Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Evenimente culturale și sociale în primul deceniu după Marea Unire în Zalău

Evenimente culturale și sociale în primul deceniu după Marea Unire în Zalău

Iulie 2015

Șezători culturale. Muzeu. 

Cinematograf

 

Casina Română din Zalău a organizat o serie de șezători culturale, care îi adunau pe toți intelectualii și toate școlile din Zalău în fiecare sâmbătă seara în sala mare a restaurantului „Ridvall”. Dintre conferințele susținute amintim: „Despre poezia poporală”, susținută de Gheorghe Matieșanu, profesor la Școala Normală; „Muzeele din Transilvania și necesitatea creării unui muzeu regional în Zălau”, susținută de Dr. Nicodim Cristea, primarul orașului Zalău; „Viața și opera lui Gheorghe Coșbuc”, susținută de Grațian Capotă, profesor la Școala Normală; „Viața și opera lui Vasile Alecsandri”, susținută de Nicolae Nistor, subrevizor școlar. În cadrul acestor serate se asculta muzică, se recitau poezii patriotice și „se procură întregei societăți românești o oră de bucurie sinceră și de înălțare sufletească”. Șezătorile mai contribuiau „la cimentarea legăturilor de solidaritate” și stabileau „o legătură intimă între școală și familie” (Școala Noastră, nr. 1-2/1924, p. 20).

Primarul orașului Zalău, Dr. Nicodim Cristea, a susținut o amplă și interesantă conferinţă despre necesitatea înființării unui muzeu sau Palat Cultural în orașul-capitală de județ. Mulți priveau cu sarcasm și ironie problema muzeelor, fără a fi conștienți de importanța lor: „Ironia și sarcazmul obișnuit la noi în materii foarte importante din punct de vedere național – spune Nicodim Cristea – cum este și problema muzeelor românești, te fac să meditezi adânc asupra ei și să aperi cu toate puterile instituția aceasta indispenzabilă în istoria țărilor și popoarelor civilizate”. Pe baza informațiilor obținute din cartea reputatului istoric și etnograf Dr. Coriolan Petran, „Muzeele din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”, Nicodim Cristea trece în revistă toate muzeele existente la momentul respectiv, cu informații privind anul înființării, evoluția lor și a colecțiilor. El era venit de puțin timp în Zalău, din funcția de primpretor al plasei Hida, dar se implică foarte mult în problemele culturale ale Zalăului, exprimându-și părerea de rău că Zalăul nu avea un muzeu județean, care să conserve și promoveze patrimoniul local: „Este dureroasă pentru fiii Sălajului constatarea lipsei unui muzeu județean sau palat cultural în vreun centru al acestui județ. Numai 5 județe din Transilvania sunt în starea aceasta, lipsind muzeul în comunele urbane: Bistrița, Dej, Diciosânmartin (Târnăveni – n.n.), Făgăraș și Zălau”. Consideră că era timpul ca și Zalăul să intre în rândul orașelor civilizate: „Drept aceea este timpul, să ne dăm seama cu mic cu mare de aceasta lipsă, căutând să facem și noi începutul stăruințelor pentru soluționarea acestei chestiuni”. Între timp, multe din descoperirile arheologice efectuate în Sălaj, la Porolissum, Crasna sau Șimleu mergeau spre alte muzee din Cluj, Budapesta etc. De asemenea, mulți intelectuali aveau colecții particulare de mare valoare, „cari nefiind îngrijite sistematic și de un expert, se strică și azi mâine nu mai au nici o valoare”. Toate obiectele existente în cele 240 de sate-comune din județul Sălaj puteau constitui baza unui muzeu județean, cu sediul în Zalău. Pentru început propune să fie organizat în două săli din cadrul Primăriei Zalău „și după cum se va manifesta interesul intelectualilor noștri pentru acest așezământ de cultură, am avea atâtea modalități pentru asigurarea mai multor camere în acest oraș și cu timpul pentru edificarea unui palat cultural îndată ce starea materială a orașului ne va permite aceasta”. Face un apel „la simțul de bun Român” al tuturor intelectualilor din județ să trimită pe adresa Comitetului Despărțământului Astra obiectele pe care le donau pentru muzeu. Își lua angajamentul de a deschide o rubrică în ziarele din județ, în care să publice toate donațiile, „servind aceste donațiuni ca pildă pentru toată lumea, căreia îi incubă datorința a sprijini înființarea grabnică a acestui așezământ de cultură, ce va păstra cu sfințenie toate obiectele importante din acest județ fără a escepționa primirea obiectelor națiunilor conlocuitoare cu noi, cari vor să-și dea concursul la îmbogățirea acestui muzeu” (Școala Noastră, nr. 6/1924, p. 87).

În iarna anului 1925, Despărțământul Zalău al Astrei, în colaborare cu Casina Română a organizat o serie de conferințe, însoțite de muzică, coruri, jocuri și recitări de poezii. Conferințele s-au ținut în fiecare zi de joi, în sala mare a cinematografului „Carol”. Profesorul Leontin Ghergariu a vorbit despre „Războiul nostru pentru neatârnare”, Cornel Pop despre Ștefan cel Mare, iar Al. Filipciuc despre Roma. Toate trei conferințele au fost însoțite de proiecții de filme (Școala Noastră, nr. 5-6/1925, p. 93).

