Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un scriitor sălăjean necunoscut: Coriolan Meseșan

Un scriitor sălăjean necunoscut: Coriolan Meseșan

Iunie 2015

Presa vremii ascunde încă numeroase surprize privind oameni de cultură locali care au colaborat la reviste și ziare mai puțin cercetate de evaluatori contemporani. Uneori, prestația acestora e destul de apreciabilă, dar ei n-au intrat din varii motive în atenția cercetătorilor și istoricilor literari, spre a li se urmări cu atenție traiectoria și preocupările. Este și cazul avocatului din Șimleu Silvaniei, Coriolan Meseșan, al cărui nume n-a fost adus în discuție până acum de niciun articol sau cercetare a istoriei locale. Ne-am convins de acest fapt încercând să identificăm modul în care opera acestuia a intrat în atenția contemporanilor, dar n-am găsit nicio referință cu privire la activitatea sa. Ca atare a trebuit să reconstituim totul de la început.

Activitatea culturală depusă de Coriolan Meseșan poate fi reconstituită făcând apel la revista „Gazeta de duminecă”, ce apare la Șimleu Silvaniei din 1905. În paginile acesteia am întâlnit mai multe comunicate și avize semnate de el în calitate de secretar al Despărțământului Șimleu al Astrei, unde a activat alături de protopopul greco-catolic al Șimleului, Alimpiu Barbulovici în calitate de președinte. Uneori, acțiunile lor căpătau o coloratură politică evidentă, cum a fost cazul cu adunarea populară de la Șimleu din 1907, când aceasta a adresat un protest extrem de critic la adresa legii școlare a ministrului Apponyi, soldată cu un demn Protest al Sălajului (nr. 15/1907). De asemenea, pe toată perioada apariției gazetei amintite, numele lui Coriolan Meseșan este prezent aproape număr de număr în paginile publicației din Șimleu, orășel ce avea pe atunci o activă viață economică, politică și culturală, prin care surclasa în această direcție celelalte două orășele apropiate, Zalăul și Jiboul. Faptul că aici a funcționat un liceu maghiar cu pregătire clasicistă foarte bună, liceu urmat la timpul său și de Simion Bărnuțiu, faptul că dispunea de un tribunal, de bănci și administrație comitatensă, de un protopopiat greco-catolic extrem de activ (protopopiat care s-a făcut remarcat în această perioadă prin redactarea revistei de predici „Păstorul sufletesc”) a determinat o coagulare a intelighenției românești, în așa fel ca să poată face față cu brio cerințelor vieții naționale. S-a înființat prin urmare o „Asociație a învățătorilor români din Sălaj”, în cadrul căreia un rol important i-a revenit lui Victor Deleu; că funcționa tot aici o „Reuniune a femeilor sălăjene” condusă de Clara Maniu și Maria Cosma, că unul din marii fruntași ai luptei naționale, Gheorghe Pop de Băsești, își avea sediul la Băsești, reunind în cercul său familiile intelectualilor Francisc Hossu-Longin și Iuliu Coroianu, că Iuliu Maniu își avea și el reședința de vară la Bădăcin, a infuențat pozitiv ridicarea culturală a orașului Șimleu Silvaniei. Revista „Gazeta de duminecă” l-a avut la început ca redactor responsabil pe experimentatul Ion Pop-Reteganul, care a orientat-o spre punerea în valoare a culegerilor de folclor și atragerea de colaboratori din rândul preoților și învățătorilor de țară. E de amintit de asemenea că în jurul revistei au pendulat tineri scriitori aflați la început de drum, precum Emil Isac și Petre Dulfu, Alexandru Aciu, Al. Țintariu, Al. Muntean al lui Vasile, Veronica din Selagiu și alții, cunoscuți din paginile revistei „Familia”. Destul de prezent cu colaborări este și fratele lui Iuliu Maniu, Cassiu Maniu, care se remarcă la un moment dat prin cele trei epistole pe care le-a adresat lui Bjørnstjerne Bjørnson, în care îi aduce mulțumiri pentru ajutorul oferit de acesta cauzei românești din Transilvania. Pentru strângerea legăturilor cu scriitorii de dincolo de munți a fost îmbiată Sofia Nădejde cu dirijarea unei rubrici feministe, pe care a și ținut-o o vreme, dar și cu alte colaborări care scot revista din perimetrul unui provincialism desuet, ea antrenând în câmpul literar și publicistic suficiente forțe pentru a o impune cititorilor dornici de cultură. În acest sens, revista de la Șimleu a fost o gazetă care și-a găsit cadența în rândul celorlalte publicații de epocă, impunându-se prin stilul ei polemic și pronunțat dezbatativ, într-o serie de chestiuni pe care presa începutului de veac le-a scos în prim-planul vieții publice din acel moment, cum ar fi: disputa dintre sămănătorim și modernism, iscată de volumul de debut al lui Emil Isac, dispută în care s-au implicat Petre Suciu și Ioan Bran de Lemeny; discuția din jurul teoriei „celor două culturi” lansată de Octavian Tăslăuanu prin revista „Luceafărul”, polemică în care țin să-și spună punctul de vedere și redactorii revistei; propuneri privind viața organizatorică a Astrei, care l-au vizat la un moment dat și pe Octavian Goga, în calitate de secretar al acesteia. Nu lipsite de interes au fost și duelurile retorice dintre Dimitrie Birăuțiu, redactorul „Poporului român” de la Budapesta și fostul său redactor Dionisie Stoica, devenit adevăratul animator al ziarului, după decesul neașteptat al lui Ion Pop-Reteganul. Directorul revistei, Ioan P. Lazăr, aflându-se în situația grea de a-i căuta un înlocuitor, l-a găsit în cele din urmă pe Dionisie Stoica, absolvent al Universității din Budapesta, cu roluri de conducere în cadrul societății „Petru Maior”, în redactarea revistei „Luceafărul”, iar mai apoi a ziarului „Poporul român” al lui Dimitrie Birăuțiu. Venirea lui la Șimleu a reprezentat o bună achiziție pentru soarta revistei, întărind puternic falanga luptătoare din jurul revistei și ridicând nivelul ei calitativ, așa cum se va dovedi pe parcurs. Trimis în calitate de „corespondent special” la București, pentru a relata despre manifestările legate de expoziția jubiliară, acesta va publica mai multe articole în presa bucureșteană, stârnind la un moment dat și intervenția lui Nicolae Iorga prin „Neamul românesc”, căruia i se vor da răspunsuri adecvate, care vor lua apărarea celui impricinat. Se pare că tot acum, Dionisie Stoica a cochetat cu gândul de a intra în redacția ziarului arădean „Tribuna”, așa cum ne informează un anunț al ziarului din 15 aprilie 1907. Nu știm dacă plecarea sa la Arad s-a perfectat în cele din urmă, sau poate că propunerile de revenire au fost mai puternice, deoarece în decembrie 1907 îl găsim din nou la Șimleu, gata să contribuie la o reformare a gazetei și la o îmbunătățire a structurii sale gazetărești, punând accentul pe informațiile de ordin local și general românesc, pe chestiunile religioase, de pedagogie școlară, pe sfaturile igienice și morale, acordându-se o importanță covârșitoare și mișcării feministe. Totodată, el promite a deschide și o rubrică: „De vorbă cu cititorii”, ceea ce s-a și realizat. Ca atare, rubricatura gazetei, preconizată prin articolul său inaugural, Cum va fi redactată gazeta, a căpătat o mai mare priză la real, printr-o mai mare suplețe în împărțirea spațiului publicistic, care cuprindea rubricile: Biserică, religiune și morală, Mișcarea culturală și socială, Instrucțiune, școale și învățători, Cronica medicală, Științe (rubrică susținută de Gavril Todica), Feminism (rubrică susținută de Sofia Nădejde), Pentru popor, Legislație și justiție, Informațiune literară, Cărți, Noutăți, Românii de pretutindeni, Globul pământesc (unde se reproduc capitole întregi dintr-o carte a lui Jules Verne despre geografia pământului). Prin urmare, revenirea sa la Șimleu a avut ca efect o mai bună organizare a publicației, iar șederea sa la Șimleu s-a materializat și prin redactarea, în colaborare, a unei monografii a Sălajului, dar și printr-o mai intensă activitate culturală și politică. A stat la Șimleu până în 1910 când este ales președintele activ al băncii populare „Luncana”, cu sediul la Marghita, ceea ce l-a obligat să se stabilească în acest orășel, contribuind la organizarea unui nou despărțământ al Astrei în această localitate, al cărui președinte va fi pentru câtăva vreme. 

