Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Relaţiile lui Mihai Viteazul cu oraşul Zalău

Relaţiile lui Mihai Viteazul cu oraşul Zalău

Iulie 2015

Prezenta comunicare se încadrează în îndemnul adresat cărturarilor, care suntem obligaţi a arăta ceea ce am aflat din cercetările noastre ştiinţifice, în cazul de faţă despre Mihai Vodă Viteazul şi relaţiile sale cu oraşul Zalău.

Scopul lucrării este acela de a contribui la stabilirea profilului istoric al oraşului nostru, Zălau, prezentat de unii istoriografi în mod cu totul unilateral.

Comunicarea prezentă va examina două evenimente principale, primul petrecut la Alba Iulia în anul 1600, al doilea la Zălau în anul 1601.

----------------------------

După lupta de la Şelimbăr din 28 octombrie 1599, Mihai Vodă a luat în stăpânire Ardealul, pe care l-a condus efectiv de la Alba Iulia.

La trei luni după înscăunarea lui Mihai Vodă Viteazul pe tronul Transilvaniei, magistraţii şi bătrânii breslelor din Zălau, dându-și seama că domnia lui Mihai Vodă Viteazul este trainică, plină de autoritate și țintea să dea noi rosturi acestei frământate provincii, spre sfârșitul lui ianuarie 1600 se hotărăsc să-i ceară întărirea privilegiilor lor. Multe date nu deținem. Dar știm precis că la 4 februarie 1600, în cetatea de scaun de la Alba Iulia, Mihai Vodă Viteazul a semnat o diplomă. Prin aceasta a întărit toate drepturile breslelor de meșteșugari din Zălau, de a vinde nestingherit produsele lor pe diferite piețe interne. De asemenea, se confirmă libera desfacere a vinurilor din Zălau, străvechi ținut de podgorii.

Vor fi fost multe dispute în orașul Zălau, între locuitorii români, maghiari și germani, strâns uniți în disciplina de fier a producției meșteșugărești din numeroasele bresle câte au existat în veacul al XVI-lea. În cele din urmă – cu înțelepciunea supunerii – vor fi ales o delegație din bătrânii magistratului și a breslelor, cei mai de seamă și mai iscusiți la vorbă. Nu cunoaștem numele delegaților, nici nu știm din câți membri a fost compusă delegația. Dar aceasta nu putea fi decât numeroasă, deoarece călătoria era mai sigură într-o ceată. Mai ales că avea de păzit și multele care, trase de cai cu harnașamente argintate, pline cu darurile către Vodă, produse meșteșugărești confecționate de ei, pentru a dovedi iscusința lor.

Apoi, se poate presupune oare că solicitând înalte îngăduinți pentru vânzarea în alte orașe și târguri a vinurilor din Zălau, să nu fi dus câteva butoaie ca și Măria Sa Vodă să guste și să se convingă de calitatea lor? Se zvonise că „Valahul”, așa-i spuneau cei care vorbeau alte limbi, e un om aprig, dar drept, și om în putere fiind – 42 de ani – nu disprețuiește plăcerile lumești.

După obiceiul timpului, primirea unei delegații se făcea cu solemnitate, mai ales fiind vorba de trimișii unui oraș, cu vechi renume – cum era Zălaul – cu diplome de la craiul Ludovic din anul 1370, de la craiul Matia Corvinul și alți crai. Vorbirea bătrânilor era cu multă finețe și meșteșug, prezentarea darurilor se făcea cu gesturi alese pentru câștigarea înaltei bunevoinți. Iar după ce Vodă, luminându-i-se fața, încuviință, atunci grămătici pricepuți scriau diploma, Vodă o subscria în fața tuturor și se aplica pecetea cea mare. Apoi Vodă o înmâna celui mai bătrân, care o prelua în genunchi cu supunere adâncă. Adusă apoi acasă, obținerea ei constituia o bucurie generală, fiindcă în vremurile de atunci asigura condițiile unei munci pașnice și rodnice.

Originalul diplomei s-a păstrat cu grijă în lada orașului până în anul 1940, când a fost evacuată la București.

Aceasta este prima relație cunoscută a lui Mihai Viteazul cu orașul Zălau. Ea va mai produce consecințe favorabile și peste un an și jumătate, când orașul Zălau va fi ferit de distrugere în împrejurări ce le vom relata.