Primăria orașului Zalău a dat în arendă cinematograful Fundației Culturale „Principele Carol” din București. În fiecare săptămână exista program de matineu pentru elevi, cu filme documentare de Istorie, Geografie, Științe Naturale, care completau cultura generală a elevilor, venind în ajutorul școlii și al dascălilor. Un film documentar mult așteptat era cel legat de Încoronarea Suveranilor României de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922.

Încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria la Alba Iulia a însemnat apoteoza Marii Uniri și a avut un impact deosebit în societatea românească. Un astfel de exemplu este sădirea Arborelui Încoronării, care a avut loc la Școala primară de Stat din Zalău, pe data de 8 mai 1924, în cadrul unei festivități școlare. La eveniment au luat parte toate autoritățile locale. Cu această ocazie, directorul școlii, Ioan Gozman a ținut „o frumoasă cuvântare ocazională”, în cadrul căreia a scos în evidență „luptele seculare pe cari le-a purtat neamul românesc pentru realizarea idealului nostru național: Unirea tuturor Românilor”. În același sens a vorbit și învățătorul Alexandru Szabó de la secția maghiară. Corurile școlii, conduse de Alexandru Pop și Elena Zombori, au intonat mai multe cântece patriotice. La rădăcina arborelui a fost îngropată o sticlă în care a fost introdus actul comemorativ cu următorul text: „Stejarul Regele Ferdinand I – Precum Gorunul lui Horea de la Țebea a vestit suferințele poporului românesc secoli dearândul așa tu stejar al încoronării primului nostru Rege al tuturor românilor, care de azi încolo vei purta numele de «Stejarul Ferdinand I» – să vestești vitejiile și biruințele Neamului românesc și a gloriosului nostru Rege Ferdinand I în vecii vecilor” (Școala Noastră, nr. 6/1924, p. 99).

După o anumită perioadă în care se observă că tinerii preferă cinematograful în schimbul acţiunilor culturale organizate în Zalău, el devine subiect de presă. Într-un articol în care se vorbeşte despre prezenţa scăzută la concertul organizat de doi tineri de la Opera Română din Cluj, revizorul școlar Nicolae Nistor aminteşte cu amărăciune că sălile cinematografului erau pline de trei ori pe săptămână, „mai ales atunci când rulează filme cu detectivi și pungași faimoși, cari fac echilibristică pe acoperișurile caselor și n-ajung nici odată în fața justiției” (Școala Noastră, nr. 10/1924, p. 182). Era vorba, în mod evident, de impactul major pe care cinematograful l-a avut pentru întreaga omenire, în detrimentul actului de cultură clasic, precum concertele de operă sau piesele de teatru, în special în rândul tineretului.

Un alt impact deosebit l-a avut apariția radioului. În luna februarie 1927 se reușește instalarea unui aparat de radio în localul Casinei române din Zalău, care l-a achiziționat. Prin intermediul presei erau anunțați toți zălăuanii și sălăjenii să nu piardă ocazia de „a gusta din desfătările sufletești” de care puteau avea parte dacă participau la ședințele de audiție radiofonică organizate de Casina din Zalău. Aici putea fi ascultată muzică de operă, operetă, precum și concerte din marile orașe europene” (Școala Noastră, nr. 5-6/1927, p. 175).

 

Extensiunea universitară (conferințe)

 

„Societatea pentru popularizarea științei Extensiunea universitară” din Cluj și-a propus să susțină cât mai des conferințe în orașul Zalău. Anunțul a fost publicat și în presa sălăjeană, iar intelectualii din Zalău se arătau bucuroși că vor avea „fericirea” a se „mai smulge din valurile preocupărilor sure” și a-și putea „îndrepta mintea spre alte orizonturi mai înalte” (Școala Noastră, nr. 19-20/1926, p. 390). 

În ziua de 22 noiembrie 1925, profesorul universitar Virgil Bărbat din cadrul Universității din Cluj a ținut o conferință la Zalău, „foarte instructivă”, cu tema „Importanța copilăriei pentru omenire”. El a documentat „în mod foarte plastic”, analogia care există între dezvoltarea copilului și celelalte vietăți din mediul înconjurător. Susține că la copii, care au o inteligență superioară animalelor, sistemul nervos se încheagă mult mai încet și din această cauză au nevoie de îngrijiri speciale. Este de părere că popoarele care știu să respecte copilăria dau dovadă de o cultură superioară (Școala Noastră, nr. 19-20/1925, pp. 49-50).

După prof. univ. V. Bărbat, pe data de 13 decembrie a conferenţiat la Zalău prof. univ. T. Capidan, care a vorbit despre „Coloniile Macedo-Române în Ardeal și Ungaria”, în prezența unui public numeros (Transilvania, nr. 8-9/1926, p. 481).

Pe data de 20 aprilie 1926 a conferenţiat la Zalău prof. univ. Augustin Maior despre „Absolut și relativitate”, în prezența unui public numeros și al elevilor de la școlile din Zalău (Școala Noastră, nr. 9-10/1926, p. 174).

