Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Anticamera

Anticamera

Iunie 2015

Nu mai știa când a comutat lumina farurilor pe faza lungă. Unul dintre aspectele reflexului condiționat. Intrarea în perioada aceea de înserare, când atmosfera văzută prin materia parbrizului devine lăptoasă sau, mă rog, încețoșată, neclară. În astfel de etape ale zilei, cel de la volan pornește instinctiv ștergătoarele sau alternează faza lungă cu faza de întâlnire, iar dacă este om responsabil, reduce viteza deplasării autovehiculului, dacă aceasta depășise cât de cât limitele superioare impuse de lege. Asta făcuse și el cu două-trei minute în urmă.

Întoarse scurt privirea spre locul din dreapta. Copleșită de traseul suficient de lung pentru a iniția senzația de oboseală, dar și de melodiile în reluare ale CD-ului cu muzică franțuzească, soția sa ațipise având capul rezemat în pernița de sub capetieră. Un chip frumos, cu trăsături aristocratice, bordat din trei părți de onduleurile naturale ale părului blond arămiu. Îl năpădi un flux ușor de căldură. Iubea acest chip. Era îndrăgostit iremediabil de posesoarea acestuia, încă din primele momente ale întâlnirii lor pe calea undelor, și mai cu seamă de la prima lor întrevedere, în orășelul acela situat pe malul drept al Văii Prahovei, între colinele subcarpatine. 

Își propuseseră să valorifice una dintre zilele de sâmbătă ale primăverii, pornind la drum fără stabilirea prealabilă a unui traseu sau a unei destinații. De fapt, inițiativa îi aparținuse lui, iar Diana fusese de acord fără comentarii, ceea ce îl descumpăni o fracțiune de secundă. „Mergem șase ore într-o direcție, conduci tu, apoi ne întoarcem spre casă, conduc eu. Punctul de întoarcere va fi prima pensiune, primul motel pe care îl întâlnim în amurg. Luăm o cameră, dormim acolo, iar în ziua următoare ne întoarcem. Ei, ce zici?” Raul se luminase și, zâmbind șăgalnic, aprobase propunerea. „Iar zâmbești în felul ăsta care mă neliniștește. Ce nu-i bine?” O privise îndelung, zâmbind iar, dar acum cu o altă mimică, de îndrăgostit timid: „Tocmai mă uluise promptitudinea acordului la inițiativa mea, apoi completarea din parte-ți, pe care parcă ți-aș fi șoptit-o!” De fapt, fuseseră surprinși nu de puține ori constatând reciproc efectele fluxurilor telepatice, argument-liant important în afirmarea predestinării întregului armonic pe care îl constituiau. Nu își luaseră multe lucruri. Cortul, „în cazul în care nu găsim o cameră”, sacii de dormit, salteaua pneumatică, treninguri, apă și câte două sandviciuri. Urcaseră în autoturism, își făcură semnul crucii, „îți mulțumim, Doamne, pentru tot ce ne-ai dăruit; Te rugăm apără-ne de rău și de necaz”, își puseseră centurile de siguranță și... „Cheie!” Porniseră spre sud. La intervale de aproximativ o sută de kilometri opriseră în două orașe mari, împotriva aglomerației din parcări, găsiseră un loc și au cutreierat prin magazine, expoziții și muzee, ținându-se de mână, spre admirația câtorva necunoscuți, dar și intervențiile răutăcioase ale unor tineri inadaptați complexului fenomen cunoscut îndeobște prin noțiunea „fericire”. Celor dintâi le răspundeau privindu-se instantaneu cu zâmbetul pe buze, intenționând să probeze sugestia gratitudinii, iar celorlalți le-au răspuns cu același gest, dar izbucnind în hohote de râs, semnal cert al imunității și, de ce nu, al milei. În timpul deplasării pe șosele, discutau vrute și nevrute, apostrofau cu ironii sau imprecații, doar de ei auzite, pe colegii de trafic indolenți care uitau să avertizeze schimbarea direcției de mers, depășirile, opririle: „Uite, dom’le, și ăsta face economie de curent!”, „Ce mama draculu-i cu nesimțitu’ ăsta, depășește în curbă trecând peste linia continuă!”, „Dom’le, cine și de ce o fi tras linia asta pe asemenea porțiune de drum cu vizibilitate perfectă?!”, „Băăă, să te pupe-n cur cel care ți-a dat permisu’! Aici staționezi, în curbă?”