În acest cadru generos și uneori în tandem cu Dionisie Stoica, și-a desfășurat activitatea și avocatul Coriolan Meseșan, unul dintre cei mai activi intelectuali ai Șimleului la acea oră. Împreună cu acesta a participat la numeroase conferințe astriste în numeroase sate ale despărțământului și tot alături de acesta a pus la cale o adunare însoțită de conferință pe tema Necesității teatrului (rostită de Dionisie Stoica), soldată cu înființarea unui Comitet teatral în Șimleu, al cărui președinte a fost ales Coriolan Meseșan, iar Dionisie Stoica, secretar al acestuia. Evident că prestigiosul avocat al celei mai importante bănci românești din ținut „Silvania” și de asemenea jurisconsult al filialei din Bucium al acesteia, s-a implicat cu mult devotament în mai toate acțiunile intelighenției românești din zonă. Fiu de preot din localitatea Chieșd, de unde se trag mai toți Meseșenii, iar el mai este și un om de cultură apreciat, cunoscut prin conferințele, colaborările la „Gazeta de duminecă” și organizarea unor acțiuni astriste în localitățile districtului, cum ar fi: conducerea Casinei locale, custode al fondului de ajutoare al Fundațiunei „Dr. I. Nichita”, secretar al Despărțământului Șimleu al Astrei, conferențiar și organizator de acțiuni culturale în satele din jurul Șimleului, participant la înființarea și sprijinirea mai multor biblioteci poporale, la munca de asigurare a unor abecedare pentru învățământul primar, promotor al unor apeluri pentru strângerea și conservarea folclorului local, autor de articole și de însemnări de călătorie etc. Aproape lunar, numele său apare în paginile revistei în dosul unor avize sau convocări de adunări cercuale, pe care le planifică și le organizează, oferind totodată planurile anuale ale conferințelor ce urmau să se țină în toate localitățile Despărțământului, cu teme foarte diverse, cum ar fi: pomăritul, albinăritul, viticultura, creșterea animalelor, cultura câmpului, educație religioasă, școlară și literară, creșterea interesului pentru citit. În fiecare an, el acorda ajutoare din fondul pe care îl dirija pentru circa șase școli și tot atâtea biserici, solicitând apoi rapoarte cu privire la buna cheltuire a banilor repartizați. Implicat în aceste munci cu caracter organizatoric și cultural, el lua parte la majoritatea acestor conferințe, întâlniri, reuniuni din satele din jurul Șimleului, participând el însuși cu toasturi, conferințe, cuvântări, repartizări de cărți la bibliotecile poporale, la ridicarea nivelului cultural al sătenilor români din zonă, el numărându-se printre acei luminători de vocație pe care Asociațiunea Astra i-a recrutat și i-a crescut în spiritul competiției și realizărilor statornice. Sunt de urmărit astfel luările sale la cuvânt cu ocazia adunărilor cercuale de la Santău, unde a dus salutul conducerii Despărțământului, la Porț, unde a vorbit despre nevoia de vot universal și de schimbarea acelor legi care nu sunt bune etc. Adunarea de la Santău a fost o adevărată sărbătoare a românismului, deoarece a fost însoțită de un program cultural pe măsură. Ea s-a deschis prin intonarea Imnului unirii de către corul teologilor din Gherla, care a susținut aici un adevărat concert, având un program patriotic bogat, din care n-a lipsit prin cântece precum Dorul Ardealului de H. Popovici și Marșul economilor de G. Porumbescu, dar și prin declamări de poezii de G. Coșbuc (Doina) și Mihai Eminescu (Satira III), în timp ce Veturia Pop din Oradea a cântat romanța: „În lumea asta sunt femei”, dovadă că adunările Astrei sălăjene se transformau de fiecare dată în sărbători dorite de publicul local și nu numai. De mare efect a fost și adunarea de la Hideg, transformată într-o adunare populară de protest și încheiată cu o Moțiune, adresată conducerii Partidului Național Român, care și-a însușit-o pe de-a-ntregul. Sunt apoi de amintit petrecerile din seara de Sân-Văsâi, organizate de el în sala Casinei din localitate, petreceri prin care reunea un public românesc, colaborator activ în plan cultural. În organizarea acestor întâlniri, un sprijin important i-l dădea soția, Adelina Meseșan, sufletul acestor reuniuni, așa cum aflăm din nenumăratele scrisori de recunoștință venite din public. E prezent și la adunările Reuniunii Femeilor Sălăjene sau la acelea ale Reuniunii învățătorilor, cum este adunarea jubiliară din august 1910, la sfințirea școlii din Babța sau la petrecerea tinerimii din Șimleu, din vara anului 1910.