Alte conferințe au fost susținute de prof. univ. P.P. Panaitescu, cu ocazia zilei de 1 decembrie 1927, când a vorbit despre importanța Marii Uniri. La momentul respectiv era deputat de Sălaj. La câteva zile distanță, pe data de 11 decembrie 1927, Zalăul a fost vizitat de marele nostru scriitor Ion Agârbiceanu, care a susținut două conferințe: una în biserica greco-catolică din Zalău, cu tema „Puterea credinței” și una adresată întregii intelectualități zălăuane, care a avut ca temă „Temeiul creștinismului” (Școala Noastră, nr. 19-20/1927, p. 560). 

Începând cu luna februarie 1928, despărțământul Zalău organizează un ciclu de conferințe, după următorul program, anunțat în presa sălăjeană: 29 februarie, conferința „Sufletul românesc”, susținută de Gheorghe Bota, inspector școlar al regiunii Oradea, un bun și erudit psiholog și apreciat scriitor, care a vorbit despre defectele și calitățile poporului român; 4 martie, conferința „Dunărea și importanța ei economică”, de V. Meruțiu; 11 martie, conferința „Radiofonia”, susținută de Dr. E. Mihalcea, prim medic județean; 18 martie, conferința „Acțiunea Rothermere”, susținută de reputatul istoric Silviu Dragomir; 25 martie, conferința „Atavismul”, susținută de Cornel Pop, directorul Școlii Normale din Zalău; 1 aprilie, „Poezia modernă românească”, susținută de Leontin Ghergariu, directorul Liceului de Stat din Zalău; 29 aprilie, „Benito Mussolini”, susținută de Dr. Ioan Ossian, directorul Liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei între 1919-1940, care la vremea respectivă (iunie 1927 – iunie 1928) îndeplinea funcția de prefect al județului Sălaj.

Conferințele s-au ținut în Sala mare a restaurantului Ridvall, începând cu orele 9 seara, iar intrarea era liberă (Școala Noastră, nr. 5-6/1928, p. 164).  

Un eveniment cultural deosebit l-a constituit prezenţa în oraşul Zalău a marelui istoric Nicolae Iorga, despre care s-a mai scris.

 

Căminul de ucenici. Cantine şcolare

 

După anul 1918, la fel ca după 1989, în întreaga societate românească se simțea lipsa clasei de mijloc, care să consolideze societatea românească. Se simțea lipsa unor școli profesionale sau de meserii cum se spunea la vremea respectivă, care să pregătească viitorii meseriaşi sau antreprenori. În Transilvania aceste şcoli erau o tradiţie a breslelor săseşti şi maghiare, care aveau un regulament foarte strict şi nu primeau ucenici din rândul românilor. 

Într-un articol publicat în revista pedagogică „Școala Noastră”, revizorul (inspectorul) școlar Dumitru Mărgineanu subliniază necesitatea înființării unui cămin de ucenici în orașul Zalău. Constata, cu regret, că până la momentul respectiv nu se dăduse o atenție și sprijinul cuvenit acestei probleme deosebite a învățământului și societății românești, care avea ca efect rămânerea majorității copiilor de țărani la coarnele plugului: „Majoritatea copiilor viguroși, cu aptitudini și aplicații spre comerț și meserie sunt nevoiți a rămânea în tradiționala ocupație a moș-strămoșilor la coarnele plugului, ori muncind umiliți și fără speranță într-un viitor mai bun, în brazda altuia”.

Ocupațiile în industrie și comerț, spune el, „cari asigură omului o poziție socială frumoasă și o situație materială strălucită – căci e un adevăr, că comerțul și industria formează artera principală a vieții economice – sunt aproape în mâna străinilor”. Băieții de la țară, care veneau la oraș să învețe o meserie erau refuzați. Dă exemplul unui profesor din Zalău, care a intenționat să plaseze un băiat român într-o meserie și a cutreierat tot Zalăul fără niciun rezultat. Meseriașii minoritari l-au refuzat categoric. Abia după intervenția primarului Zalăului a reușit să-i găsească un loc la Uzina Electrică. Cere să se dea posibilitatea și copiilor de țărani români să îmbrățișeze aceste profesii. În Zalău, însă, capitală de județ, abia găseai patru-cinci maiștri români și niciun negustor român. Ucenicii români erau abia 6% din totalul ucenicilor. „A lăsa să perziste această situație – spune Dumitru Mărgineanu – ar însemna că nu ne dăm seama de forțele noastre naționale”. Subliniază faptul că se impunea ca o necesitate înființarea unui cămin de ucenici în Zalău, „ca unicul mijloc pentru moment, prin care s-ar putea remedia acest rău”. Cu timpul, în cămin se puteau primi elevi din toate colțurile județului Sălaj, asigurându-li-se cazarea și masa „și unde să se împărtășească de-o creștere națională și sub îngrijirea unui comitet să fie plasați la diferiți patroni, obligându-i să le dea instrucția necesară”. Comitetul urma să supravegheze modul în care se realiza procesul de învățământ și cum erau respectate raporturile dintre patron și ucenic.

