Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: Lumea sub forma unei gări

Preumblare prin grădina Gutenberg: Lumea sub forma  unei gări

August 2015

Reeditarea unor debuturi literare din anii `80, în volum individual sau colectiv, pare să devină o realitate ce nu mai poate fi ocolită de critica de profil. Ea este chiar o necesitate în cazul unor autori valoroşi, unii intraţi şi în programa şcolară, ale căror prime opere sunt intruvabile, fiind însă fatuitate acolo unde prestigiul estetic sau caracterul de eveniment literar lipsesc. Cu ediţia a doua a volumului La fanion de Liviu Ioan Stoiciu, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2015, avem posibilitatea de a compara un debut, cu adevărat excepţional, din 1980, cu unul de azi, observând toate metamorfozele poeziei din ultimii 35 de ani. O primă constatare ar fi că nu e nici mai bună, nici mult mai proastă poezia tinerilor de-acum, e, pur şi simplu, altfel. Un efort comun în desolemnizarea limbajului, în fuga de tropi, în percepţia fragmentată a realului se simte totuşi, incipient la unii, perpetuat de ceilalţi. Alături de prima ediţie a volumului La fanion, apărută la Editura Albatros, Bucureşti, 1980, cea de la Editura Rafet cuprinde şi ciclurile de versuri ale lui Liviu Ioan Stoiciu din Caietul debutanţilor, de la Albatros, pe anii 1977 (Balans) şi 1978 (Cantonul 248). De asemenea, ediţia de acum e însoţită şi de o semnificativă prefaţă, semnată Mioara Bahna. Ca în tablourile timpurii, în ciclurile din caietul debutanţilor se prefigurează ironia ca atitudine fundamentală, dar şi decoraţia lingvistică abundentă sau teatrul/ circul (elementul spectacol) ca punct de întâlnire a realităţii şi iluziei. Dacă Balans, grupajul din 1977, cuprinde numai patru poeme, cel din 1978, intitulat Cantonul 248, e mai substanţial, însumând zece piese. Aici, liniile de forţă ale viitorului volum de debut s-au cam adunat, devenind clare: atmosferă, personaje, topos, imaginarul poetic însuşi, tăietura frazei poetice, evenimentul sau gestul spectacular, aerul de scenă, chiar virgulele intenţionate, puse sau lăsate pe dinafară, având rolul să bulverseze sensul. Ba mai mult, se văd contururile lumii sub forma unei gări: „în depozit, în haltă, stă, sub cerul liber o/ stivă de cherestea şi pe ea, întins,/ aşteptând trenul personal de 7 şi ceva, un trompetist/ întârziat de la iarmaroc, aşa, a cărui salivă, scursă/ din instrument, e suptă de cârpa/ steguleţului galben al cantonierului – cu – o – mână – / pe – manivela – telefonului, odihnit lângă el// şi e un câmp împrejur!...aici/ vin să se retragă tramvaiele, pline cu dantelării, din/ bucureşti (ah, ce grozav îmi vorbea, de ele, un unchi,/ leonard…) şi, cât vezi cu ochii, numai vii… sunt/ trandafiri smântâni mobile şi licori, scrobeli/ megafoane şi iepuri, care muşcă şi ici şi acolo cărţi cu/ poezii, pentru copii şi străduţe în care/ motanii, cât luna, şi la o aruncătură de băţ sunt/ cupolele cu noi/ reclame, livada cu meri şi, la linie,/ şefii de echipe, în talpă cu ghimpi/ pe căldura asta…// apoi irozi ce suntem şi toată lumea o/ închipuire, a noastră, care, dacă ar avea cum, ar/ zăbovi toată ziua la coadă la bilete de circ şi/ nu ar mânca nimic, până să/ îi vină mărfarul, care de exemplu şi azi va opri, la semnal,/ să le fie pe plac la ţărani: ei, doar, au/ aranjat, cu ceferistul de la cabină, să/ să poată să urce// direct de pe bucata lor de pământ şi să meargă/ şi dânşii la oraş, la obor/ cu tot cu casele şi cu catrafusele, cu cufăraşele,/ ebonita, malurile de nisip, damigenele,/ muşamaua şi cu buchetele lor, parfumate,/ de scrum/ păi cum!!!...” (În depozit, pp. 135-136).

