Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Teofil Dreptate la venerabila vârstă de 92 de ani

Teofil Dreptate la venerabila vârstă de 92 de ani

Iulie 2015

În luna mai 2015 s-au împlinit 70 de ani de la terminarea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale pe continentul european, care a produs multă suferinţă. Cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat jertfa a nu mai puţin de 70 milioane de vieţi omeneşti, ceea ce reprezenta 3% din populaţia mondială de la momentul respectiv.

Anul 2015 a fost declarat anul veteranilor de război, iar în prezentul articol ne propunem să evidenţiem câteva aspecte din viaţa şi activitatea generalului de brigadă în rezervă, Teofil Dreptate, preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război (AVR), filiala Sălaj, care se găsește la venerabila vârstă de 92 de ani.

În acest an, AVR, filiala Sălaj, prin domnul Dreptate, în colaborare cu unităţile militare sălăjene şi cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala Sălaj, prin președintele ei, col. (r) Alexandru Șerban, și-au propus să-i viziteze pe cei 101 veterani de război sălăjeni, care mai sunt în viață, dintre care nouă locuiesc în Zalău.

În cele ce urmează, derulăm firul vieții unui zălăuan de cinste, stabilit în urbea de sub Meseș în anul 1970, pe când orașul nostru era un imens șantier.

Teofil Dreptate s-a născut la 10 iunie 1923 în localitatea Chiochiş, judeţul Cluj la vremea respectivă, acum în judeţul Bistriţa-Năsăud, la aproximativ 30 km de Gherla. Tatăl său, Vasile Dreptate, provenea din satul Miceştii de Câmpie, din părţile Năsăudului, care îi spunea fiului său, Teofil, că strămoşii lor au făcut parte din regimentele grănicereşti şi datorită eroismului lor au primit pământ: „îmi spunea că toate aceste unități militare erau numai din români și se vede că românii au fost credincioși unui cuvânt spus”.

Referitor la numele de familie, dl Teofil Dreptate ne povestește că în timpul serviciului fiind, a fost trimis într-un control financiar în zona Târgu Mureș, când se făceau Combinatele de lemn. De la directorul întreprinderii, care era originar din Micești, a aflat că jumătate satul se numește Dreptate, nume care provine de la un anume Ion cel Drept, care în momentul când a luat ființă, numele a devenit Dreptate.

Tatăl său a fost încorporat în armata austro-ungară, la fel ca toți românii ardeleni și a luptat pe fronturile din Italia și Galiția. A fost rănit la ambele mâini, devenind invalid de război. După 1918, a luat ființă asociația invalizilor, orfanilor și văduvelor de război (IOVR), care lupta pentru drepturile celor care au avut de suferit în timpul marii conflagrații mondiale. Tatăl lui nu îşi mai putea folosi mâinile la muncile câmpului, dar statul a încercat să-i ofere condiții normale de trai: „nu mai putea munci, dar ce era interesant spunea că ăia care o luptat pe front în condițiile de atunci, statul român ulterior le-a dat posibilitatea să trăiască şi în ce sens: bătrânului (tatălui său – n.n.) i s-a dat dreptul de a vinde ţigări şi timbre în aşa-numite chioşcuri, scutiți total de impozite. Vindea țigările, vindea timbrele și de acolo trăia”.

Pe mama lui o chema Ana și a fost „o mamă foarte bună”. Era casnică și avea grijă de copii. Vasile și Ana Dreptate au avut patru copii: primul copil, Vasile, născut în anul 1917, a decedat la scurt timp după naștere din cauza unei epidemii; Reghina s-a născut în anul 1919; Viliam în anul 1921 și Teofil în anul 1923. Dintre toți mai trăiește doar Teofil, aflat la venerabila vârstă de 92 de ani.

Părinții lui erau oameni modești, dar aveau dorința ca măcar copiii lor să învețe carte și să reușească în viață. Le-au insuflat copiilor o mentalitate sănătoasă, i-au susținut și îndemnat să învețe carte: „Părinții ne-o spus două lucruri: - Mă, noi suntem săraci. Noi nu vă putem țâne la școală – că pă vremea aceea cine își ținea copiii la școală trebuia să aibă bani. - Da, zâce, dacă vreți, învățați și noi cât putem vă susținem”.