Dumitru Mărgineanu este de părere că prin înfiinţarea Căminului de ucenici, în Zalău „s-ar da un avânt puternic naționalizării acestui oraș și ajungerea industriei și comerțului în mâini românești”. De asemenea, că această instituție de învățământ „va avea menirea să contribuie la consolidarea noastră națională” (Școala Noastră, nr. 4-5/1924, pp. 49-51).

Se încearcă ajutorarea elevilor săraci prin înființarea unor cantine școlare. Astfel, pe lângă Școala primară de Stat din Zalău s-a înființat o cantină unde primeau prânzul 12 elevi săraci de la școala primară. Ministerul Instrucțiunii a acordat un ajutor de 8.000 lei, în acest sens. Era chemată și societatea civilă să contribuie la întreținerea cantinei, care era pusă sub conducerea și supravegherea învățătoarei Gozman, soția directorului școlii (Școala Noastră, nr. 3/1924, p. 41).

Profesorul Leontin Ghergariu subliniază și el importanța cantinei pentru elevii săraci, în coloanele ziarului „Meseșul” venind și cu o idee pentru a sprijini nobilul demers socio-educațional: „Cu câtă ușurință ar putea dona – marii noștri producători de grâu – câte 2-3 măji metrice (2-300 kg – n.n.) și din costul lor să se poată întreținea luând masa la internat câțiva dintre cei mai silitori elevi ai liceului” (Școala Noastră, nr. 15-16/1925, p. 352).

Datorită implicării deosebite a Primăriei orașului Zalău în problemele culturale și sociale ale urbei, ideea Căminului de ucenici prinde contur și peste nici un an revista „Școala Noastră” anunța „cu satisfacție” că el va fi deschis în luna martie 1925. Era deja prevăzut cu mobilier, iar direcțiunea căminului anunța că urmau a fi primiți, pentru început, 15 băieți. Pentru primirea în Cămin trebuiau îndeplinite următoarele condiții: „Să fie voinici, sănătoși, să fie trecuți de 13 ani, având minimum 4 clase primare”. De asemenea, se anunța că băieții care vor fi primiți în cămin „se vor bucura – pe lângă o creștere intelectuală și morală – de locuință, întreținere întreagă, luminat, spălat și încălzit”. Pentru primirea instrucției profesionale urmau a fi plasați la diferiți patroni din Zalău. Cei care îndeplineau condițiile cerute erau așteptați la concurs, pe data de 28 februarie 1925, în localul Școlii primare de Stat din Zalău. Fiecare ucenic din cămin era obligat să aibă două rânduri de haine, două perechi de ghete, patru izmene, patru ștergare, două batiste, o perie pentru ghete, o perie pentru haine, pieptene și săpun de spălat. Liderii de opinie din lumea satului românesc – învățătorii și preoții – erau rugați să facă propagandă pentru cămin și a recomanda „spre primire pe cele mai bune elemente” (Școala Noastră, nr. 3-4/1925, pp. 55-56; p. 62).

 

Adunarea generală a Astrei din 

12-14 septembrie 1926

 

„N-a fost niciodată atâta lume la Zălau ca în zilele de 12, 13 și 14 septembrie 1926”, spunea profesorul Gheorghe Matieșanu într-o dare de seamă a Astrei sălăjene.

Într-adevăr, credem că Adunarea generală a Astrei din anul 1926 de la Zalău poate fi considerată ca evenimentul cultural cel mai important din primul deceniu de după Marea Unire, care a avut loc în urbea de sub Meseș.

Era cea de a treia adunare generală pe care Astra o organiza în Sălaj. Primele două au avut loc la Șimleu Silvaniei în 1878 și 1908 și s-au bucurat de un succes deosebit. Au fost ocazii de puternice manifestări culturale și naționale ale românilor transilvăneni și sălăjeni, în special.

Locul unde urmau să se țină adunările generale ale Astrei se stabileau cu un an înainte, în urma propunerilor venite din partea despărțămintelor (filialelor). Astfel, în cadrul adunării generale care a avut loc la Reghin în zilele de 29 și 30 august 1925 s-a stabilit ca în anul 1926 adunarea să se țină la Zalău.

Credem că unul dintre motivele care a înclinat balanța spre Zalău a fost și faptul că în anul 1926 se împlineau 325 de ani de la bătălia pe care Mihai Viteazul a câștigat-o la Guruslău, unde se intenţiona ridicarea unui monument.

După stabilirea locației, Zalăul a fost vizitat de președintele Astrei, Vasile Goldiș, pe data de 18 octombrie 1925. Cu această ocazie, în sala teatrului orășenesc, în fața intelectualității zălăuane, el a expus noul program de activitate al Astrei, cea mai importantă asociație culturală a românilor transilvăneni, înființată la Sibiu în anul 1861. După ce face un excurs istoric privind trecutul și importanța asociației, îi cheamă la o „muncă constructivă pe toți Românii cu dragoste adevărată față de problemele, cari agită astăzi vieața noastră socială”.

Președintele Astrei a intervenit pe lângă Prefectură pentru ca din bugetul județului să fie acordată o sumă mai mare despărțământului central județean din Zalău, care urma să angajeze un secretar „chemat să dea vieață tuturor despărțămintelor din județ” (Școala Noastră, nr. 17-18/1924, p. 402).