Pentru a avea o idee despre modul în care Coriolan Meseșan organiza aceste descinderi, putem invoca cuvântarea rostită de el la adunarea cercuală de la Hidig, unde alături de Dionisie Stoica, a pus în discuție o serie de principii politice de cea mai mare importanță pentru luptele electorale care aveau loc în acei ani. Punctul lui de plecare a fost enunțarea nevoii imperioase ca toți cetățenii statului să fie considerați egali în fața statului, principiu ridicat încă în timpul revoluției de la 1848, dar a cărui aplicare a fost repede uitată de stăpânitori. De aceea, el cere clasei inteligente românești o intensificare a acțiunilor cu caracter politic și cultural, care să ne ridice pe o nouă treaptă de acțiune publică. Toți românii trebuie să fie „mândri de ființa noastră ca popor, făloși pentru limba dulce românească, conștii de scumpătatea moravurilor noastre străbune și de tot tari în credința noastră românească care ne-a mântuit și ne susține”. Ca atare, el face aluzie la „timpul redeșteptării poporului român spre întărirea lui ca popor conștiu de menirea sa și puterile sale spre înflorirea patriei și buna înțelegere cu toate neamurile”. Cuvântarea își rezerva un important spațiu spre a supune unor critici aspre măsurile antiromânești ale guvernelor maghiare, în special legile date de Andrássy, catalogate drept „cel mai veninos izvor de ceartă, neîncredere, ură, pismă și zâzanie”, ca și acelea ale lui Apponyi, asupra cărora va reveni în numere viitoare.

Una din acțiunile de mare importanță în care s-a implicat câțiva ani la rând a fost aceea de alfabetizare a țăranilor din satele Despărțământului, el furnizând adeseori responsabilități și planificări foarte precise cu privire la zilele și locațiile unde aveau să se țină aceste cursuri (de obicei, din noiembrie până în februarie, între orele 18-20), care au antrenat un mare număr de poporeni. Astfel, în 1908, el dă publicității împreună cu Alimpiu Barbulovici un Apel către onorații protopopi și preoți (nr. 41/1908) în care arată că veacul luminilor a adus cu el nevoia științei de carte și că trebuie înființate peste tot Școale pentru adulții neștiutori de carte, care să fie alfabetizați, subliniind faptul că „s-au împlinit 60 de ani (făcea aluzie la revoluția de emancipare de la 1848 – n.n) de când geniul divin al popoarelor suflând zefirul cel cald al libertății a topit sloii de ghiață și de pe inima neamului, moment înălțător în care bardul a strigat «Deșteaptă-te române!»” Personal, în toți acești ani cât a îndeplinit funcția de secretar al Despărțământului Șimleu, a făcut dese vizite și întâlniri cu sătenii ținutului, dar și cu preoții și învățătorii locului, responsabili în fond pentru nivelul de cultură al comunelor și satelor în care activau, pentru a-i mobiliza să susțină astfel de cursuri, și să contribuie totodată, mai susținut, la campania culturală a Astrei pentru conferințe, dând el însuși un exemplu contagios în acest sector prin mulțimea conferințelor anunțate, cum au fost cele despre legislație, cultură și religie. Întrucât unele dintre ele au fost publicate în „Gazeta de duminecă” suntem astăzi în măsură să le judecăm rolul și importanța. Așa este cea rostită în ianuarie 1905, la Casina din Șimleu, cu titlul Dezvoltarea dreptului din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, în care face apologia libertăților și drepturilor de care trebuie să se bucure orice popor și orice cetățean al secolului al XX-lea. La scurt timp, ea a fost urmată de alte două, care definesc în mod pregnant aria preocupărilor sale intelectuale, fiind publicate în următoarele numere ale gazetei șimleuane: Un pas înainte (nr. 3) și Credința (nr. 4). În cea dintâi, el pledează pentru lărgirea și adâncirea culturii în rândul poporului, subliniind că prin cultură se îmbogățesc „sferele de cunoștințe ale individului, care îl fac capace pentru tot ce e bun, nobil și frumos”, subliniind că numai: „Un popor dornic de cultură cu mult mai ușor se emancipează de sub înrâurințele păgubitoare ale naturii și cu mult mai cu efect știe folosi avantajele firii pentru scopurile sale decât un popor necultivat”. Argumentul principal are în vedere însă condiția de bază a acestui popor, deoarece „un popor în deplină cunoștință a demnității sale și cu cultură națională înaintată nicicând nu va putea fi subjugat cu desăvârșire”. În această direcție, el cere fiecăruia „să fie membru viu al românismului în sfera sa de conștiință”, să fie un membru activ al Astrei, asistând și ținând conferințe populare, dezvoltând prelegeri economice și promovând atitudini politice prin care să stea drept în fața unor porniri dușmănoase ale statului. În ultimă instanță, cultura va putea fi folosită în beneficiul nației, a luptelor pentru drepturi în toate domeniile. În același mod tratează el și credința, pe care o subsumează eforturilor de fiecare zi ale poporului român de a-și păstra ființa națională, ea trebuind a fi asociată cu morala și dreptul, spre însușirea și nutrirea unor idei proprii, pentru păstrarea minții sănătoase a omului. 