Teofil Dreptate a fost dat la școală la vârsta de șase ani. Își amintește că la ei stătea „în vipt” (în gazdă) o învățătoare și că într-o zi a fugit de la școală și s-a ascuns între mărăcini. Întorcându-se învățătoarea de la școală, mama lui a întrebat-o unde este copilul, dar acesta nu era nici la școală, nici acasă. L-au căutat și până la urmă l-au găsit. Întrebat de mama sa de ce a fugit de la școală, el a răspuns senin: „Dacă nu-s de scoală, nu-s de scoală”, adică nu avea vârsta de șapte ani. A intrat, apoi, în ritm normal și a început să prindă dragoste de carte: „Da ne duceam la școală voios, învățam, cântam … mie mi-o plăcut să învăț. Tocmai pentru că am avut înclinația asta să învăț am reușit în viață pentru că de la părinți n-am putut aștepta nimic”.

Deși aveau o școală nou construită, mare și încăpătoare, drumurile lăsau de dorit și atunci. Erau pline de noroi, iar în loc de trotuare erau aruncate ici-colo bucăți de piatră mai mari, în noroi. În aceste condiții, Teofil Dreptate își aduce aminte că mergea la școală pe catarigi din lemn.

La vremea respectivă toți copiii erau străjeri. Nu intrau la ore fără a intona Imnul Regal și a ridica „Pavilionul” strejăresc, un drapel ridicat pe un stâlp mare din curtea școlii, care era dat jos după-amiaza. Erau trimiși la instruire în tabere de străjeri. Într-o astfel de tabără organizată la Breaza l-a cunoscut pe regele Carol al II-lea și pe regele Mihai I, care au venit într-o seară să vadă aplicațiile. Copiii învățau cunoașterea semnelor, a focului etc. Toți aveau, inclusiv regele, pantaloni scurți și bască albă, uniformele străjeriei, care exista și în județul Sălaj, unde era condusă de profesorul Leontin Ghergariu. Teofil Dreptate este de părere că generația tânără trebuie să aibă un crez, un ideal, o structură în care să fie încadrați: „Chiar și în zilele noastre cred că tineretul nu poate fi lăsat alandala. Totuși, trebuie să fie îndreptat înspre ceva, crescut, ajutat să creadă în ceva. De exemplu, noi eram străjeri, credeam în străjerie. Dar la baza mișcării ăsteia, uite, de exemplu au fost înainte cercetașii, după aceea o fost străjerii, pe vremea comuniștilor au fost pionierii. Acum, astăzi, ce avem ?”

După absolvirea școlii primare, a plecat să studieze la Gherla, unde tatăl său a fost transferat cu serviciul și aici s-a stabilit întreaga familie. A urmat cursurile liceului „Petru Maior”, un liceu vestit. 

Era încă elev la Gherla când la Viena a fost semnat așa-zisul arbitraj, în fapt un odios Dictat, la 30 august 1940, prin care o mare parte a Ardealului era cedat Ungariei horthyste. După ocuparea Ardealului, tatăl său, alături de mii de români, a fost expulzat în România rămasă neocupată. Și-au pus ce s-a putut într-o căruță din agoniseala de o viață și pe la Sărmaș au trecut în România. Au fost foarte bine primiți și repartizați la Dumbrăveni, între Sighișoara și Mediaș, unde tatăl său a fost angajat.

Teofil Dreptate a fost repartizat la Liceul Comercial din Blaj. Elevii refugiați nu au fost mulțumiți de condițiile de aici, de faptul că se făcea o diferențiere între elevii refugiați și cei vechi. Câțiva elevi, printre care și Teofil Dreptate, au făcut reclamații la diriginte, care le-a spus că acestea sunt condițiile pe care le pot oferi. Nemulțumiți, s-au urcat pe tren și au plecat la București, la Centrul de Repartizare al Refugiaților și s-au plâns de modul cum erau tratați. În aceste condiții, au fost repartizați la Bacău, unde au avut parte de același tratament, chiar mai rău, și apoi la Liceul Comercial din Hațeg.