Cu câteva luni înainte de eveniment începe popularizarea lui în presa locală. Elita sălăjeană, în special dascălii și preoții, este rugată să se implice în organizarea evenimentului, să-l popularizeze în rândul țărănimii de la sate și să participe în număr cât mai mare la eveniment.

În fruntea organizatorilor s-a situat chiar noul prefect al județului, numit odată cu instaurarea guvernului Averescu, Dr. Nicodim Cristea, care fusese primar al Zalăului și îndeplinea funcția de președinte al Despărțământului Zalău sau central județean al Astrei sălăjene. Cunoscut ca un mare om de cultură și om al faptelor, Nicodim Cristea a reușit să mobilizeze întreaga administrație locală în vederea organizării evenimentelor. Personal, s-a deplasat în întreg județul pentru a selecta piese reprezentative pentru o expoziție etnografică și care se dorea a reprezenta toate zonele etnografice ale județului Sălaj. De asemenea, a dus muncă de lămurire pentru ca țăranii să împrumute piesele pentru expoziție, a organizat transportul lor etc.

Scopul organizării acestui congres al Astrei la Zalău era acela de a arăta oaspeților „sufletul românesc tot atât de neaoș și de curat păstrat aici, la frontiera de vest, ca și în restul țării”.

Ideea că orașul Zalău a rămas și după Marea Unire un oraș majoritar unguresc și evreiesc o găsim exprimată și de reputatul om de cultură și jurnalist blăjean Alexandru Lupeanu Melin, participant la înălțătoarele serbări românești de la Zalău. Într-un articol impresionant publicat în ziarul „Unirea Poporului”, care apărea la Blaj, după revenirea de la Zalău, el își exprimă această temere pe care o avea înainte de a vizita orașul de la poalele Meseșului: „Și am plecat cu inimă tremurătoare, știind că în timpurile de robie, orașul Zălau, după Dobrițin, a fost cel mai turbat cuib al șovinismului unguresc (…) Ne-am dus cu inimile strânse de teamă și ne-am întors veseli și fericiți. Sălajul al nostru a fost în timpurile lui Gelu, când au năvălit barbarii din negura stepelor răsăritene în frunte cu Arpad; al nostru este și astăzi, precum al nostru va fi deapururi, în veacuri de veacuri!”

La vremea respectivă, în Sălaj și în Zalău se circula pe la Ciucea. Împreună cu alți intelectuali de marcă ai Blajului, Alexandru Lupeanu trece prin Vârșolț și Crasna. Când ajung în Zalău, pe înserate, întâlnesc multe căruţe ce veneau de la târg, fiind zi de sâmbătă, care erau mânate de „săteni cu fețe sănătoase, deschise” cărora dându-le binețe i-au răspuns „călduros și cu prietenie: – Alduiască-vă Dumnezeu, domnișorule!” El spune că portul țăranilor era diferit față de cel din inima Ardealului, de unde venea el. Nu mai văzuse acest port cu pălării de paie care aveau marginile plecate, cămăși scurte cu pumnișori strâmți și gaci largi, care crede că erau asemănătoare cu portul ungurilor din pustă.

Când ajunge în Zalău este nemulțumit că în prăvălii negustorii nu vroiau să răspundă în limba română, iar străzile erau pline de „sporovăială ungurească”.

Zalăul a fost un oraș majoritar unguresc și evreiesc până la 1918. Abia după Marea Unire s-au stabilit în Zalău aparatul funcționăresc și Batalionul 7 Vânători de Munte, care au revigorat și mișcarea culturală românească.

Lupeanu Melin spune că ungurii din Zalău nu au fost prea bucuroși de adunarea generală a Astrei. Unii i-au primit cu greu pe oaspeții români în casele lor, iar alții nu i-au primit deloc. Nu au participat la acțiunile culturale organizate la Zalău, decât la concursul de împușcat porumbei, care a avut loc în obor.

Însă, serbările Astrei de la Zalău au fost mărețe și la ele au participat intelectuali din Blaj, Sibiu, Cluj, Oradea, Șimleu etc. „orașe cu dragoste de carte și de cultură românească” (Școala Noastră, nr. 17-18/1926, pp. 325-326).

Printre personalitățile marcante ale culturii românești, amintim pe următorii: Dr. Vasile Goldiș, ministrul Cultelor și Artelor, președintele Astrei cu vicepreședinții Dr. Preda și Dr. Russu, Ioan Lupaș, ministrul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, Dr. Ilie Dăianu, vicepreședintele Senatului României, generalii Manolescu, Dănilă Pop și Traian Moșoiu, profesorii universitari Bogdan-Duică, Iuliu Hațieganu, Iuliu Moldovan și Alexandru Lapedatu, Aurel Ciortea, rector al Academiei de Comerț din Cluj, Dr. Octavian Prie vicepreședintele Camerei Deputaților, Zaharia Bârsan, directorul Teatrului Național din Cluj, Savin, Bucuția, delegați ai Fundației „Carol”, căpitan Lazăr, reprezentantul Institutului de Educație Fizică etc. (Școala Noastră, nr. 8-9/1927, p. 232).