Una dintre cele mai importante acțiuni preconizate de el, chiar în anii în care foaia locală „Gazeta de duminecă” își făcea un drum tot mai impetuos în cadrul presei transilvănene, este cea din 1906, când semnează un apel pentru colectarea producțiilor populare de toate felurile, propunând realizarea unei „colecțiuni oficioase” a acestora sub patronajul Astrei, respectiv al Despărțământului Șimleu al Astrei. În apelul semnat în nr. 48/1906 al revistei „Gazeta de duminecă”, el detalia cu mare grijă toate speciile de produse populare care ar trebui să intre în atenția viitorilor culegători, începând cu cântecele și doinele populare, cu chiuiturile de la joc, cu colindele din sărbătorile de iarnă, cu cimiliturile, ghicitorile și anecdotele puse în circulație la lucru sau la odihnă, cu bocetele de la înmormântări, dar și cu descrierea obiceiurilor de la nunțile poporului și de la înmormântări, dimpreună cu „luarea pe note a melodiilor populare, fie acestea cântate cu gura sau cu instrumente muzicale”. Sfaturile sale nu se opresc aici, ci au în vedere și modalitățile de notare științifică a producțiilor, prin formularea unor cerințe foarte bine precizate: „Se recere ca descrierea să fie de tot fidelă, întocmai cu cuvintele proprii ale poporului, fără nicio îndreptare limbistică, gramaticală ori de stil; să se indice locul, eventual persoana, respectiv de la cine s-a auzit, respectiv observat lucrul descris. E de dorit ca colecția să fie posibil completă. Numele colecționarilor se vor trece în analele despărțământului. Afară de aceea, Comitetul se va îngriji ca colecțiile mai de valoare să fie premiate”. Inițiativa sa, care crede că „va fi încununată de deplin succes”, are în vedere și un alt aspect: cel legat de sporirea interesului pentru lectură, de trezire a gustului de cetit la popor, deoarece „nici o altă lectură nu se poate stârni, alimenta și potența mai ieftin decât chiar prin productele mai ușoare poporale, pentru care poporul totdeauna e mai accesibil. Afară de aceea, o colecțiune de acest soi, pe cât să poate de completă e menită a servi un izvor neprețuit de inspirație și un material de studiu și prelucrare pentru toți aceia care simțind în sine vocațiune vor să îmbogățească cu materialul cel mai potrivit și sănătos literatura noastră națională”.

Publicarea acestui apel face cinste omului de cultură Coriolan Meseșan, care se implică tot mai hotărât în toate acțiunile pe care intelectualitatea locului le-a proiectat pentru viitor. Două dintre ele merită o mențiune specială, de vreme ce au antrenat după sine toate forțele mai importante ale orașului. Cea dintâi a fost Expoziția jubiliară din București, organizată în 1906, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie ai lui Carol I, iar cealaltă acțiune privește organizarea la Șimleu a unei adunări generale a Astrei. Revista sălăjeană s-a implicat în mod special în organizarea și popularizarea celor două evenimente de mare însemnătate în viața românilor transilvăneni, făcându-le o propagandă sistematică și urmărind cu atenție ecoul stârnit de aceste manifestări românești de prestigiu în această importantă zonă de spiritualitate românească. Expoziția de la București găsește în paginile revistei de la Șimleu, un interes sporit, implicându-se mai mult ca unele surori ale sale, în popularizarea marii acțiuni bucureștene, considerate ca o formă de solidaritate și înfrățire națională, asigurând de la început informații foarte bogate și foarte diverse privind modul de călătorie și al transilvănenilor la București, prin anunțuri și explicații privind amănunte de călătorie și cazare, dar și cu privire la programul manifestărilor. Marile desfășurări artistice de la București, la care au participat grupuri masive de săteni din mai multe zone ale țării au făcut obiectul unor relatări amănunțite în coloanele revistei, cărora li s-a dat o atenție specială prin trimiterea redactorului șef Dionisie Stoica în calitate de „corespondent special” spre a relata desfășurarea forțelor artistice în capitala României. Curând a plecat spre capitala României și proprietarul și editorul „Gazetei”, Ioan P. Lazăr, proprietar al tipografiei și editurii locale „Victoria”, dar și fruntașii politici sălăjeni, Gheorghe Pop de Băsești și Andrei Cosma, alături de avocatul Coriolan Meseșan, pe care l-am amintit mai sus. Pe lângă reportajele ample trimise de la București de Dionisie Stoica, Coriolan Meseșan a fost cel care a publicat în coloanele revistei sălăjene un grupaj aparte cu propriile sale impresii și trăiri pe care i le-a provocat întâiul contact avut cu lumea fraților liberi din Regatul României. O parte din ele au și apărut în gazeta de la Șimleu, ca apoi să le reunească sub titlul Pe vedere la frații de dincolo, în cadrul Tipografiei „Victoria” Șimleu, pe la sfârșitul anului 1906. Dar despre acest volum vom vorbi ceva mai târziu, după ce vom epuiza cunoașterea acțiunilor lui Coriolan Meseșan din acești ani, așa cum apar ele în paginile revistei. Cartea sa de reportaje bucureștene a fost anticipată de relatările apărute număr de număr sub pana lui Dionisie Stoica, „trimisul special” al ziarului la București, reportaje impresionând prin claritate și bogăția detaliilor furnizate. Mai întâi, este de apreciat marele număr de participanți din afara granițelor Regatului, respectiv din toate provinciile învecinate cu monarhia românească, văzută de toți aceștia ca o victorie a propriilor interese și idealuri politice. E vorba de larga popularizare de care se bucură succesele regatului român pe linie economică, socială, comercială, urbanistică, prilejuri de mândrie atât pentru locuitorii moldoveni și munteni, cât și pentru românii din țările limitrofe de sub stăpânire străină. În relatările despre prezența acestora la București, impresionează de departe marele număr de bucovineni, bănățeni și transilvăneni care se îndreptau cu fiecare zi spre capitala României, transformând-o pe aceasta într-o mare capitală europeană. Cifrele impresionante vehiculate în reportajele bucureștene, vorbesc de sosirea a 1500 de țărani bucovineni, a 900 de trimiși bănățeni, și a 430 de ardeleni, la care se adaugă 250 de tineri din Brașov. Cu adevărat emoționante sunt relatările despre concertele corurilor din întreaga lume românească, concerte care au impresionat întreaga lume românească, întrucât numărul coriștilor ajunge undeva în preajma cifrei de o mie de participanți. Ca o concluzie la aceste manifestări de amploare ale spiritualității românești poate fi reprodusă fraza prin care Dionisie Stoica își încheia unul dintre reportaje: „a fost aceasta o serbare națională, ca și care mai mare nu poate fi decât la unirea tuturor românilor, nu în Arenele Române, cum a fost acum, ci pe marea arenă română”.