Și-a susținut bacalaureatul la Sibiu, unde a plecat la insistențele tatălui său, deoarece aici exista o fundație care acorda ajutor orfanilor și copiilor invalizilor din Primul Război Mondial. Acolo primeau cazare şi masă. Aici şi-au susţinut examenul de bacalaureat absolvenţii din trei judeţe, iar Teofil Dreptate a obţinut cea de a patra notă dintre toţi absolvenţii.

După bacalaureat s-a retras la Dumbrăveni, unde s-a angajat peste vară ca ajutor de contabil, pentru a agonisi ceva bani în vederea susţinerii examenelor de admitere la Academia de Înalte Studii Economice şi Comerciale din Braşov. A reuşit să intre la facultate şi să obţină o jumătate de bursă. De asemenea, mai beneficia de un mic ajutor de la IOVR, în calitate de fiu al unui invalid de război. În plus, s-a angajat la întreprinderea Steagul Roşu. Înainte de masă mergea la muncă, iar după-amiază la cursuri. Aşa a trecut anul şcolar 1941-1942.

Rectorul Academiei era renumitul profesor şi economist de talie mondială, Victor Jinga. Înainte de 1938 a fost preşedintele tineretului PNŢ din Ardeal şi Banat, apoi din întreaga ţară. A fost profesor la Academia de Înalte Studii Economice şi Comerciale din Cluj şi Braşov. A acceptat oferta regelui Carol al II-lea şi a fost numit subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale în timpul regimului autoritar din perioada 1938-1940. După cedarea Ardealului s-a mutat la Braşov. Despre Victor Jinga, Teofil Dreptate spune că nu a meritat suferinţele îndurate în timpul regimului comunist când, după eliberarea din temniţele comuniste, nu i s-a dat voie, o perioadă, să lucreze nici ca simplu muncitor.

În primul an de studenţie, li se spunea „balici”, adică boboci. La vremea respectivă, spune Teofil Dreptate, era o mișcare studențească deosebită. Își aduce aminte că la Brașov a venit în turneu, printre alții, renumita cântăreață Maria Tănase, iar studenții aveau o tradiție, probabil cu organizatorii sau Universitatea, ca 10-15 studenți de anul I să intre gratuit la primul spectacol la care participau. La spectacolul susținut de Maria Tănase nu s-a întâmplat așa, iar biletele au fost plătite de studenții mai mari. După spectacol au organizat o amplă mișcare de protest, nu au mers la cursuri câteva zile, dar, spune Teofil Dreptate, Poliția nu s-a amestecat, ceea ce denotă democrația spre care societatea românească se îndrepta în perioada interbelică, întreruptă de izbucnirea celei de a doua mari conflagrații mondiale. 

România intrase în război şi avea nevoie de ostaşi. În aceste condiţii, după ce a absolvit anul I de studii, Teofil Dreptate a fost încorporat şi trimis la Şcoala de Ofiţeri în Rezervă. A fost încorporat la Diciosânmartin (Târnăveni), la Regimentul 81 Infanterie. De acolo a fost trimis la Bacău, unde își aduce aminte că au fost tratați foarte aspru și în condiții sub orice critică, o adevărată căprărie. Dormeau câte doi-trei într-un pat, iar la instrucție necesitățile și le făceau într-o groapă săpată în tranșee, unde mulți cădeau.

Din fericire la Bacău nu a stat decât două-trei săptămâni, după care au fost mutați la Arad. Aici au fost surprinși de evenimentele anilor grei de război, 1943-1944. Spune că au fost mobilizați, deoarece armata germană se retrăgea din Grecia și dorea să intre în Transilvania. Toată școala de ofițeri de la Arad și cei de la Inău au fost puși în alertă. De la Arad au fost trecuți pe granița cu Ungaria horthystă, după care au fost schimbați de trupele române și sovietice în ofensiva lor spre Vest. El a fost trimis la Câmpulung Muscel, apoi la Batalionul 2 Vânători de Munte Deva, de unde urma să plece pe front. Din fericire pentru el nu au mai fost trimiși pe front. În ce împrejurări nu au mai plecat nu știe, „poate soarta”, spune el. Alții care au plecat cu o săptămână sau două înaintea lor au ajuns pe frontul din Cehoslovacia sau Austria: „Depinde de soartă unde este poziția. De multe ori unitatea ta îi pe front, dar nu suportă atacuri, poate doar mărginașe. Este mai norocoasă. Norocos ești și în bătălie: te lovește glonțul sau nu te lovește, cade pe tine obuzul sau nu cade. În orice caz să nu duci zile de război. Noi am fost de exemplu acolo. Zile întregi nu ni se aducea mâncare, era greoi, vă dați seama, stai toată ziua în tranșee, poziții cum se spune, că-i soare, că-i vânt”.