Un moment deosebit de emoționant l-a constituit sosirea unei impresionante delegații basarabene, formată din 80 de persoane, în frunte cu ÎPS Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, profesorul universitar Onisifor Ghibu, „apostolul lor”, comisar general al Astrei pentru Basarabia și prof. univ. Ștefan Ciobanu. Între ei se găseau și români de peste Nistru, care aduceau cu ei „jalea Românilor din Bolșevicia” și erau doritori „de învățătură și de simțiri românești aprinse”. Foarte înduioșătoare a fost cuvântarea tânărului Savu Țăranu din Tiraspol: „– Am venit să vă spun, iubiți frați, că și noi Moldovenii de peste Nistru vrem a vorbi românește, cu Regățenii, cu Bucovinenii și cu Ardelenii. Și vă rog cu foc și iubire, să vă gândiți azi și întotdeauna la Românii de peste Nistru, cari în 5-6 ani de când au fost rupți dela sânul Patriei strămoșești, nu s-au străinat și vorbesc așa cum eu am vorbit aici!”

Lucrările adunării generale ale Astrei au fost deschise în ziua de 12 septembrie, zi de duminică, după participarea la Sfânta Liturghie. Slujba religioasă a avut loc în biserica greco-catolică și în piața mare, unde a fost oficiată de ÎPS Arhiepiscopul Gurie, într-o bisericuță de frunzar. La ea au participat foarte multe persoane. Țăranii din satele din jur, în frunte cu preoții lor, au umplut piața din Zalău și „au strâmtorat deabinelea statuia contelui Wesselényi, care, așa împietrit cum este, se va fi simțit foarte rău între cămășile aspre ale țărănimii noastre” (Școala Noastră, nr. 17-18/1926, p. 327).

Președintele Astrei, Vasile Goldiș a deschis lucrările congresului cu un discurs impresionant, în care a vorbit despre națiune, conștiință națională și solidaritate națională, cuvinte valabile și astăzi: „E prea firească diferențierea categoriilor noastre sociale – spune, printre altele, Vasile Goldiș – și ca urmare, ciocnirea concepțiilor răsărite din nevoia progresului, care rezultă din lupta neîncetată a intereselor de existență și de afirmare în viața colectivă de stat, dar în această dihonie a zilnicelor preocupări să ne rezervăm clipe de reculegere, în cari fără îndoială din cămăruța ascunsă a sufletului vom auzi glasul trecutului și al viitorului, aducându-ne aminte: Să ne iubim români unii pe alții și deasupra tuturor zbuciumărilor zilei trecătoare să ne încălzim sufletul la razele solidarității noastre naționale” (Transilvania, nr. 10/octombrie 1926, pp. 541-543).

A urmat la cuvânt Ioan Lupaș, care a rostit un discurs intitulat „În numele culturii”. Printre vorbitori s-a aflat și Arhiepiscopul Gurie, care a invitat adunarea să decidă ca viitoarea adunare să se țină la Chișinău (Ibidem, p. 562).

După adunare a fost vizitată expoziția de copii, care a avut loc la Școala Normală din Zalău și i-a impresionat pe participanți: „Sute de copilași și cu obrajii bucălai – spune Lupeanu Melin –  ne-au dat o priveliște care nu se va uita curând! Atâția ochișori limpezi ca roua și atâtea fețe sănătoase, ne-au dat chezășia, că viitorul nostru în țara Sălajului este asigurat și că la Porțile Meseșului avem un popor sănătos, vrednic, mândru, iubitor de copii și priceput”.

În acest cadru a avut loc, conform programului, conferința lui Dr. Ilea din Sighet despre îngrijirea copiilor, care a făcut o mare bucurie părinților prezenți și le-a dat sfaturi prețioase.

Tot în cadrul Școlii Normale din Zalău a fost organizată o impresionantă expoziție de etnografie, în cadrul căreia erau reprezentate toate zonele etnografice ale județului Sălaj. Alexandru Lupeanu Melin o considera ca „una dintre cele mai alese și mai prețioase manifestații ale poporului sălăjean”, în acele zile de „praznic național” și îi făcea o descriere din care transpare talentul său jurnalistic, dar ne oferă și o imagine a bogăției culturale pe care o avea și o are Sălajul: „Pereții și mesele sălilor de expoziție înfățișează un admirabil caleidoscop de culori, de brâiețe, de puișori și de ciurele, pe cari acul harnic și suveica măiestră a țărancelor sălăjene le-au vrăjit pe câmpul alb al pânzei aspre și al bumbacului. Căpătâiere și țolișoare minunate te întâmpină la tot pasul. Ii și cămăși migălite cu răbdare multă în zile de iarnă, ori în după-amiezi dalbe de vară în umbra dudului din curte, îți râd discret și atrăgător, din fiecare colț. Motive grele, lucrate în uimitoare dărnicie de arniciu, te fac să constați simțul de jertfă al țărăncei noastre, când este vorba de frumos și de podoaba casei sale.