La fanion e un titlu lipsit de solemnitate, care poate fi aşezat deasupra oricărei felii de realitate cotidiană, cu desfăşurări prozaice: la căile ferate, în armată, în sport. Pusă pe un volum de versuri, sintagma scoate poezia, măcar aparent, de sub zodia orficului, a rostirii ca sărbătoare. În cele două secvenţe ale cărţii sale, Evoe! (19 poeme) şi Pe linie moartă (28 de poeme), debutantul Liviu Ioan Stoiciu ataca hotărât epicul gotic, cu interes pentru întâmplări misterioase, terifiante, bazat pe suspensie şi pe imagini şocante. În micile sale naraţiuni funcţionează fără greş paralelismul cotidian-mitic. Gara lui Stoiciu e o răspântie între cer şi pământ. Sfârşitul poemului, cel mai adesea printr-o interjecţie, are rolul ieşirii din ficţiune, al revenirii virile între pereţii de cremene ai realităţii. În descrierea cronotopului său, acest poet pare a avea unele puncte de contact cu romancierul Faulkner, dar la nivel intuitiv. Ca în romanul În timp ce agonizez, monologul interior prezintă evenimentele cu mari distorsiuni. Uneori asistăm la variante diferite ale aceluiaşi eveniment. Perspectiva narativă este mereu a copilului care transfigurează spre fabulos cotidianul. Jocul e „modus vivendi” în cel dintâi ciclu, începând chiar cu titlul Evoe!, în care se aglutinează o propoziţie exclamativă şi o interjecţie. Copilăria poetică pare construită pe un permanent joc al perspectivelor: „MARE MOLEŞEALĂ, fă, azi…dar…me-ta-mor-fo-ză…,/ îmi vine în gând (aşa, un cuvânt…) …a, hau/ la întrecere…gara: eu/ mă prefac în leu şi tu în/ carte… ba, invers! Şi cine se transformă în…/ în… mă rog, ceva-ieşit-din-comun («iată improvizarea!...»), câştigă…tu, apă…sau o albină…sau ursoaică…uite, eu o să fiu/ o…ghici?...o pupăză…nu, o şopârlă…iar eu/ cărăbuş…ba, lotus…ba, mentă! Poftim,/ greiere…cocoş!...a! (şi făcu a/ lehamite) …cocor… broască!... iapă, na…na,/ cerb!...ă-lei, fii acum atent: unu, doi, trei…sunt/ stâncă…bravo (mormăi eu), în mijlocul liniei…/ vălei, Niobe, mişcă…alo!...mă sperii. Fato, ieşi/ din vis, ce naiba, vine trenul!...urlu: nebuno!...la/ o parte…(ea, nimic…), a!...în/ ultima clipă, locomotiva, trans-/ figurată în pisică, opreşte, serioasă, la/ picioarele ei, îi linge gleznele şi zice: bă,/ mocofanilor, unde aţi mai văzut voi/ accelerat să/ nu vă rupă oasele!... (aşa că, pardon, să/ îi dăm voie, el/ a ieşit pe primul loc, aici şi// coroana, din frunze de stejar, e/ a lui)// mai departe…” (pp. 24-25). Trebuie observat că forţa de culoarea locală apăsată, a Liliecilor sorescieni, determinarea etnografică la Liviu Ioan Stoiciu are linia mai subţire şi uşor dansantă, gata să fugă din cadru.

