar și poate, statut de personaj. Cu un statut incert, semioficial, în contextul renumitului festival de film, Groșan experimentează viața homeless-ului european, conturând, în plan secund, o lume pestriță, a contrastelor, portrete pitorești ale oamenilor simpli, situații-limită rezolvate inedit și, cu atât mai mult, savuros. Fiecare dintre cele zece istorisiri pare un boule de neige, acumulând și dezamorsând tensiuni. Încercarea eșuată de a se acredita ca jurnalist e urmată de neașteptata, insolita acreditare ca jeune comédien (dată fiind vârsta protagonistului – 45 de ani). Disperarea determinată de absența unui adăpost e alternată cu acalmia temporară: apariții providențiale sunt un magrebian care nivela plaja, Eugenia Vodă sau paznicul hotelului. Ce ține treaz interesul cititorului e tocmai jocul ghinionului și al norocului, contrastul dramatic dintre aparență și realitate, căci întâlnirile debutează mai toate catastrofal, dar sfârșesc... ca-n filmele americane: cu happy-end. Nici când încep promițător, aventurile nu sfârșesc așa, căci raportul de forțe șansă-ghinion rămâne neschimbat: promițătoarea idilă cu o producătoare suedeză de filme porno e un fiasco, raportat la așteptările „tânărului” bărbat, căci femeia mărturisește că are „une amie”, în buna tradiție nordică.

Bine creionate sunt și portretele prietenilor vechi sau mai noi, care transpar din fiecare povestire autobiografică; în „Moscu Copel și Radio Moscova” e vizibilă chiar o frescă a lumii culturale românești, de la film, la literatură sau radio, care nu umbrește, ci potențează figura minunatului regizor, flerul, talentul și umorul acestuia. Cu aceeași intenție de „laudatio” e realizată și povestirea „Ioan Buduca și biftecul tartar” în care, după elogiul adus calităților prietenului său, în stil marcat de sobrietate, Groșan introduce adevărata diegeză ce ilustrează o cu totul altă componentă a personalității acestuia, într-un limbaj (aproape) explicit. Tot o relație amoroasă e motorul povestirii, dar una împănată cu așa-zise delicii gastronomice. 

Povestea pescărească „Cele zece vorbe memorabile ale lui Ion Mureșan” e pretextul pentru a imortaliza un om și-o prietenie de-o viață, așa cum preluarea povestirii „Măsline aproape gratis” a celui care a trecut, anul acesta, în lumea scriitorilor de odinioară, e un minunat semn de apreciere a lui Alexandru Vlad. Perța, Țeposu, Țoiu, Țâra se regăsesc în istorisirea ce rememorează experiența cazonă din anii `70, nostalgică imagine a tinereții unora dintre cei mai cunoscuți membri ai „Ars amatoria”, al cărei nucleu narativ se coagulează tot pe un motiv gastronomic, vizibil chiar în titlu: „Zece farfurii cu supă”.

Ciclul „Eros în comunism” e tot o frescă, dar a realităților sociale, politice din primele decenii ale comunismului: joia tineretului, manifestare politico-artistico-erotică, e prezentată ca unul dintre puținele prilejuri de socializare, în aparență „act ratat al continuei etnogeneze a poporului român”, în realitate, cu finalitate, căci: „În trei ani de joia tineretului, patru fete au rămas grele, s-a înregistrat numai un avort, iar la ofițerul stării civile s-au prezentat ca mire și mireasă cinci perechi din pături sociale diferite, ceea ce a împrospătat puternic sângele satului”. Tot experiență erotică, dar cu aer exotic, e cea trăită de autor alături de „troțkista mexicană înfocată”, făptură contradictorie, dar cu principii, convingeri politice atât de ferme, încât până la ridicol, penibil, nu e decât un pas. Pe care, evident, îl face, spre amuzamentul protagonistului masculin care, deși perdant în dragoste, are aerul unui câștigător. 

Un aparent perdant pe frontul iubirii e și amicul al cărui nume, din motive lesne de înțeles, e trecut sub tăcere. După cuceriri sistematice – adică după un sistem bine pus la punct, cu o hartă ce consemna teritoriile cucerite, mereu la îndemână – amicul se bucură de libertățile oferite de revoluție, mutându-se în Germania, teritoriu virgin și plin de potențial erotic. Dar cum ne-a obișnuit Groșan, lucrurile nu sunt ce par a fi și nu ies cum ne dorim; la câțiva ani după exodul amicului, o reîntâlnire cu acesta îi dezvăluie autorului o neașteptată și inexplicabilă domesticire. Explicația e cum nu se poate mai simplă: „Mă, Ioane, în democrație sexul n-are niciun haz. Și-apoi, știi ce a dracului e nemțoaica asta în pat?” 

Don Juan rural e și inginerul din povestirea „Top senzual la țară” care notează, judicios, pe grafice realizate profesional, nu doar cotele cerealelor, ci și „perioadele de ciclu ale Măriucăi, Auricăi, Ilenei și Mioarei, fetele cu care avea el treabă din cele patru sate ale comunei”. Meditația profundă iscată de mărturisirea prietenului e excepțională: „Această paralelă sui-generis între fertilitatea solului de la Gostat și fertilitatea amantelor lui m-a urmărit multă vreme”.

Ultimele două povestiri întăresc convingerea ce crește cu fiecare pagină citită: vremuri revolute, dar atât de dragi, oameni care au fost prieteni și nu-i mai sunt alături, spații ale copilăriei și ale tinereții, care l-au marcat definitiv nu merită să fie doar literaturizate, ci gravate adânc. Întorcându-se, în „Umorul s-a născut la sat”, la originile sale rurale, pe care le fixează chiar în prima povestire, dar și la figurile de acum fantomatice ale celor care s-au perindat prin Muzeul Național al Literaturii Române până în 28 iulie 2014, ziua în care privea îndurerat mutarea sediului instituției, autorul se lasă copleșit de amărăciunea provocată de acuta percepere a acelui „fugit irreparabile tempus”, de nostalgia „vârstelor de aur”. Mai presus de toate, așadar, de treceri.

Autor: Carmen Ardelean