Multe evenimente s-au depănat pe firul istoriei. Peste câteva luni, în mai 1600 Mihai Vodă a unit cele trei țări române. Apoi, în toamnă trădarea feudalilor din Transilvania și nu mai puțin aceea a lui Basta, care s-a raliat lor, au adus înfrângerea lui Mihai la 18 septembrie 1600 la Mirăslău. Au urmat și alte înfrângeri, dar Vodă, care nu-și pierduse credința fermă în biruință, câștigă încrederea împăratului Rudolf al II-lea al Austriei și cu 100.000 de taleri de aur primiți de la el, iată-i din nou în fruntea unei oaste bine instruite. Împăratul îl obligă să se împace cu generalul George Basta, ceea ce s-a făcut, formal, la Cașovia. Taberele lor s-au unit la Moftinul Mic în părțile Sătmarului, de unde Mihai Vodă scrie Arhiducelui Matei, fratele împăratului, despre împlinirea cuvântului dat, atât în privința împăcării, cât și a unirii celor două tabere, Mihai Vodă având 15.000 ostași, iar Basta 10.000, după relatarea cronicarului Samoisius.

Pentru a opri pătrunderea oștirii lui Mihai și Basta în Transilvania prin trecătoarea „Poarta Meseșană” – Sigismund Báthory, principele adus de feudalii maghiari iar pe tronul Ardealului, cu vreo 30.000 de ostași trece prin Zălau, se oprește la Șimleu, apoi coboară în Valea Zălaului, stabilindu-și tabăra în apropierea satului Guruslău.

Cele două armate s-au ciocnit într-o cruntă încleștare la Guruslău, pe Valea Zălaului, la 3 august 1601 stilul vechi, într-o zi de vineri. După stilul nou, această zi poartă data de 13 august.

Lupta este nedecisă la început, dar e câștigată datorită intervenției energice și personale a lui Mihai Vodă Viteazul, care în fruntea cavaleriei sale a trecut Valea Zălaului și a atacat în amurgul zilei cu succes dușmanul în flancul drept. Acest atac fulgerător, potențat de minunile de vitejie personală a lui Mihai, doboară inamicul la pământ. Vreo 10.000 rămân uciși pe câmpul de luptă, iar ceilalți scapă prin fugă în frunte cu Sigismund, care se oprește abia în Moldova.

Evenimentul bătăliei de la Guruslău a avut un ecou în toată Europa, a mișcat popoarele și a fost aflat surprinzător de repede de toate cancelariile domnitorilor. Dovezi sunt destule și nu insist.

Dar ce s-a întâmplat în zilele următoare? Istoricii, de obicei copleșiți de finalul atât de tragic de la Turda, trec repede peste zilele acestea. Ne propunem să examinăm tocmai istoria acestor zile, cu atât mai vârtos cu cât evenimentele se împletesc strâns cu orașul Zălau și considerăm că e cazul să interpretăm puținele, dar valoroasele, puncte de reper pe care le- am aflat. Cu aceasta intrăm în partea a doua a comunicării noastre.

Înainte de a atinge acest subiect, voi arăta modul cum au cinstit românii din Sălaj, în decursul veacurilor, amintirea lui Mihai Viteazul.

La circa șase km de Bocșa, satul lui Bărnuțiu, în hotarul satului Sighetu Silvaniei poporul a păstrat, cu pietate, un copac de sute de ani: „Gorunul lui Mihai”, legenda susține că sub acesta a poposit Mihai Vodă înainte de bătălia de la Guruslău. Pe acesta s-a fixat o placă comemorativă și s-au organizat la 5 iunie 1966 mari serbări populare.

Asupra bătăliei de la Guruslău există o stampă cunoscută, reprodusă și în manualele școlare, care redă veridic cota 260, pe care a fost instalat cortul de comandant al lui Mihai Viteazul. După părerea noastră autorul acestei stampe a trebuit să fi fost la bătălie.

Acestui deal, până astăzi i se spune „Dealul lui Mihai”, împrejurare care ar merita să fie popularizată, în muzee sau manuale, unde este vorba despre Guruslău (la Muzeul Militar din București etc.).

Totodată, remarcăm că poporul până în zilele noastre are certitudinea că bătălia s-a desfășurat în satul Guruslău de pe Valea Zălaului și nu în comuna Guruslău de pe Valea Someșului.

Această împrejurare că ambele localități cu același nume se găsesc în raion, produc confuzii regretabile chiar la unii istorici.

Înfățișarea actuală a acestui deal este în oarecare măsură schimbată față de cea văzută de mine la începutul secolului și care corespundea cu stampa. S-a făcut o plantație de pini în 1941 să oprească eroziunea solului.

În anul 1926 s-a ridicat un monument înalt de 12 m pe acest deal în amintirea bătăliei. În timpul războiului – 1940 – a fost dărâmat.

În faza ultimă a bătăliei de la Guruslău – urmărirea inamicului – vânzoleala sângeroasă a luptelor a continuat pe Valea Zalăului în sus. Oastea învinsă a lui Sigismund în retragere ar fi aprins satul Oaia (azi înglobat în comuna Crișeni). Noi nu împărtășim susținerea cronicarilor că urmăritorii ar fi aprins acest sat. Ei nu aveau interesul s-o facă.