Aspiraţia spre suflul epopeic, cu cel puţin câteva dintre atributele presupuse de specie, era sugerată chiar prin motto-ul cărţii, excerptat din Homer. În cel de-al doilea ciclu de poeme, relaţia dintre ficţiune şi realitate pare a fi cea dintre obiect şi umbra lui. Spaţiul imaginar e ranforsat, în principal, prin instrumentele ludicului, ale livrescului şi ale oniricului. Mixtura acestora, la care poetul ajunge printr-o atingere simultană, se iveşte încă de la primul poem, Tot umblam desculţ în cer. Asistăm la gesturi fals iniţiatice, deturnate înspre grotesc: „…o dată, însă, nici nu mă/ lasă să mă îmbrac bine, şi mă şi trase, în spatele/ casei, cantonierul (că/ îl punea tata, la 7, să mă trezească: mama, şi ea, era/ la ora aceea, pe bucată, la vie…), la umezeală, unde/ îşi scoase…mă rog, în faţa mea, şi/ râse, grozav: acum, dacă ne facem/ cot la cot nevoile, eşti şi tu/ bărbat, bă…întotdeauna eu, însă, am rămas/ la distanţă/ de oamenii mari” (p. 49). Un poem precum Dar hărţuielile ne adevereşte că Liviu Ioan Stoiciu îşi clădeşte universul în vecinătatea celui ludico-oniric din eminesciana Copii eram noi amândoi…, cu lirismul ei infantil minat de un eu poetizant maturizat fără voie. Nebărberiţi trandafirii e o piesă ce ilustrează perfect ideea de naraţiune lirică, având un capăt în realitate şi altul în mit. În alt loc, pornind de la o scenă domestică, micro şi macroexistenţa se derulează într-un ceremonial fixat din afara umanului şi pentru totdeauna: „atunci, cu siguranţă, arătătoarele ceasului (ceas,/ pe care tata îl scotea seara, când se dezbrăca, să/ se culce, din buzunarul lui special, de la pantaloni – şi/ îl întorcea, ceremonios, în faţa noastră, a/ copiilor) erau două crengi, de sticlă: vedeam, prin ea,/ cum trecea, realmente, timpul, domnule, material,/ pieptănat pe o parte şi trecea şi să mă ia naiba dacă/ mai înţelegeam ceva din/ mişcarea asta…asta eu… da –” (Singurătatea vine ca un dinte, p. 70). Aici, subiectul lucrării e trecerea timpului, iar tehnicile de sugestie amintesc de celebra pânză a lui Dali, Persistenţa memoriei. Titlul picturii amintite ar putea fi atribuit întregii poezii din La fanion.

Odată cu înaintarea lecturii, constatăm că apropierea de poezie se produce după un ritual căruia nu-i lipseşte chiar o doză de histrionism: „şi mergea încet, mărfarul,/ încet: noi, atâta aşteptam: săream în vagoane şi/ atacam: «furaţi?...» nu, ne jucam… o dată, am/ nimerit materiale de circ: dar ce nu descărcam, tot/ ce ne cădea în mâini: porumb, lemne, hipopotami, bile, de moară,/ papagali, oi, pâine neagră, mă rog, calabalâc: aşa, mai/ făceam şi noi, fiii ţăranilor, o/ schimbare, de mediu… a…// apropo: dimineaţa, a doua zi, însă, ne trezeam,/ toţi, plânşi şi… în faţa părinţilor, cu/ un creion chimic, scriam/ angajamente, pe viaţă, de îndreptare: astfel, chipurile,/ am debutat, eu, în poezie (descoperind în/ ea o disciplină/ nouă…)” (Unul, aşezat în vârf, pp. 72-73). Nu mai era decât un pas până când forfota de oralitate să se coaguleze într-un spectacol a cărui bogată regie, parantezele tot mai dese fiind un fel de didascalii, ne aduce aminte de dramatica alintare a lui Emil Botta: „la canton aveam un aeroport: urcam noi, pe scări, la/ subsiori cu păsările domestice (dogme) pe acoperişul/ cazarmei şi zvrr!...ele, decupate, din reviste/ aterizam lin: o dată (când/ am publicat prima poezie…) am sărit şi eu/ în gol… da, şi am tot plutit, înfiorat şi…cum era? … a, îmi tot venea în/ faţa ochilor o reclamă, de la oraş, unde fusesem eu în copilărie, cu tata să iau porc, zic, o reclamă cu/ o privighetoare, care fluieră cu degetele în gură: că/ spuneam noi să fim atenţi pe unde/ ne cheltuim banii, dar până la urmă am intrat, amândoi,/ la iarmaroc, să vedem ce/ e o ceară verde, acolo şi panaramele…// dansezi?...lasă, domnişorule, zi cum ai ajuns de sus/ pe pământ…păi, cum: bine…” (la canton aveam un aeroport, p. 100). Aplicând unor poeme de acum 35 de ani o lectură contextualizată, considerăm că, prin La fanion, Liviu Ioan Stoiciu a coborât poezia nu în stradă, ci într-o gară anonimă, a cărei existenţă misterioasă a încredinţat-o unui discurs poetic unic. 

Autor: Viorel Mureşan