În arta țărănească a Sălajului se pot urmări distinct două grupe de motive, determinate de așezarea cătunelor și satelor: dela munte și calea dinspre șes. Muntencele au în opera lor artistică ceva din nostalgia zărilor de amurg sau din umbra poenițelor de codru, predominând culoarea galbenă a apusului de soare după culmi, ori petelor de întuneric din desișuri de codru. Fiicele câmpiei sunt înspirate de bogăția variată a covoarelor de flori din livezi, de maci, ori ochișorii mărunți și visători ai garoafelor sălbatece de prin ierburi. Sălajul este apoi țara florii soarelui, care împânzește toate colinele și marginile de porumbiște. Ați remarcat poate, că velințele și covorașele expuse la școala normală prezintă toate un ansamblu de galben roșietic, pătat de negru și de verdele deschis al plantei îndrăgostite de soare”.

Expoziția etnografică sălăjeană de la Școala Normală din Zalău a fost organizată cu concursul a 25 de sate sălăjene din zonele Meseș, de peste Meseș, de sub Rez, de sub Codru și din zona de Câmpie a Careiului (plasă intrată în componența Sălajului în urma reformei administrative din anul 1925).

În cadrul expoziției au fost expuse peste 300 de obiecte, curatori fiind profesorii zălăuani Grațian Capătă și Nicolae Oșian, dar după cum am subliniat la începutul articolului, prefectul Dr. Nicodim Cristea a avut și el un rol deosebit.

Alexandru Lupeanu Melin a fost realmente impresionat de expoziție și face o clasare a obiectelor. Astfel, pe primele trei locuri el diferențiază următoarele obiecte, pe care le propune spre premiere: 1) O ie cu altiță pe umăr, guleraș îngust și decoruri în roșu și negru, prezentând forme arhaice, expusă de Onica Iosip a lui Vasile din Bicaz; 2) O foaie de pernă țesută cu negru, cu forme discrete și de o înaltă armonie, cu motive românești, expusă de Anisia Mărcean din Chechiș; 3) Un ștergar cu motive românești pe fond negru, expus de Silvia Gherman a lui Teodor din Chechiș. Remarcă, apoi, hărnicia preoteselor sălăjene, pe învățătorul Gavril Gâlgău și soția sa din Halmășd, care aveau un atelier de îndrumare, olarii din Tihău și Băița, împletiturile de nuiele din Var și expoziția de covoare a Atelierului de țesătorie din Carei. Tot în acest cadru a mai fost organizată o expoziție deosebită de fructe și legume.

Impresionantă a fost şi defilarea ţăranilor îmbrăcaţi în portul lor popular sau „conductul” etnografic, cum se numea la vremea respectivă. A fost o demonstrație a bogăției tradițiilor și obiceiurilor românești din Țara Silvaniei, în fața distinșilor invitați, dar și a locuitorilor din Zalău, care nu mai văzuseră până atunci așa ceva. În cadrul evenimentului a fost organizată și o cununie țărănească adevărată, tinerii miri fiind originari din Ortelec, localitate care peste câțiva ani a devenit cartier al Zalăului. Alexandru Lupeanu Melin a rămas și el plăcut impresionat de defilare: „Treceau călăreții români, printre palatele Zălaului – spune el – ca ostașii lui Pintea Viteazul în vremuri de demult; tot flăcăi zdraveni și inimoși, cari își jucau caii în măreț trap buestru, ca grenadirii. S-au înșiruit apoi carăle cu câte șase boi, cu coarnele împodobite, cari aduceau șezători și nunți între cari o mireasă adevărată, pe care a cununat-o chiar acolo, în Zalău, Păr. canonic Dr. Victor Macavei de la Blaj. Tinerii Ion Mastan și Ana Chișiu din Ortelec, fericiții miri și-au început cărările vieții lor împreună, în binecuvântările tuturor oaspeților „Astrei” luând cinste câteva mii de lei de la atâția nuntași aleși”. Din „conductul” etnografic făceau parte satele Hereclean, Treznea, Cățelul (Meseșenii de Sus), Ciumărna, Aghireș, Fetindia, Recea, Ortelec, Mirșid și Badon, „având țărani frumoși, fete gătite precum cosânzienele și femei bune de gură și de cântec”. Orașul Zalău răsuna de cântec, „de uruit de cară și de tropot de voinici”, iar „ungurii de prin palate pândeau la geamuri și schimbau fețe-fețe la năvala tăriei și a frumuseții satelor noastre. Și n-au avut somn în noaptea următoare, frământați de vise și de stafii” (Școala Noastră, nr. 17-18/1924,       pp. 328-331).

După deschiderea oficială a lucrărilor, înainte de vizitarea expoziţiilor, organizatorii au oferit oaspeţilor un banchet de 200 de persoane. Seara, după vizitarea expoziţiilor, toţi participanţii au asistat la un festival artistic.

A doua zi a lucrărilor a fost dedicată problemelor organizatorice (rapoarte de activitate, dezbaterea bugetului, reorganizarea despărţămintelor etc.).

Toți participanții la lucrări au accentuat imperativul vremurilor: „Să fim una, o falangă, spre binele comun! Nu ce ne desparte, ci ce ne unește”! (Transilvania, nr. 10/octombrie 1926, p. 562)

Se remarcă prezenţa deosebită la lucrări a preoţimii sălăjene şi discursul vrednicului protopop greco-catolic din Căţel (Meseşenii de Sus), Graţian Flonta, „o mândrie a clerului nostru din Sălaj”. De asemenea, împreună cu preotesele și copiii au participat la balul organizat luni seara în sala teatrului orășenesc. Jurnalistul Lupeanu Melin a rămas impresionat de „atâtea costume frumoase și atâta veselie și sănătate tinerească”.