Banalități! 

Oare?

Era încă impresionat de recenta declarație a iubitei sale, în timpul conversației începută în urmă cu aproximativ trei sferturi de oră. Le plăcea să-și reamintească etapele întâlnirii lor, „voia lui Dumnezeu!”, din urmă cu trei ani, de parcă trecuseră de-atunci treizeci. 

„Erau atât de multe lucruri pe care voiam să ți le spun atunci. Atât de multe stări pe care voiam să ți le descriu... Întâlnirea noastră. Atâtea stări!… Eram copleşită, Raul! Aveam aşa de multe să-ţi spun şi nu puteam s-o fac. Nu-ţi imaginezi cât de tare sufeream că nu reușeam să scriu tot ce aş fi vrut să-ţi spun. Îţi jur că mă doare rău inima din cauza asta, tensiune prea mare pentru ea. Veşnica mea problemă. Nu pot să scriu când sunt prea implicată. Mintea îmi merge prea repede în stări de surescitare şi nu pot scrie cu aceeaşi viteză atât de repede precum gândesc. Acesta este motivul pentru care credeam că nu voi putea niciodată să scriu. Ca să pot scrie, ar fi trebuit să fiu total detaşată de subiectul abordat, ceea ce ar fi generat doar banalităţi. Și nu voiam asta. Cum și ce simt, cum şi ce gândesc în momentele deosebite ale vieţii mele, asta doream să notez. Mă voi obişnui să înregistrez. Mi-ai spus şi tu, dar mi-au spus-o şi cei care mă cunosc bine, că numai aşa voi putea reuşi să pun totul pe hârtie. Copiindu-mi în scris înregistrările. N-aş fi crezut că mai puteam trăi astfel de emoţii. Drumul până la tine a fost atât de frumos! Mă gândeam numai la momentul întâlnirii noastre, nici nu ştiam pe unde am mers şi nici cât timp a trecut de la plecare. Când te-am zărit, am ştiut! Cred că s-a şi observat. Am uitat că sunt în maşină, am uitat că trebuia să fiu atentă la linia continuă şi la bordură. Cred că am uitat şi cum mă cheamă. Bine că ştiai şi nu m-ai întrebat. Când te-am luat de mână, iarăşi am ştiut! Raul, ştii cât erai de fericit? Ştii cum tremurai? Ştii cum arătai? Toată fiinţa ta radia! Nu mai vedeai şi nu mai auzeai nimic. Eram numai noi doi şi atât. Eram atât de prinsă, atât de „acolo”, încât mi-ar fi fost imposibil să scriu. Nu ştiu ce are inima mea, nu ştiu ce vrea. Dar de-acum ai realizat și tu când mă supără. Eram a ta, iubire! Atât ar fi trebuit să-ți spun, să-ţi scriu. Eram a ta! Toate simțurile mele îți aparțineau. Voiam să-ți scriu să nu mă lași vreodată altcuiva. Să mă păstrezi cu grijă!”

Nu i-a răspuns. A zâmbit privind-o scurt, și-a desprins mâna dreaptă de pe volan și i-a luat mâna stângă în palmă. Au mers așa câteva minute. Apoi a pornit CD-playerul. „Non, rien de rien, Non, je ne regrette rien..”., se auzi vocea inconfundabilă a lui édith Piaf. Șoseaua trecea pe lângă un crâng, sau o pădure, nu se hotărî ce era. Începuseră să se zărească primele stele.

