Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Întâlnirea

Întâlnirea

Iunie 2015

(fragment din romanul „Spitalul de nebuni” 

în curs de redactare)

 

Soneria stridentă a telefonului o scoase din starea de letargie în care se afla încă de dimineaţă. Ridică fără grabă receptorul şi răspunse. Era Sorina, vecina de la trei. O chema la o cafea, nu înainte însă de a face câteva glume referitoare la vocea pierdută, fără vlagă a prietenei şi vecinei sale. 

 - Se vede treaba că ţi s-au cam înecat corăbiile, Olguţo! Ia lasă tu toate poverile pământului pe umerii altora mai puternici şi hai până la mine să bem o cafea, să fumăm o ţigară şi să bârfim pe toată lumea. 

Abordarea mucalitei Sorina nu reuşise s-o facă pe Olguţa să zâmbească, aşa cum se întâmpla de obicei. O refuză, motivând că nu are chef de nimic. Starea prin care trece, îi spuse, ar reuşi să indispună pe oricine, chiar şi pe ea, cea mai optimistă persoană din lume. 

- Mai bine o lăsăm pe altădată. Avem tot timpul să ne întâlnim.

Sorina era într-adevăr o persoană extrem de optimistă, părând că vede întotdeauna numai partea plină a paharului. Deşi se cunoşteau de ani de zile, Olguţa nu o văzuse până atunci supărată sau plângând, deşi ar fi avut destule motive s-o facă, având în vedere mariajul total nereuşit în care se complăcea de mult prea mult timp. Peste doar câţiva ani însă, o întâmplare tristă, moartea subită a unei persoane foarte dragi ei, a făcut din optimista şi puternica Sorina, cea mai disperată şi debusolată femeie din lume. Nimic n-a mai contat din acea clipă. Totul s-a năruit. Olguţa i-a fost alături, au suferit şi au plâns împreună. Atunci a constatat cât de fragil îi era sufletul şi a înţeles că optimismul debordant pe care îl afişa nu era decât o imagine, scutul în faţa atitudinii celor din jur. 

Nici nu vru să audă motivele invocate de Olguţa în încercarea de amânare a întâlnirii. Nu acceptă un refuz, aşa că nu se lăsă până ce aceasta nu-i promise că urcă la ea. 

Erau prietene foarte bune. Fiecare ştia prin ce trece şi cu ce se confruntă cealaltă. Sorina, prin felul ei de a fi, reuşea să o menţină pe Olguţa pe linia de plutire, n-o lăsa să alunece de tot în hăul către care se îndrepta de câţiva ani. Aproape zilnic, după ce veneau de la serviciu şi îşi terminau treburile casnice, petreceau câteva ore împreună discutând despre tot felul de lucruri. 

Sorina era juristă într-o mare întreprindere. O femeie elegantă şi frumoasă, mai degrabă percepută ca infatuată, distantă, de către cei care nu o cunoşteau, dar o prietenă devotată, altruistă, tolerantă pentru cei care aveau norocul să-i fie prieteni. Nu avea mulţi, dar cei pe care îi avea o iubeau şi se bazau pe ea, indiferent de situaţie. Era soţia lui Nicu. Acesta, ofiţer de poliţie, şef la cercetări penale, era un profesionist desăvârşit, cel puţin aşa îl recomandau cei care îi cunoşteau activitatea profesională, dar era un soţ şi un tată execrabil. Zile şi nopţi în şir lipsea de acasă fără să dea vreo explicaţie la întoarcere, iar atunci când venea, dacă nu o bătea pe Sorina, sau pe cei doi copii ai lor, era doar pentru că, mort de beat, nu mai avea puterea s-o facă. Asta nu însemna, însă, că se culca. Nu! Deschidea casetofonul şi, cu volumul dat la maxim, spre exasperarea vecinilor, asculta ore în şir aceeaşi melodie de muzică populară în care interpretul repeta cât îl ţinea gura: „Hai, hai, că nu-i rău, că-s mai hoţ ca tatăl meu”. Degeaba îl apostrofau vecinii când aveau norocul să-l întâlnească treaz. Se întâmpla numai dimineaţa, când pleca la serviciu. Nu se oprea să asculte ce i se spune. Din mers, zâmbind, îşi cerea formal scuze şi cam atât. Data următoare, când venea beat, totul se repeta. Vecinii se obişnuiseră cu situaţia asta, nu aveau ce face. Chiar dacă l-ar fi reclamat, nimeni n-ar fi luat vreo măsură împotriva lui. Astfel încât se ştia întotdeauna când era Nicu acasă. Dacă nu se auzeau ţipetele Sorinei sau ale copiilor, se auzea casetofonul. Noroc că venea destul de rar pe-acasă.