În timpul cât au fost mobilizați, din cauza neatenției a ajuns prizonier și se putea întâmpla mult mai rău dacă nu erau eliberați de un soldat român din armata germano-ungară: „Eram pe amplasamentul de la școala de ofițeri în rezervă din Arad și acolo am fost trimis în recunoaștere să vedem poziția… știți cum se face recunoașterea militară. Noi tineri cum eram ne-am dus cam hălăduind. Nu ne-am dat noi seama cam ce înseamnă pericolul și dintr-odată am fost înfășcați. Am fost prinși de către trupele germano-maghiare și escortați. Ne-o tot dus, ne-o tot dus, ne-o băgat într-o pădure, seara noi timorați, nu știam. Dle, nu vorbeam între noi nimic. La un moment dat seara așe o fost un popas unde erau trei care ne duceau cu baionetele, zice: - Nu vă temeți… un român. Atâta ne-o spus, o mai trecut o oră ne-o tot dus, o făcut un popas… ce-o fi gândit el, ce-o făcut nu știu, numai la un moment dat ne-o spus: - Întindeți-o! Ne-o dat drumu și dimineața am ajuns acasă (la unitate –n.n.). Comandantul școlii ne-o dat… le-am povestit… - No, zice, bine că ați venit da puteți să o pățiți și mai rău… Tot norocul, șansa… Puteam să rămânem prizonieri sau multe ale lucruri. Se puteau… Deci, viața-i plină de surprize și omul trebuie să fie atent la tot ce-i în viață, nu numai la bine, ci și la rău. Trebuie să gândești foarte atent ce faci. Măi, dacă fac lucrul acesta ce urmează. Și în viață nu trebuie să faci niciodată pă mândru, pentru că nu știi niciodată cine te poate ajuta. Poate că omul care tu l-ai desconsiderat poate să-ți fie de mare folos, chiar salvându-ți viața. De aia nu ai voie să fii mândru. Individul trebuie să aibă puțină onoare, personalitate și orgoliu, dar toate acolo unde i locul”.

I-au rămas în minte două momente din timpul războiului: plecarea vânătorilor de munte din Sibiu conduși de generalul Mociulschi, în momentele când el își susținea bacalaureatul: „Mi-amintesc cum stăteam pe trotuar și mă uitam Domnule la tinerii ăia care plecau în armată bronzați, cu efecte și cum se duceau cântând și veseli”; apoi de momentul când mareșalul Antonescu a dat ordinul de trecere a Prutului și eliberarea Basarabiei: „Știți ce moment a fost în țară? Aproape egal cu moartea lui Stalin. Că și Stalin când o murit, mi-amintesc Domnule cum populația a îngenunchiat. Acum că o fost pretins, că o simțit, nu știu. Cred că frica, obligațiile de atunci, condițiile de viață”.

După război, Teofil Dreptate și-a continuat studiile, luându-și licența la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale în anul 1946. Spune că examenul de licență l-a dat la București și că era un examen public: „De exemplu, cine dădea licența trebuia să o dea în public, de exemplu io când mi-am dat licența am dat-o într-o sală mare și cine era dornic asista și punea întrebări din sală. Și dădeai licența în fața Senatului Universității și erau cu potcapurile ălea pă cap, veșmântul acela universitar care îți impunea. Erau unii care dădeau examenul chiar în limbi străine”.

A prins perioada în care nu se făceau repartiții precum în timpul regimului comunist. La terminarea facultății primeau diferite oferte de angajare: „Înainte de a termina, la porțile facultății erau emisari ai diferitelor societăți, entități, care își prezentau ofertele de angajare. Dacă erai de acord o semnai”. 