Tot aceștia, adică învinșii în fuga lor disperată, au fost nevoiți a distruge, în urma lor, și podul de peste pârâul Zălaului, în punctul unde firul taie de-a curmezișul drumul vechi de acces chiar la intrarea în orașul Zălau.

În fruntea urmăritorilor se găsea sprintenul și viteazul Mihai Vodă. Astfel că a fost firesc ca la porunca lui Mihai Vodă și nu a lui Basta care rămăsese în urmă – pionierii și dulgherii săi să construiască la repezeală un pod, care a durat și după evenimentele războinice.

Locuitorii din Zălau, români, maghiari și germani, au numit acest pod: „Podul lui Mihai”, pe ungurește: „Mihály hidja” sau Mihályhida. Această denumire a rămas până în zilele noastre, însă nu se mai referă la pod, ci la partea de pe malul stâng al văii Zălaului, de la pod până în dreptul gării CFR Crișeni.

Trebuie să precizez că această explicare toponimică îmi aparține. Eu nu o pot accepta pe aceea a profesorului Szabó T. Attila, care derivă această denumire de la Sfântu Mihai. Recunosc că există comune cu denumirea de Sânmihai, ceea ce nu e cazul aici. Explicația istorică, cea mai verosimilă este aceasta, în legătură cu Mihai Vodă și ea trebuie acceptată, putând fi înlăturată numai în cazul în care cineva ar putea dovedi că denumirea topografică de la marginea Zălaului ar fi existat și înainte de anul 1601.

Cunoscută fiind apoi preferința lui Mihai Viteazul pentru fast și solemnitate, intrarea sa în orașul Zălau, după lupta de la Guruslău, a trebuit să fie triumfală și măreață, în sunet de trompete și tobe, înconjurat de căpitanii săi și urmat de armata sa de călăreți și haiduci, fluturând în vânt drapelele cu vulturi.

După obiceiul pământului, Vodă va fi fost întâmpinat de bătrânii orașului cu pâine și sare. Presupunem că dintre aceștia au făcut parte și acei delegați care fuseseră trimiși cu un an și jumătate în urmă la scaunul de domnie de la Alba Iulia, când au obținut diploma de privilegii. Dar bătrânii aveau o mare teamă ascunsă în sufletele lor. Știau ei că orașul a dat subsistențe armatei lui Sigismund, când acesta trecuse prin Zălau spre câmpul bătăliei. De aceea, rugămintea lor către Vodă să dea milă și îndurare pentru oraș și locuitorii săi va fi fost fierbinte, mai ales că toți vor fi auzit de pedepsirea trădătorilor.

Într-adevăr, Vodă Mihai pedepsise pe 60 de trădători, chiar pe câmpul de bătălie, unde la porunca lui au fost spânzurați. Acestei părți de hotar din Guruslău i se spune și azi „Hatvanfa”, adică șasezeci de lemne, șasezeci de spânzurători.

În fața orașului Zălau, după bătălia câștigată, Mihai Vodă Viteazul a fost binedispus. Cu clemență a iertat orașul Zălau și pe locuitorii săi. A poruncit ca orașul să fie iertat de foc, iar locuitorii să fie cruțați de sabie. Cronicarii cei mai dușmănoși nu cutează a susține că orașul Zălau a suferit de foc sau sabie. Ce veselie mare a stârnit desigur bunăvoința Voievodului român, răspândită imediat din gură în gură, provocând un entuziasm înflăcărat și sincer al populației, scăpată ca prin urechile acului de o mare primejdie. Iar primirea triumfală s-a manifestat spontan prin mari serbări populare, cum se obișnuia, frigând boi în frigări uriașe sau destupând butoaiele cu vin, și au urmat cântecele și jocurile vesele.

Istoricul Alexandru Lapedatu scrie: „Într-adevăr Mihai Vodă și Basta, după ce spulberă în noaptea de 3 spre 4 august oastea inamicului, rămăseseră locului la Guruslău două zile, pentru a îngropa pe cei morți, a judeca și a pedepsi pe cei prinși, a hotărât rostul lucrurilor viitoare și a hotărât împărțirea trofeelor cucerite în luptă”.

Desigur că istoricul a avut temeiuri pentru care afirmă „două zile de rămânere pe loc”. Ceea ce trebuie interpretat este susținerea „pe loc”. Prin ea se poate înțelege înapoierea la cortul despre care am arătat că se afla pe cota 269. Această rămânere „pe loc” timp de două zile nu se poate interpreta altfel, decât ca o poposire în orașul Zălau și anume, în zilele de sâmbătă și duminică, 4 și 5 august după stilul vechi, 14 și 15 august 1601 după stilul nou.