Ziua de 14 septembrie, cea de a treia zi a lucrărilor a fost dedicată dezvelirii monumentului de la Guruslău și vizitării mormântului marelui nostru înaintaș sălăjean, Simion Bărnuțiu, ideologul Revoluției de la 1848 din Transilvania.

Monumentul de la Guruslău a fost ridicat cu contribuția deosebită a Astrei și a istoricului Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor și Artelor până în anul 1926 când vine la putere guvernul Averescu și este înlocuit cu Vasile Goldiș, președintele Astrei.

În ceea ce priveşte încercarea de a eterniza memoria lui Mihai Viteazul, prin ridicarea unui monument în Sălaj, ea a existat încă înainte de 1918, dar nu s-a putut materializa din cauza rezistenţei regimului dualist austro-ungar.

Această idee revine în actualitate după înfăptuirea statului naţional unitar român, un rol important în ridicarea monumentelor dedicate memoriei lui Mihai Viteazul revenindu-i  Asociaţiei pentru literatura şi cultura poporului român (ASTRA).

La 15 noiembrie 1925, la Şelimbăr, la dezvelirea troiţei ridicate de Astra, ministrul Cultelor şi Artelor, Alexandru Lapedatu, a afirmat necesitatea ridicării unor monumente la Guruslău şi Mirăslău.

 Monumentul ridicat la Guruslău era un obelisc piramidal, din fier şi beton şi avea următoarea inscripţie, care a fost cugetată de marele nostru istoric Nicolae Iorga: „Întru amintirea victoriei repurtate în această localitate la 3 august 1601 cu armiile unite ale lui Mihai Vodă Viteazul și Gheorghe Basta, împotriva oștirii lui Sigismund Báthory, s-a ridicat acest sfânt monument prin îngrijirea «Asociațiunii» în anul Domnului 1926, al 12-lea al glorioasei domnii a Majestății Sale Ferdinand I și al 8-lea al înfăptuirii noului stat român, întregit. Spre preamărirea eroului, care ucis mișelește la Turda, de tovarășul său de arme, nu a putut folosi roadele biruinței dobândite aici, acum 325 de ani, pentru a doua sa stăpânire a Ardealului” (Mihai Viteazul și Sălajul, Zalău, 1976, pp. 509-511).

La dezvelirea monumentului a participat un public numeros. Țăranii din satele apropiate au venit la eveniment purtând praporii de la biserici și conduși de vrednicii preoți îmbrăcați în odăjdii.

După sfințirea monumentului a luat cuvântul reputatul istoric Alexandru Lapedatu, care a vorbit despre faptele de vitejie ale marelui voievod, printre care se înscria și strălucita victorie obținută la 3 august 1601, la Guruslău.

În după-amiaza zilei de 14 septembrie, participanții la adunarea generală a Astrei s-au deplasat la Bocșa, la mormântul lui Simion Bărnuțiu. Distinșii oaspeți au rămas impresionați de bătrâna biserică de lemn, care era încă în picioare la vremea respectivă. La mormântul apostolului neamului românesc a fost ridicat un parastas de către un sobor de preoți, în frunte cu canonicul de Gherla, Grigore Pop. Reputatul istoric Bogdan-Duică, autorul cărţii Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, publicată în anul 1924, a rostit un discurs impresionant despre viața și opera marelui nostru înaintaș (Școala Noastră, nr. 17-18/1924, p. 332).

Așa se încheiau lucrările adunării generale de la Zalău, care au însemnat pentru orașul de la poalele Meseșului trei zile de praznic național. Dintr-o manifestare culturală, adunarea s-a transformat într-o sărbătoare națională. 

Referitor la importanța adunării generale de la Zalău din 12-14 septembrie 1924, impresionante sunt, credem noi, cuvintele de apreciere ale revistei Astrei, „Transilvania”, în coloanele căreia erau publicate următoarele: „«Transilvania» are să încresteze la răboj trei zile de înălțare sufletească, trei zile, cari prețuiesc cât trei zile de Paști sufletești, fiindcă înălțare, înviere a fost pentru sufletul românesc sălăgean, ardelean și basarabean această adunare generală a «Astrei». Mulți ochi au înotat în lacrămi, multe inimi au fost cuprinse de fiorii emoției și a fost prea firesc așa, fiindcă frați îndepărtați unii de alții și-au întins mâna și au simțit că «în noi doi un suflet bate»” (Transilvania, nr. 10/octombrie 1926, p. 562).

Adunarea generală a Astrei din anul 1926 poate fi considerată, credem noi, evenimentul cultural cel mai important al primului deceniu de după Marea Unire, poate al întregii perioade interbelice, care a avut loc la Zalău. Până la acest eveniment, după cum regăsim în presa vremii și alte documente, Zalăul era un oraș mai puțin cunoscut, considerat un cuib al șovinismului maghiar și evreiesc, ocolit de unele trupe de teatru din București sau soliști de operă celebri. Situația se schimbă radical după anul 1926, orașul Zalău intrând în circuitul cultural românesc normal al perioadei interbelice.

Autor: Marin Pop