Dacă sălăjenii n-au avut un cor care să-i reprezinte la București, de aici s-au numărat numeroși vizitatori porniți individual sau în grupuri mai mari, care au luat drumul Bucureștilor, umplând zi de zi trenurile care circulau într-acolo. În special, numărul învățătorilor a fost deosebit de mare, fapt care stârnește îngrijorarea guvernului maghiar de la Budapesta. Acesta cere sancțiuni împotriva celor care au plecat, fapt ce stârnește îngrijorare în rândul redactorilor de la „Gazeta de duminecă”. Aceștia vor publica pe prima pagină articolul Țara-i în primejdie? (nr. 37/1907), prin care persiflează falsa problemă creată de autoritățile maghiare, aceea de a încerca să împiedice manifestarea unui legitim sentiment național. Cu toate că noi românii am fost despărțiți istoricește de către imperii vecine hrăpărețe, noi am rămas și continuăm să fim români, vorbind aceeași limbă, având aceeași credință, căci „în vinele noastre curge același sânge, deci, nu este nici o deosebire între noi. Ne-am adunat cu toții laolaltă și împreună ne-am bucurat de progresele culturale și economice ce le-au făcut frații noștri din regatul vecin, un regat cu care și noi suntem în bună armonie politică. Cine caută deci după demonstrații și trădare de patrie în excursiunea corurilor noastre la București, și în aceasta caută a vedea primejdie pentru țară, acela ori nu ne cunoaște cum trebuie, ori este răutăcios față de poporul român”.

Populația Despărțământului Șimleu al Astrei și-a manifestat și într-un alt mod simpatia și adeziunea față de manifestările jubiliare din 1906 de la București. Informați din timp despre pregătirile ce urmau a se face la București, conducerea Despărțământului Șimleu a solicitat de la populație obiecte reprezentative care s-ar putea expune cu acel prilej, prin apeluri publicate în presă sau difuzate de Astra, privind trimiterea de obiecte muzeale, scoase la lumină în urma unor descoperiri arheologice, sau a unor obiecte meșteșugărești din vatra țăranului, precum și obiecte de cult sau de practică școlară. Din câte aflăm din ziar, mulți preoți și învățători au expediat spre capitala României, prin intermediul forurilor astriste, documente, acte, manuscrise, cărți vechi, dar și unele colecții de obiecte istorice sau de carte veche, produse folclorice și meșteșugărești, care li s-au părut potrivite a fi expuse în public. Despre lista acestora, gazeta de la Șimleu a oferit date concludente, cu unele reveniri asupra modului în care au posibilitatea de a reintra în posesia lor. A fost și cazul preotului greco-catolic Matei Moldovan din Agreș, care a oferit organizatorilor Astrei o listă cuprinzătoare de asemenea obiecte.

A doua mare acțiune de răsunet național la care au participat toți sălăjenii, a fost adunarea generală a Astrei care s-a ținut în 1908 la Șimleu. Este cea de-a doua adunare a Astrei care s-a organizat la Șimleu, după înființarea Despărțământului în 1871, și deși printre orașele anunțate să fie gazdă acestora s-au numărat unele cu tradiții mult mai impresionante, alegerea Sălajului ca loc de reședință s-a făcut și datorită reputației marilor bărbați politici pe care i-a dat ținutul. Pentru organizarea ei în bune condițiuni, conducerea Despărțământului Șimleu al Astrei, prin președintele său, Alimpiu Barbulovici și secretarul Despărțământului, Coriolan Meseșan, s-a adresat din timp concetățenilor lor pentru a-i pregăti pentru marea sărbătoare. Rolul lui Coriolan Meseșan în aceste pregătiri a fost unul esențial, și dacă sărbătorile de la Șimleu au avut loc sub cele mai frumoase auspicii a fost și meritul secretarului Despărțământului, Coriolan Meseșan. Menționăm că la această adunare au fost de față cei mai de seamă bărbați politici ai locului în frunte cu Gheorghe Pop de Băsești, dar și conducerea centrală a Astrei de la Sibiu, sau Iosif Vulcan președintele Societății pentru Fond de Teatru Român. Octavian C. Tăslăuanu a susținut conferința Prozatori tineri în literatura noastră, iar cunoscutul om de teatru, A.P. Bănuț s-a îngrijit de prezentarea unui teatru de diletanți, care s-a bucurat de un mare succes, jucând o piesă a lui Dionisie Stoica, special scrisă pentru acest eveniment, și anume, „Moise Păcurarul”, pe larg analizată de presă. După serviciul divin, cei prezenți au participat la un conduct popular, la expoziții, concerte, disertații, discuții și un bal grandios. Unii din cei prezenți au putut vizita și satele din apropiere, s-au putut edifica asupra vieții culturale românești din vetrele tradiționale ale Sălajului, inclusiv la un pelerinaj la mormântul lui Simion Bărnuțiu de la Bocșa Română. Pentru a întări activitatea Despărțământului, gazetarul Dionisie Stoica este cooptat și el în munca acestuia, după cum aflăm în 1909: „Comitetul, în scopul întăririi unui curent mai puternic cultural în sânul Despărțământului, și-a ales un delegat în persoana lui Dionisie Stoica să lumineze poporul despre interesele acestuia”, și, în consecință, acesta sporindu-și în mod considerabil numărul conferințelor anunțate în satele din jurul Șimleului de exemplu Ziua apostolilor Petru și Pavel la Hotoan, unde D. Stoica a cuvântat despre Limba și cultura națională, sau la Marca, Cizer și Cățelul Românesc, unde a vorbit despre Muncă.