Teofil Dreptate a primit o ofertă și s-a angajat la Institutul Național al Cooperației din București, la o unitate centralizată a cooperației de consum, unde avea un salariu de 450.000, față de 50.000 cât avea tatăl său. 

În același an, 1946, părinții săi s-au reîntors la Gherla. S-a reîntors și Teofil Dreptate și s-a angajat la filiala Dej a Institutului Național al Cooperației din București. Orașul Dej era la vremea respectivă capitala județului Someș.

La un moment dat, după instaurarea regimului comunist, la federala din județul Someș s-au făcut reduceri, iar el, deși avea studii superioare, față de ceilalți doi colegi care aveau doar liceu, a fost redus, adică a rămas șomer. A rămas un an fără serviciu, după care a fost ajutat de cumnatul său, secretar al Prefecturii județului Someș, să se angajeze ca notar la plasa Ciceu-Giurgești, lângă Reteag, unde a lucrat un an de zile. Între timp, a înaintat mai multe contestații și a fost reprimit în post la Dej. Din Dej, odată cu desființarea județelor și înființarea regiunilor după model sovietic, în anul 1950, a intrat în funcția de controlor, ca revizor contabil, apoi la Ministerul de Finanțe, controlor revizor la regiunea Maramureș.

După reînființarea județelor, în anul 1968, a fost transferat, la cerere, ca șef de inspecție teritorială financiară a județului Sălaj. Doi ani de zile a navetat de la Baia Mare la Zalău. 

Era stabilit la Baia Mare cu familia. S-a căsătorit în anul 1947. Soția sa, Ileana Bărăbaș, era tot din Dumbrăveni. La un an după căsătorie s-a născut fiica Felicia, stabilită în prezent în orașul Baia Mare; ceilalți doi băieți – Teonel Iuliu și Daniel s-au născut la Zalău, după 1970.

După numeroase adrese și chiar amenințări că pleacă înapoi cu serviciul la Baia Mare, în luna august 1970 a primit locuință în Zalău.

Când a sosit în Zalău, orașul era un imens șantier: „Zalău a fost un târgușor, spune el. Azi e o perlă Zalăul față de ce a fost în `70. Se construiau primele blocuri. Pe centru totul era vechi. S-o ridicat mult Zalăul. S-a ridicat total dle”.

Atunci au început să apară, spune el și primele platforme industriale: Armătura, Țevile, Anvelopele. Subliniază faptul că industrializarea, cu bune și rele, a însemnat un real progres față de perioada de dinainte de război: „A început industrializarea. Imaginați-vă dv. că orașul nostru pe vremea industrializării așa cum a fost ea, a fost benefică pentru țară, chiar dacă nu a fost calitativă a săltat orașele, o apărut străzi, o apărut edificii, o apărut spitale, cum îi spitalu acesta… Nu poți să spui că n-o fost benefică, o fost bună. Partea aceasta o fost bună. O ridicat țara economic. O fost un salt enorm față de `33 sau `37. Asta trebuie s-o recunoaștem indiferent cine-i fi. A fost un salt calitativ al țării raportat tot la țara noastră, nu raportat la nivelul altor țări. O fost… doară pă vremea noastră, Doamne feri, când eram copil, să vezi case cu etaj și spitale și chestii d-astea sau satele de azi, aproape unele devin târguri, devin orașe. De exemplu, Crasna sau Ileanda, Sărmășag sunt centre care au tendințe spre urbanizare”.

Teofil Dreptate a îndeplinit funcția de șef al Inspecției Teritoriale Financiare Sălaj până în anul 1987 când s-a pensionat. S-a remarcat prin cinste și corectitudine. Multe persoane îi cereau sfatul, să le spună dacă au dreptate sau nu. Era sincer cu ei și le spunea adevărul. Mulți dintre cei care îi cereau sfatul mergeau apoi la organele de partid, care le spuneau că dacă a spus Dreptate așa, înseamnă că așa este: „Probabil că din bunii, străbunii mei mi s-a transmis, dacă se poate spune așa, pe linie genetică, simțul de dreptate”.