 Într-unul dintre dialogurile lor prelungite, Olguţa i-a spus Sorinei că nu înţelege de ce stă cu el, de ce acceptă să fie bătută şi umilită, de ce nu divorţează. Aceasta a râs, aşa cum făcea ori de câte ori trebuia să vorbească despre sine. Râdea într-un fel pe care nu l-a mai văzut vreodată la altcineva. Râdea de ea, batjocoritor, ca şi cum ar fi considerat totul o glumă a destinului. Ca şi cum ar fi meritat tot ce i se întâmplă. Răspunsul ei a uluit-o. „Stai liniştită, nu mă bate, ne batem, i-a spus. Ne batem de la egal la egal. Cred că, mai degrabă, îl bat eu pe el, dar este prea beat ca să-şi mai amintească a doua zi, când, probabil, m-ar călca în picioare dacă şi-ar da seama de asta. De ce să divorţez? Vine doar câteva zile pe lună acasă. În ziua de salariu vine întotdeauna şi-mi aduce până la ultimul leu, başca îmi trimite tot ce am nevoie, vezi doar că nu ne lipseşte nimic”. „Dar tu, Sorina, sufletul tău, cu el cum rămâne?” „Pentru asta îl am pe Vasilică, şi îmi ajunge. Mă simt răzbunată. Sunt fericită”. Olguţei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Auzi, era fericită! Doamne Dumnezeule!

 Ştiind că Sorina e singură, Nicu fiind plecat de mai multe zile la o instruire într-un alt judeţ, sau ceva de genul acesta, iar copiii la bunici, Olguţa îi spuse că va urca la ea peste câteva minute. Aşa cum era, în capoţel de casă, urcă la trei şi intră în apartament fără să sune, ca de obicei. Trecu prin hol şi ajunse în sufragerie. Se opri surprinsă constatând că Sorina nu era singură. Se retrase repede, cu intenţia de a ieşi. Aceasta o prinse de mână şi o trase uşor în sufragerie. Olguţa salută, nu înainte de a o apostrofa, fără să ţină cont de prezenţa celor doi domni:

- De ce nu mi-ai spus că nu eşti singură? N-aş fi venit îmbrăcată astfel. 

- Lasă, că şi eu tot în ţinută de casă sunt, rămâi aşa, nu este nicio problemă, îi răspunse.

În sufragerie se afla Vasilică, iubitul „oficial” al Sorinei, de care ştia toată lumea, mai puţin soţul ei, împreună cu un bărbat între două vârste, foarte distins.

Olguţa era prietenă cu Vasilică. Îl cunoscuse cu mulţi ani în urmă în locuinţa Sorinei, după ce aceasta îi vorbise despre relaţia lor. Vasilică venea destul de des acasă la Sorina. Nu se temea de o eventuală întâlnire cu Nicu, se cunoşteau foarte bine şi, dacă l-ar fi găsit acolo, ar fi avut Sorina o poveste de spus, astfel încât Nicu să nu-şi dea seama care era adevărata relaţie între cei doi. Deşi, cunoscându-l bine pe Nicu, putea afirma că nu l-ar fi interesat, nici dacă ar fi ştiut adevărul. Vasilică, fost colonel de marină, era înalt, foarte prezentabil, frumos, având permanent pregătit un banc proaspăt. Povestea lor de dragoste dura de foarte mulţi ani. Erau căsătoriţi cu altcineva, însă aveau şi o viaţă împreună. Le convenea această situaţie. 