În lumina farurilor apăru un indicator destul de mare, galben, pe care era scris ceva cu roșu. Încetini și reuși să citească: PENSIUNEA <PARADIS> – 300 m. Frână lent fără a opri motorul.

- Ce e, Raul? De ce-ai oprit? Diana se trezise și își îndreptă privirea spre panou. Aha!

- Mă gândeam că ar fi bine să schimbăm locurile, după ce ne vom fi odihnit o noapte. Nu asta sugerai la plecare? 

- Ba da, iubire, dar nu e prea departe de șosea? De ce or fi amplasat-o în pădure? 

- E contagioasă circumspecția de care m-ai taxat că sufăr! îi răspunse aplecându-se ușor și privind-o cu drag și cu o mimă șugubeață. S-or fi gândit proprietarii să ofere mai multă liniște și discreție prezumtivilor clienți. Deși, ce liniște poate fi acolo unde există un local de alimentație publică, de tip restaurant, bar etc., unde există și generatoare de muzică și decibeli?

Porni încet, cotind la dreapta pe drumul asfaltat, având o lățime care să îngăduie trecerea vehiculelor auto circulând în sensuri opuse, printre copacii tineri ale căror coroane unite formau o boltă vegetală cu o înălțime de circa patru metri. După nici trei minute de mers, pătrunseră într-o poiană largă și zăriră în stânga clădirea pensiunii, luminată de lămpi fluorescente. O construcție cu două etaje sub acoperișul denivelat în stil tradițional transilvan. Parterul impunea prin înălțime, cât etajele împreună. Toate ferestrele erau luminate. „Ar fi trist să nu găsim locuri”, gândi Raul. Un gard înalt din plasă de sârmă zincată, prinsă pe stâlpi din țeavă metalică de trei țoli, la o distanță de vreo cinci metri de șanțul care mărginea drumul, proteja proprietatea. Trecură peste podețul din beton. Intrarea se făcea printr-o poartă glisantă, care se deschise la apropierea mașinii. Înaintară pe aleea de incintă. Un platou în dreapta clădirii, pregătit cu așternut din piatră de râu sortată până la maximum doi centimetri servea de parcare. În loc de marcaje, fagi tineri ale căror coroane fuseseră dirijate astfel încât să poată servi drept incerte protecții împotriva razelor solare sau a căderilor de grindină. Aici odihneau trei berline și un jeep. Raul opri în marginea parcării, astfel încât să nu încurce în vreun fel ieșirea celorlalte autoturisme. 

- Merg să văd dacă ne primesc, spuse. Așteaptă-mă la mașină!

- Vin cu tine. Nu te las singur în locuri necunoscute, știi bine asta. Ții minte că ne-am jurat să nu mergem singuri în anturaje și locuri necunoscute?

- Așa e, haide! 

Îl prinse de mână. Trebui să recunoască faptul că simțea efectul unui fel de protecție în prezența ei atunci când mergeau la tot soiul de acțiuni culturale sau de altă natură. Începuse să perceapă integritatea întregului alcătuit din două emisfere, sau „jumătăți”, în accepțiune folclorică. 

Clădirea era amplasată cam la douăzeci de metri de poartă. Aleea pe unde pătrunseseră în incintă ducea spre intrarea principală. Placată cu piatră cioplită, mărginită de boscheți cu trandafiri, în spatele cărora, la distanță de circa doi metri, fuseseră plantați puieți de tuia, se bifurca înspre parcare și spre cealaltă parte a domeniului, un părculeț cu bănci, din câte își dăduse seama aruncând o foarte scurtă privire într-acolo. Zidul exterior fusese anvelopat cu plăci imitând cărămida aparentă în porțiuni delimitate de structura de rezistență – stâlpi din beton armat finisați și vopsiți, astfel încât să dea impresia că sunt din lemn. Ținându-se de mână, cei doi oaspeți urcară câteva trepte impresionante prin amploare și, când Raul întinse mâna spre clanța masivă, ușa, potrivită unei asemenea clanțe, se deschise și în cadrul ei apăru un tânăr... majordom. Îmbrăcat în livrea gri părând a fi de mătase, aceasta îngăduia să scape de sub mâneci și în jurul gâtului, dantelării albe și bleu. Mâna stângă o ținea la spate. Rămaseră o clipă blocați, se priviră scurt și deschiseră simultan gura cu intenția de-a rosti un „bună seara”, însă:

- Bună seara! Bine ați venit în castelul nostru! Poftiți, intrați, vă rugăm, vă așteptam! se dădu într-o parte... „feciorul”. 