Ce a făcut în acest timp generalul Basta?

După cunoscuta dispută asupra steagurilor capturate, furios, a plecat în ziua de 4 august la Cluj, cum susține istoricul Kövàry. Graba lui Basta era justificată și de calculul viclean de a ajunge mai repede la Cluj, spre a pune mâna pe garnizoana orașului de 300 de ostași.

Nicolae Iorga scrie astfel: „Generalul împărătesc (adică Basta – n.n.) doritor de a stăpâni această cucerire (adică Transilvania – n.n.) și de a o stăpâni singur, se repezi îndată la Cluj, pe când Mihai întârzie în acele părți apusene, la Zălau”.

De ce a întârziat Mihai Vodă la Zălau? Explicația nu poate fi alta decât că Mihai a acceptat ospățul oferit de orașul Zălau și locuitorii lui. Simțindu-se bine în mijlocul acestora, n-a stat o zi, ci chiar două. A fost un adevărat ospăț domnesc, care din cauza întâmplărilor ce au urmat, a devenit cel din urmă ospăț domnesc al lui Mihai Vodă Viteazul.

Ce spun cronicarii? Ei susțin că: „Mihály vajda feldulta Zilahot”, adică în traducere: Vodă Mihai a jefuit Zălaul.

Desigur, după asasinarea lui, pentru a justifica mârșava faptă, Mihai era descris cu epitete de „hoț”, „tâlhar”. De aici și „jefuirea” Zălaului.

Am convingerea că istoria științifică va confirma ipoteza pe care am formulat-o și anume că locuitorii orașului Zălau au oferit totul de bunăvoie, mai mult, participarea și contribuția lor la aceste serbări a fost pe deplin sinceră, fiind încredințați că astfel își întăresc propriile lor poziții în noua domnie a biruitorului Vodă Mihai.

În ziua de 6 august 1601 Mihai a pornit călare spre Cluj, unde se întâmplă alte evenimente de mare amploare politică, în preajma vechii cetăți a Clujului. Le-am prelucrat și pe acestea, dar ele nu fac parte din prezenta comunicare.

Concluzii

1) Bătălia de la Guruslău din 3 august 1601 s-a desfășurat pe Valea Zălaului și nu la celălalt Guruslău de pe Valea Someșului.

2) Orașul Zălau, prin clemența lui Mihai Vodă Viteazul a fost ferit de foc, iar locuitorii de sabie.

3) Mihai Viteazul a intrat triumfal în Zălau și a primit ospățul oferit de locuitorii orașului pentru el și oastea sa în zilele de 4 și 5 august 1601.

4) Sălăjenii păstrează amintirea lui Mihai Viteazul prin denumirile: „Gorunul lui Mihai” (Sighetu Silvaniei), „Dealul lui Mihai” (Guruslău), „Podul lui Mihai” (Zălau).

5) Pentru a da conținut istoriei militante se învederează: 

a) necesitatea de a se ridica, cât mai grabnic, un nou monument la Guruslău. Vizitarea acestui loc istoric de către pionieri, elevi și profesori, lecțiile de istorie ce vor fi ținute la fața locului, vor constitui mijloace eficiente pentru educația patriotică, mai ales dacă în postamentul sau alături, s-ar găsi posibilitatea organizării unui mic muzeu al bătăliei;

b) a se numi o stradă din Zălau după numele Voievodului Viteaz.

Zălau, la 27 mai 1967

 

Bibliografie

Istoria României, Edit. Academiei, vol II, 1962

Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. V, București, 1937

Al. Lapedatu, Din zilele de cădere ale lui Mihai Viteazul, București, 1909

Ştefan Pascu, „Mihai Viteazul”, în ziarul Făclia, Cluj, 9 august 1966

Ioachim Crăciun, Cronicarul Samoisius, - Szamoskozi și însemnările lui privitoare la români 1566-1608, Cluj, 1928

P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Edit. Fundației, București, 1936

Dr. Petri Mór, Szilágy vármegye monographiája, vol. I, 1901

Fodor, Zilah város története, Zălau, 1896

Kovács Géza, A zilahi céhek története, Edit. Științifică, București, 1958

Szabó T. Attila, Zilah helynévtörténete adatai, Turda, 1936

 

Reviste

Țara Silvaniei, Zălau, 1940 („Guruslău. O greșeală istorică nepermisă”)

Tribuna, Cluj, numărul 496 din 11 august 1966, închinat amintirii a 365 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul

Contemporanul, București, nr. 32 din 12 august 1966 („O precizare istorică”)

Lumea, București, nr. 30 din 21 iulie 1966 („Care Gorăslău?”)

 

Ziare

Scînteia, București, Colecțiile anilor 1966 și 1967

Autor: Graţian Mărcuș