La fel ca toți locuitorii Zalăului a simțit privațiunile vremii. Spune că a stat nopți întregi la coadă pentru cota de 20 de litri de benzină, cât era alocată unei mașini într-o lună la vremea respectivă. De asemenea, erau raționalizate alimentele, magazinele erau goale și se stătea la cozi imense: „Îmi amintesc că primeam o bucățică de unt pentru toți. Lapte…, tot era pe cartelă… la rând, stăteai la rând”.

În paralel cu funcția de la Inspecția financiară, Teofil Dreptate a fost profesor la Școala de Maiștri de la Liceul Nr. 1 (actual API). El preda maiștrilor disciplina organizării muncii, două zile pe săptămână, câte două ore, după-amiaza, de obicei miercurea și vinerea. Anual se instruiau câte 72 de maiștri, așa că în cei 10 ani cât a predat la această şcoală a îndrumat cariera a sute de maiștri, care l-au îndrăgit datorită faptului că preda altfel decât ceilalți profesori, avea alte metode și era foarte apropiat de ei. Cu toate acestea nu era de principiul că toți trebuie să ia notă de trecere. A lăsat și corigenți, motiv pentru care a avut probleme inclusiv din partea organelor de partid.

În anul 1990 a luat ființă Uniunea Județeană a Pensionarilor, care l-a ales ca președinte. A îndeplinit această funcție 25 de ani, până în primăvara anului 2015, când s-a retras.

Din anul 2007, după moartea lui Georgiu Negru, despre care spune că a fost un om extraordinar, care s-a zbătut pentru veterani, îndeplinește funcția de președinte al Asociației Veteranilor de Război, filiala Sălaj. La venerabila vârstă de 92 de ani spune următoarele: „Nu mă las până mă țin picioarele și capul, că capul mi limpede, picioarele mai greoi, nu mai salt ca altădată, dar caut să rămân pentru că ştiu că-s de folos. Încă mai cred eu că-s de folos”.

Referitor la veteranii de război este de acord că înainte de 1989 s-a făcut o diferențiere nemeritată între veteranii care au luptat pe frontul de Est, pentru eliberarea Basarabiei și împotriva URSS și cei care au luptat pe frontul de Vest: „După mine a fost o măsură care trebuie condamnată. Adică trebuie condamnată, în ce sens: omul care a luptat în Est și în Vest nu a luptat pentru că a mers el, ci a cerut-o țara, ori dacă i-a cerut-o țara, el s-a dus. Ori ducându-se pe un front și apoi pe altul, cu ce este el de vină? Și atuncea înainte de 1989 a fost creată o organizație a veteranilor care nu-i includeau decât pe cei care luptaseră în Vest”, iar cei din Est „erau considerați dușmani”. Abia în anul 1990, spune el, generalul Marin Dragnea, „împreună cu un grup de veterani de război din ambele campanii a întemeiat actuala organizație care nu mai face discriminare”.

Teofil Dreptate este nemulțumit de modul cum sunt tratați și ce drepturi au veteranii de război din România, față de veteranii din alte țări. Vizitând mai mulți veterani de război din Sălaj în acest an, în cadrul acțiunii amintite la începutul articolului – anul veteranilor de război – spune că intrând în casa unui veteran ai două sentimente: „În primul rând sentimentul că intri în casa unui veteran de război, care te înalță de mândrie și în al doilea, simți sentimentul neplăcut cum sunt îngrijiți, nu de familie, ci de comunitatea în care trăiesc. Am impresia căci comunitățile în care trăiesc – nu în toate cazurile – am impresia că cam uită de ei. Și nu-i mare lucru dl. Pop, într-o comună, că nu în toate comunele mai sunt acum veterani de război, chiar dacă mai sunt unu sau doi dă-le atenția cuvenită”. Dă exemplul veteranului de război din Verveghiu pe care l-a vizitat și care a împlinit vârsta de 102 ani: „Să vedeți ce tresărire pe fața lui. Să vedeți cum și-a revenit, cum a retrăit momentele respective. Mai suntem 101. Cât mai trăim? Măcar ultimele zile ale lor să fie zile senine, lipsite de griji. Să trăiască undeva într-un mediu să nu fie singuratici, lăsați ai nimănui. La toți câți am fost sunt foarte bine îngrijiți de familie, dar sunt unii care nu au acest avantaj. Pe acești oameni, părerea mea, crezul meu și cerința mea în același timp, ca președinte al veteranilor, ca om, că comunitatea să aibă grijă de ei. Măcar de două ori pe an, la Paști, la Crăciun, să meargă cu un cozonac, cu o prăjitură, să-i întrebe ce vor, din când în când asistenta pe probleme sociale să meargă să vadă cum trăiește omul acela, îl spală cineva, nu-l spală ?”