Apropiindu-ne de finele acestor considerații închinate activului om de cultură sălăjean (tatăl său funcționa în acești ani ca preot în localitate), Coriolan Meseșan, este momentul să stăruim puțin și asupra activității editoriale depuse de el în acești ani. Vom aminti astfel faptul că lui i-au ieșit în acest timp de sub teascurile Editurii „Victoria” din Șimleu două broșurele cu conținut diferit. Cea dintîi este rezultatul călătoriei întreprinsă de el în 1906, spre a lua parte la manifestațiile jubiliare de la București și descrie impresiile rezultate din cele văzute și trăite de el cu acest prilej. Cărțulia de 74 de pagini poartă titlul Pe vedere la frații de dincolo și este stucturată în zece capitole principale: I. Predeal-Sinaia, II. Castelul Peleș, Valea Prahovei, III. Bucureștii, IV. București, Perechea regală, V. București (Cotroceni, Cișmigiu, Palatul Justiției, Arenele Române), VI. Bărăgan, VII. Dunărea, Dobrogea, VIII. Constanța, IX. Cătră casă (Abatere pe la Ateneul Român), X. Într-o vorbă. Începutul memorialului este datat la 22 septembrie 1906 și se deschide cu descrierea călătoriei din trenul care îl ducea la București. După senzațiile emoționante trăite odată cu pătrunderea trenului în zona pitorească a Prahovei, călătorul nostru coboară în gara de la Predeal, unde a „călcat pentru prima dată pe pământ românesc” și dă ochii cu cei dintâi slujbași ai statului român: „Geandarmii români, cu uniforma lor pitorească, cu preveniența lor pururea gata de serviciu, casierul gării cu româneasca-i dulce și serviciul grabnic ni-au făcut dela la prag neștearsă impresie”. Luând două birje, călătorii sălăjeni se îndreaptă către mănăstirea Sinaia, drum pe care îl găsește foarte curat. Iconostasul mănăstirii, icoanele și zugrăveala sunt impresionante, mai ales că aici descoperă și portretele familiei regale, în fața cărora: „Simțul de cucernicie și sacru devotament ni să mai potențează în fața acestor icoane, a căror stăpâni, după D-zeu și prin D-zeu s-au fondat liberul regat de azi al poporului românesc”. E o remarcă înscrisă cu litere cursive în carte, mărturisind astfel un simțământ de mândrie națională trăit la modul intensiv.

Nu altceva ne comunică și vizita sa la Peleș, unde Regina ar fi primit pe săliștencele noastre în frumoasele lor costume populare și unde: „Totul e vis și poezie!” După o masă la restaurant, o pornesc din nou spre gară, trecând printr-un parc splendid cu „puț artezic” și cu imaginea grandioasă a Bucegilor la orizont. Gara se populează în curând, asistând la o adevărată migrare de popoare, dar vorba franțuzească se amestecă cu cea românească, pe care omul nostru îi place s-o asculte mereu. Urmărește cu atenție peisajul care i se deschide din tren cu trecere de la Doftana la Câmpina, când peisajul se schimbă: „De la Câmpina la vale dăm de larg. Munții și dealurile numai prin conturile lor ne fac semne de adio. Avem vreme să scăpăm de lotocelile Prahovei, care aci mai cuminte, mai dezvoltată în larga alvie și în tempo mai maiestuos se pregătește a se descărca ca afluent în Ialomița. Ni se deschide înaintea ochilor Canaanul românesc, câmpia cea extinsă și bogată a României, care de cătră un savant cu drept cuvânt s-a numit camera de bucate a Europei. Pe cât ne-a fascinat frumusețile Carpaților și îndeosebi grațiile văii Prahova, atât ne-a impus măreția acestui șes necuprins”.

Seara, oaspeții noștri au ajuns la București, unde au făcut cunoștință cu gara frumos luminată și cu Calea Griviței. Încearcă să se cazeze, dar primele hotele au toate locurile ocupate, așa că ajung la hotelul „Kolaro” lângă grădina de vară Vasilescu, de unde se aude muzică. A doua zi, încă de la ora 8 pleacă spre expoziție, unde fâlfâie liber steagul țării, spre deosebire de realitățile transilvane unde: „La noi, unde colorile românești, ca părți integratoare a costumurilor femeilor noastre fie în orice loc public fără un pic de pudoare se confiscă”. Iată deci comportamentul cu adevărat european al asupritorilor noștri!