 Ambii bărbaţi se ridicară la intrarea Olguţei. Vasilică se apropie şi o îmbrăţişă, ca pe o bună şi dragă prietenă, după care i-l prezentă pe domnul necunoscut:

- Generalul Ilie Olaru, spuse scurt! 

Era brunet, înalt, sobru, cu alura evidentă a ofiţerului de carieră. Ochii lui de un verde aproape straniu, ca de pisică, păreau a fi foarte vicleni. Zâmbind afectuos, cu oarecare deferenţă, se înclină şi sărută mâna Olguţei. Privirea insistentă şi zâmbetul lui o făcură să se simtă uşor stânjenită. O privea ca şi cum ar fi cunoscut-o mai demult, ca şi cum i-ar fi fost prietenă, nu o persoană pe care o întâlnea pentru prima oară. Uşor contrariată de atitudinea prea familiară a acestuia, Olguţa îi privi întrebător pe toţi trei şi zise:

- Ne cunoaştem?

Sorina şi Vasilică zâmbeau complice fără să spună nimic. Răspunse generalul:

- Nu, nu ne cunoaştem, numai eu vă cunosc.

- De unde?

Ca şi când n-ar fi auzit întrebarea, generalul continuă pe un ton care i se păru Olguţei cam prea categoric, dată fiind situaţia:

- Mă veţi cunoaşte şi dumneavoastră. Sesizând disconfortul Olguţei, încheie de data aceasta cu o voce caldă: „Sigur, dacă veţi dori”. Trecu imediat la un alt subiect, fără nicio legătură cu discuţia anterioară. 

Nu îşi amintea să fi văzut figura acelui om vreodată. Deşi au petrecut câteva ore împreună, jucând pocher, în discuţii pe diferite teme şi încercând, din când în când, să afle de unde o cunoştea generalul, nu avusese parte de niciun răspuns concret la întrebările ei, ci doar răspunsuri evazive, pe lângă subiect. Nu reuşise să afle de unde ştia acesta atât de multe lucruri despre ea şi, mai ales, de ce a vrut să-i fie prezentat. Ştia unde şi ce anume lucrează, cunoştea prea multe aspecte legate de problemele sale de familie, iar asta o deranja. De ce prezenta atât de mult interes pentru acel domn, cu mult mai în vârstă decât ea, venit dintr-o lume care ei îi era total străină? Nu înţelegea. În minte i se învârteau tot felul de întrebări şi de presupuneri. Nu mai ştia ce să creadă. Se gândise că toate acele informaţii în legătură cu ea le putea afla de la Sorina şi Vasilică. Dar… de ce? 

La un moment dat, profitând de faptul că Sorina plecase la bucătărie să aducă nişte gustări, Olguţa se ridică, îşi ceru scuze spunând că merge şi ea la bucătărie să îşi ajute prietena şi îi lăsă pe cei doi bărbaţi singuri. De cum a intrat în bucătărie, începu să o chestioneze pe Sorina, şi să îi reproşeze faptul că i-a dat informaţii despre ea respectivului. 

- Termină, Olguţa! Nu i-am spus niciunul dintre noi nimic despre tine. Ştie mai multe decât ştim noi. Cu ceva timp în urmă, ne-a spus că vrea neapărat să te cunoască şi m-a rugat să încerc să aranjez această întâlnire. Şi noi am fost surprinşi. Vasilică l-a întrebat de ce vrea să te cunoască, dar n-a vrut să-i spună. Iar ţie nu ţi-am spus nimic pentru că ştiam cum vei reacţiona. Şi iată că nu m-am înşelat. Au venit amândoi fără ca Vasilică să mă avertizeze. M-a sunat, ca întotdeauna înainte de a veni, dar nu mi-a spus nimic despre general. M-am trezit cu ei la uşă. Aşa că nu mai face pe nebuna şi poartă-te civilizat, zise râzând. 

- Şi ce vrea?

- Nu ştiu, cu siguranţă îţi va spune el. Şi eu sunt curioasă. Oricum, ai încredere, este un om cu totul deosebit. O să mai vorbim despre asta, acum hai să mergem în sufragerie, i-am lăsat prea mult timp singuri.

Autor: Doina Ira – Tăutan