Teofil Dreptate este de părere că nici Școala nu dă importanța cuvenită veteranilor care și-au riscat viața pentru țară, lăsându-i într-o nemeritată uitare: „Nu-i posibil ca în școli să nu se vorbească ceva mai mult de veteranii de război. Nu toată ziua să vorbești de ei, să le aduci osanale, dar să vorbești… ei există, ei trăiesc, uite cine sunt. Măcar atât…”

Mai mult, s-a ajuns ca în societatea civilă să fie priviți cu ironie: „Și când te gândești dl Pop că mai vezi oameni din societatea civilă, oameni d-ăștia care spun: - Ce veterinar ?/ Cum îi posibil! Că io l-am admonestat pe unul: - Cum îți permiți dle să vorbești așa de flegmatic la adresa acestor oameni. Ăștia au făcut ceva pentru țară. Că au făcut-o cu voia lor, că au făcut-o din adâncul inimii lor, că sunt și dintre ăștia care au făcut-o așa, da au făcut-o! Și-au făcut datoria! Cum îți permiți!/ - Da, că am glumit/ - Dle nu mai glumi!”

În acest an, ca o recunoștință a activității sale, generalul de brigadă în rezervă, Teofil Dreptate, la inițiativa Ministerului Apărării Naționale, a fost decorat de către președintele României, Klaus Iohannis cu ordinul „Virtutea Militară”, în grad de cavaler. Trebuia să primească această înaltă distincție la București, pe data de 29 aprilie, de Ziua Veteranilor de Război, dar din cauza vârstei înaintate nu s-a putut deplasa în Capitală. În aceste condiții, fără ca dânsul să știe, de Ziua Eroilor, pe data de 21 mai, distincția i-a fost înmânată de către prefectul județului Sălaj, dl Ionel Ciunt, și de către comandatul unității militare din Zalău, dl colonel Oros. Vădit emoționat, Teofil Dreptate a mulțumit pentru cinstea care i s-a făcut: „Am fost surprins, spune el, de modul cum mi-a fost acordată. Am rămas surprins. Mi-a fost dată de Ziua Eroilor. Vă dați dvs. seama? Acolo a citit ordinul semnat de președintele actual, dl comandant al unității. Când mi-a fost atârnată aici (arată spre piept – n.n.) de prefectul județului într-o zi atât de importantă… Am avut niște trăiri interioare foarte mari. Aproape că am lăcrimat (…) Am spus două cuvinte: Mulțumesc organelor competente centrale pentru acordare și factorilor locali pentru modul cum mi-a fost înmânată. Să trăiți! De acolo m-am retras cu veteranii noștri. Ne-am retras la doi mici și o bere: - Sunteți invitații mei (le-a spus el –n.n.). Îi plăcut să stai cu ei de vorbă”.

Teofil Dreptate a absolvit școala de ofițeri în rezervă cu gradul de sublocotenent, fiind decorat chiar de regele Mihai I în anul 1946. De atunci a avansat în grad conform normelor militare. Ultimul grad era cel de colonel în rezervă, iar în urmă cu doi ani a fost avansat la gradul de general de brigadă în rezervă. De-a lungul timpului a mai fost decorat cu ordinul „Serviciul credincios”, în grad de cavaler și „Medalia comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial”. Ca importanță, peste ordinul „Virtutea militară”, spune el, este doar Ordinul „Mihai Viteazul”, care se acordă pentru fapte deosebite de vitejie. Este ordinul pe care l-a primit un alt zălăuan, Coriolan Codreanu.

La cei 92 de ani, Teofil Dreptate poate constitui un model pentru noi, pentru tânăra generație. Este optimist în privința evoluției orașului Zalău, subliniind că s-a dezvoltat mult și că este „un oraș curat și destul de frumos”, ceea ce le spune tuturor cunoscuților.

Autor: Marin Pop