Reunindu-se cu alți sălăjeni, care sunt descoperiți pe trotuarul din fața bisericii Bălașa, se îndreaptă cu toții spre expoziție, unde ajung îndată și unde constată că pe un teritoriu de vreo trei hectare sunt amenajate clădirile expoziției. Sunt pavilioane cu exponate „economice, financiare, culturale, juridiciare, cu un cuvânt a toată lucrarea națională din regat”. A intrat apoi prin alte pavilioane, printre care cel al monopolului și al plăcintelor și au ajuns și la pavilionul regal, unde l-au căutat pe comisarul general al expoziției, dr. C.I. Istrati, dar nu l-au găsit. După-amiaza, prin zonă el estimează a fi cel puțin 40.000 de oameni. Dorința lor a fost aceea de a vedea perechea regală și acest lucru li se și împlinește a doua zi, când perechea regală sosește în trăsură de la Sinaia. Mergând seara la teatru au ocazia de a o vedea din nou, și memorialistul se miră că nu sunt înconjurați de nicio gardă de paznici, „dovadă că dinastia și națiunea una sunt strânsă și nedespărțiră”. În continuare, vizitează palatul de la Cotroceni, parcul Cișmigiu și Palatul Justiției, vizitatorul nostru intrând și prin săli spre a vedea cum se împarte dreptatea. Socotind că au văzut cam tot ceea ce se putea în capitală, câțiva sălăjeni, între care și personajul nostru, hotărăsc să plece spre mare, spre a vedea și această parte a țării. Astfel că, în 25 septembrie, la ora 8 dimineața s-au urcat în trenul care îi ducea într-acolo. Primele impresii sunt din satele Bărăganului, destul de goale, încât se întreabă la un moment dat: „Unde este țăranul român?” Considerațiile lui despre starea țăranului de aici nu sunt prea fericite, iar adevărurile despre acestea sunt spuse de-a dreptul: „Bietul țăran în România în urma vitrigiei trecutului s-a retras pe la dealuri, câmpia mănoasă a rămas în mâna marilor proprietari. Un lucru paradox îți frământă inima și creierii, când vezi că pe teritoriul României de azi ar încăpea și de 6 ori atâția locuitori câți are regatul azi cu toate aceste cele 6 milioane de cetățeni români sunt osândiți a se refugia în colibele lor scunde sărăcăcioase necăjindu-și traiul vieții în completă mizerie, adâncă întunecime spirituală și fără un petec de moșie proprie”. Și continuă: „Nu-i vorbă chiar acest anacronism e și la noi, unde românii din mijlocul codrilor și munților seculari trebuie să cumpere pe arginți grei brazii pentru pregătirea vaselor de lemn și pășunatul de la domni. Apoi nici chiar pe banii noștri n-avem voie să ne susținem instituțiuni culturale. Dar aici barem știi că ai de-a face cu străini fără tragere de inimă pentru păsurile tale, dar acolo? Bun e însă Dumnezeul strămoșilor, sperăm că nu peste mult, toate se vor îndrepta spre bine. La această speranță ne îndreptățește înțelepciunea domnitorului, care nu e mesagiu la tron ca să nu îmbrățișeze cu toată căldura inimei soartea tălpii țării, a țăranilor și apoi inimoșii patrioți și bărbați de stat cei mai de valoare ai României s-au trezit deja de demult la convingerea că politica cardinală și fundamentală internă a țării e umana și înțeleapta rezolvire a chestiei țărănimii române”.

 Ajungând la acest punct al memorialului de călătorie, care se va întregi cu cele văzute la Constanța și Adamclisi, preferăm să oprim relatarea aici, deoarece autorul în cauză nu posedă reale calități de memorialist. Îi lipsesc pentru aceasta atât observația inedită, cât și relatarea spumoasă, ca și expresia literară elevată. În mod real aveam de-a face cu o consemnare destul de comună, care nu țintește să atingă un oarecare prag de artă. Drept care, consemnarea unor lucruri exasperante în banalitatea lor, fără ca autorul să manifeste o preocupare specială a sesiza aspectele mai puțin vizibile ale vieții nu ridică scrierea de față în planul acelora care să intre în rândul scrierilor de călătorie cu adevărat de interes. Faptul că autorul s-a oprit în final la considerații de ordin social, scoțând la iveală vădite preocupări pentru îmbunătățirea vieții poporului român prin măsuri chibzuite și rapide, va ieși la iveală și cea de-a doua broșură publicată de el în 1910 în aceeași editură de la Șimleu Silvaniei. E vorba de un demers special, având un caracter politic intitulat Pro memoria. Din prilejul alegerilor de deputați în Ungaria, anul 1910, vorbind de situația cu totul specială a românilor transilvăneni, obligați să respecte legi electorale cu totul nedrepte. De aceea, el protestează încă din prefață împotriva acestei situații anormale, în care „noi românii, acum prin aceste timpuri de importanță istorică cu cea din urmă energie avem în mod demn, legal și categoric a ne arăta peste toată îndoiala și a ne realiza aspirațiunile noastre juste, conștii de demnitatea noastră etică culturală și de misiunea-ne civilizatorică”. Pentru a explica situația specială în care stăpânitorii de atunci au conceput legi strâmbe pentru românii din Transilvania, el va pune cea dintâi întrebare, la care va căuta un răspuns: „Care e propriminte cauza încurcăturei actuale?” E vorba de legea promovată de Apponyi, care s-a vârât în calitate de „samsar cinstit în cabinetul coaliționist”, dar abuzând de „încrederea și slăbiciunile împreunate cu bătrânețele stăpânului său și-a vârât mâinile sacrilege în sanctuarul școalelor confesionale și a profanat sfințenia altarelor și a rugăciunilor românești tinzând în loc de progres cultural /la/ dobitocirea viitorilor cetățeni ai patriei”. Acuzele la adresa acestui adevărat călău al școalelor naționale nu se opresc aici și, cu un curaj incredibil, el acuză direct „pe acești triști eroi ai epocii murdărite de ei”, care s-au schimbat între ei fără să schimbe și legile promovate. De aceea cea de-a doua întrebare este cuprinsă în formularea următoare: „Care sunt învățăturile ce ni le-am putut câștiga de pe urma ocârmuirei coaliționiste?” Răspunsul vine chiar din prima frază, prin care politica acestui regim e taxată ca „reducere la absurd”, calificând fără echivoc politica guvernului drept „feudalism, înșelătorie, corupție, demoralizare, terorism, despotism și eludare în toate direcțiile spre cel mai mare dezastru al patriei care cu drept ar aștepta mai cinstit serviciu de la toți fiii săi”. Asemenea verdict, dat într-o formulare atât de curajoasă are și o urmare, pe cât de paradoxală, pe atât de adevărată și anume, faptul că asemenea comportament politic sinucigaș a dus la întărirea rezistenței naționale a românilor, deoarece românii ardeleni au crezut că se pot bizui pe maghiari pentru a forma un front comun împotriva slavilor și germanilor, dar au constatat cu regret că această apropiere nu s-a soldat „nici măcar cu un mic gest de bună și patriotică intențiune. Din contră, spre blamarea acelor mari bărbați de stat supranumiți „părinții și înțelepții patriei” ni s-a scuipat mâna de înfrățire. „Urmașii lor ne-au considerat drept parii, o cantitate neglijabilă, care nu numără, încât... au comis un adevărat vandalism în paguba noastră, declarându-ne în loc de frați egali și liberi drept adunătură de indivizi cu «buze străine», ștergându-ne numirea și atributul de român din aproape toate instituțiile noastre naționale, ba mai pe urmă, prin legea apponiană ne-au constrâns la un «harakiri» cultural și o completă demoralizare pe banii noștri, în bisericile și școalele noastre”. 