Pătrunseră într-un hol spațios, mobilat cu fotolii și canapele somptuoase. Un alt individ, îmbrăcat în veșmânt similar primului, doar de culoare diferită, cafeniu, se ridicase de pe scaunul din spatele scrinului care ținea loc de „Recepție” și făcu câțiva pași înspre ei, apoi cu o mică plecăciune:

- Bună seara, doamnă! Bună seara, domnule! Fiți bine veniți! Sunteți, desigur, într-o excursie și v-a prins înserarea pe drum. Ei bine, la noi ați găsit locul ideal pentru odihnă. Bunul Dumnezeu, sau Marele Arhitect, cum doriți să-L numim, v-a sugerat să alegeți castelul nostru pentru a vă petrece în mod plăcut și util următorul segment de timp. Spun „al nostru”, deși totul și toate îi aparțin doar Lui. Vă rugăm să vă așezați până confirmăm în registru sosirea dumneavoastră! Pe urmă o să vă invităm la cină...

Cei doi se priviră pentru a doua oară insistent câteva clipe. Chipurile lor exprimau deopotrivă mirare și o umbră de neliniște. Rămăseseră mână în mână, Diana interveni cu ton politicos, dar hotărât:

- Vă mulțumim, sunteți extrem de amabil! Tocmai voiam să vă întrebăm dacă ne puteți oferi o cameră pentru noaptea asta, dar am dedus că nu mai e nevoie, puteți. Am dori, totuși să parcăm și să ne luăm geamantanul. Știți, cele câteva lucrușoare necesare în astfel de ocazii. Iar pentru cină este cam târziu, am depășit ora. Eventual câte o ceașcă de ceai, ori suc înainte de culcare.

Recepționerul ascultase răbdător cuvintele ei, apoi zâmbi și, pe același ton politicos, blajin:

- Stimată doamnă, stimate domn, vă rog să nu fiți neliniștiți! Vă garantez că nu aveți niciun motiv de incertitudine, deși a început să vi se pară stranie situația. Ne-au mărturisit-o și alți turiști, sau călători, cum vreți să le spuneți. Mașina dumneavoastră este parcată corect, iar de geamantan nu aveți nevoie. La noi găsiți tot ce vă trebuie pentru o seară și o noapte ideale. Toate obiectele de igienă intimă sunt de unică folosință; oaspeții noștri sunt rugați să le ia cu dânșii atunci când pleacă, să le folosească așa cum doresc. Vă rog doar să-mi dați un act al dumneavoastră de identitate; buletin, sau pașaport, sau permis de conducere, sau oricare alt fel de legitimație!

- În schimb, poate ne spuneți ce cameră primim, continuă Raul conversația, scăpat evident de „vraja” primelor minute, de uluirea provocată de tot ceea ce li se întâmpla din momentul în care s-au hotărât să înnopteze la pensiunea „Paradis” în urmă cu o jumătate de oră. Sper că nu vom fi obligați să respectăm apriori vreun program prestabilit, cum ar fi, de pildă, limitele orare pentru anumite activități.

- Nuuu, Doamne păzește! Orice ofertă pe care ne vom îngădui s-o facem, poate fi acceptată sau respinsă de către oaspeții noștri. Și, pentru a răspunde doleanței dumneavoastră de-a consuma ceai sau suc înainte de culcare, vă invităm în salon. Vă garantăm că o să vă placă. (va urma)

Autor: Viorel Tăutan