Cu ironie și sarcasm, cu un mod expresiv și direct de acuzare, ca o sentință implacabilă și fără drept de ripostă, autorul se numără printre cei mai curajoși politicieni români ai momentului, care nu apelează, la fel ca alții, la un înveliș sonor și plăcut urechilor celor de la putere, ci își permite să le spună adevărul în față fără niciun fel de menajamente. Până nu se va schimba ceva în acest comportament execrabil, el nu vede niciun fel de apropiere între cele două tabere, ci „o rană necontenit deschisă puroind neîncetat”. Dimpotrivă, prevede pentru politicienii maghiari „un gest de picior” prin care austriecii i-au „cernut peste prag”. Din această situație a venit la rând o altă întrebare: „Cum e poziția unui domnitor constituțional într-o țară contituțională?” Răspunsul este eludarea legilor firești, introducerea unei legi electorale nedrepte și promovarea dreptului celui mai tare, care a dus la o situație de înjosire a naționalităților: „În fața acestui adevăr politic și de domeniul dreptului de stat nu mai te poți mira cum se află în veacul luminei generale în secolul al XX-lea, bărbați de stat cu pretenții de rolul lui Moisi și Aron al poporului lor, care să se opună din capul locului domniei votului politic universal; să asigure influență hotărâtoare și zdrobitoare numai unei rase din patria ungară asupra celorlalte națioalități, nedreptățind prin aceasta pe majoritatea cetățenilor nemaghiari și prin aceasta necontenita nedreptățire, provocându-le direct și în modul cel mai criminal neîncrederea, pisma și ura asupra concetățenilor lor maghiari”.

 Exprimarea directă și dură a acestor adevăruri îl plasează pe Coriolan Meseșan în rândul politicienilor români cei mai vizionari și mai incomozi, care au rostit adevăruri necruțătoare cu un curaj cum puțini parlamentari ai noștri l-au avut. Așa procedează și în micile subcapitole care urmează și care analizează cu luciditate alte probleme politice litigioase. Întrebările pe care le pune sunt următoarele: „Ce înțelegem noi sub statul ungar și „ideea de stat maghiar?” „Suntem noi românii din Ungaria iredentiști, centrifugali și cu gânduri rezervate sau ba?”, „Contele Tisza ce dă cu dreapta, ia tot cu stânga! El vrea binele, dar nici el nu știe cum?”; „Care e dar organul reprezentativ al poporului român din Ungaria?”; „Prin ce mijloc s-ar putea crea la noi stări durabile normale ceățenești?” Răspunsul la aceste întrebări este unul singur: „până când tot omul în virtutea hărniciei, vredniciei sale, a caracterului și a muncii cinstite va fi privit ca cetățean egal, frate și liber în legăturile oricărei organizațiuni de sat”, până atunci nu va exista nicio colaborare cu stăpânirea maghiară. Este nevoie ca oligarhii maghiari să înțeleagă mersul „spiritului timpului”, care pretinde „suportarea deopotrivă a sarcinelor statului” și „participarea nemijlocită și liberă a tuturor cetățenilor în isprăvirea trebuințelor de stat, adecă prin votul de alegere egal, secret și după comune”. De aceea, românii vor lupta să fie transpuse în practică aceste deziderate, fără de care statul maghiar este pentru români un stat străin, care nu le aparține. Încheierea broșurii sale cu lozinca pusă în circulație de revoluția franceză este emblematică. Cuvintele: „Egalitate, frățietate și libertate”, care încheie demersul său politic, situează broșura lui Coriolan Meseșan între textele politice românești ale începutului de secol XX, în fruntea luptătorilor politici ai epocii activismului politic românesc. Poziția sa înaintată și progresistă a servit fără îndoială la orientarea politică a românilor în alegerile parlamentare din 1910, constituind o etapă de seamă în activismul politic românesc, reprezentat de oameni politici ca Gh. Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Teodor Mihaly, Vasile Lucaciu, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu ș.a. Organul reprezentativ al poporului român din Ungaria nu poate fi decât Partidul Național Român, iar programul acestuia vizând „egala îndreptățire” și adoptarea principiilor liberale democratice vor rămâne în chip constant preceptele după care românii se conduc și se vor conduce și în viitor. Punctul lui de vedere e punctul de vedere al realismului politic și al gândirii lucide prin care Coriolan Meseșan își înscrie numele între luptătorii de seamă ai luptelor politicii românești ofensive și vizionare. Prin activitatea sa practică, ca și prin scrierile semnate de el, Coriolan Meseșan continuă cu bune rezultate munca desfășurată în această parte de țară de către George Pop de Băsești și Francisc Hossu Longin, contribuind la ridicarea populației locale pe noi trepte de cultură și de implicare în luptele sociale și naționale.

Autor: Mircea Popa