Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Stafia comunismului

Stafia comunismului

Iunie 2015

În anii studenţiei (1985 - 1989), mi-aduc aminte că la examenul oral de economie politică o condiţie necesară pentru a promova era să fi citit Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi Engels. Nu pot să uit o celebră afirmaţie care m-a amuzat la vremea respectivă: „O stafie umblă prin Europa - stafia comunismului”. Îmi imaginam, atunci, stafia ca pe o femeie fără vârstă, purtând pe cap un imens cearşaf roşu menit să-i sperie, în miez de noapte, pe toţi burghezii asediaţi, oricum, de „proletarii moderni”. Apoi, am realizat că doctrina comunistă nu era deloc o glumă proastă, că ea a dus la apariţia unor dictatori, precum Stalin ori Ceauşescu, iar consecinţele s-au dovedit tragice. Imediat după 1990, literatura închisorilor şi seria jurnalelor postume aveau să-mi confirme această ipoteză.

A existat, însă, şi o dimensiune comică a regimului comunist. O demonstrează, printre altele, excelenta carte a lui Dan Lungu: Sînt o babă comunistă (Editura Polirom, Iaşi, 2011). Conferenţiar la catedra de Sociologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” şi director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, semnatarul romanelor Raiul găinilor (2004), Cum să uiţi o femeie (2008), În iad toate becurile sunt arse (2011) reconstituie „epoca de aur” prin intermediul pensionarei Emilia Apostoae.

În tinereţe, Emilia (Mica) i-a ales fiicei sale numele Alice, sperând că va duce o viaţă de prinţesă şi, mai ales, că va ajunge ingineră la fabrica unde ea însăşi lucra. Dar până să-şi termine Alice studiile, fabrica s-a închis şi a fost devastată: „Au fost furate până şi ferestrele, au fost smulse până şi prizele. Când se întâmplă să mai trec pe lângă ea, întorc capul. Mă frige sufletul, pe cuvânt. Am senzaţia că acolo, în secţie, scheletele noastre au rămas în poziţie de lucru, gata în orice moment să înceapă treaba. Că e doar o pană de curent”. Drept urmare, „prinţesa” a plecat în Canada unde s-a căsătorit cu Alain (Alin, cum îi zice socrul Ţucu). În plină campanie electorală, Alice îşi sună mama, întrebând-o cu cine va vota şi încercând să o lămurească în privinţa necesităţii unui vot pentru democraţie şi nu pentru foştii comunişti. Mai în glumă, mai în serios, Emilia Apostoae se declară „o babă comunistă” şi laudă binefacerile comunismului care „a făcut-o orăşeancă, i-a dat loc de muncă, apartament şi butelie”. Ea trece sub tăcere, în schimb, cozile interminabile la alimente, frigul şi teroarea din vechiul regim. Avantajele democraţiei (libertatea de opinie, posibilitatea de a călători oriunde în lume etc.) o lasă rece pe Mica a cărei convingere pare de neclintit: „Pentru mine, lucrurile sînt simple: înainte de revoluţie o duceam muuult mai bine decît acum”. Chiar dacă prezentul nu îi surâde (fiind cel al eternei tranziţii), fosta „fruntaşă în întrecerea socialistă” este îndemnată să se gîndească măcar la viitor. Răspunsul este unul tranşant: „Viitorul meu e pe deal, la cimitir. Mă gîndesc cu drag la el”.

Telefonul lui Alice joacă rolul unei madlene (celebra prăjtură a lui Marcel Proust), răvăşind-o pe Emilia Apostoae şi declanşând memoria involuntară. Totul e doar o încercare dramatică (şi, pe alocuri, ilară) de regăsire a „timpului pierdut”: un timp revolut. Planurile narative se întrepătrund, trecutul şi prezentul glisează abia perceptibil, romanul fiind construit mai degrabă, scenic, fapt ce a permis, de altfel, o reuşită ecranizare în regia lui Stere Gulea (2013). 

Fluxul memoriei reconstituie copilăria nefericită a Emiliei; o copilărie petrecută într-un sat ce nu auzise nici de tren, nici de curentul electric, unde oamenii se încălzeau, iarna, cu „tezic” (un amestec de bălegar şi paie). Adolescenţa stă sub semnul fugii de acasă, la oraş, pentru a urma şcoala profesională şi a termina studiile, la seral. Maturitatea coincide, în mare parte, cu munca la o fabrică de confecţii metalice, în lumea pitorească a proletariatului, alături de Hondrilă, Costel, Ariton, Sorin, Pancu, nea Mitu. Celui din urmă personaj îi datorăm deopotrivă o evocare a cuplului Ceauşescu şi a regimului comunist printr-o serie de anecdote (pe atunci, foarte cunoscute). Iată, de pildă, care sunt paradoxurile sau, altfel spus, cele şapte minuni ale comunismului: „Unu: în Romînia toată lumea are serviciu. Doi: deşi toată lumea are serviciu, nimeni nu munceşte. Trei: deşi nimeni nu munceşte, planul se face peste 100%. Patru: deşi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale. Cinci: deşi magazinele sînt goale, toată lumea are ce mînca. Şase: deşi toată lumea are ce mînca, nimeni nu e mulţumit. Şapte: deşi nimeni nu e mulţumit, toată lumea aplaudă”. 

Evident, nu puteau lipsi din noianul amintirilor grandioasele vizite de lucru ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu. La fabrica Emiliei Apostoae, pregătirile durează trei zile: se văruieşte, se şterg geamurile, „se fac bec utilajele”, „se fac straturi pentru flori”, se vopseşte „totul în verde” (până şi brazii!), iar muncitorii primesc echipament nou (salopete, cască de protecţie, ochelari de protecţie, mănuşi, şorţuri de piele). Într-un târziu, veştile îi dezarmează pe harnicii proletari: Ceauşescu a urmărit defilarea, a fost la C.A.P şi a părăsit oraşul...

În preajma alegerilor, Emilia „boceşte” din nou comunismul şi constată, cu surprindere, că nici Sanda (sora ei, care lucrase în fabrică), nici Aurelia (o foarte bună prietenă) nu îi dă dreptate: „Aiurea! Aveam ce mînca, asta da, dar fericiţi? Eu mai mulţumită sînt acum, cînd ajung seara frîntă de oboseală acasă... Era un regim tîmpit”. Căutând mereu certitudini pentru „fericirea” ei care nu a fost şi a celorlalţi, mama „prinţesei” începe să plângă, neînţelegând de ce oameni care au trăit aceeaşi viaţă au amintiri diferite. Finalul romanului e unul suav-ironic. A doua zi, dimineaţa, Emilia Apostoae se trezeşte dintr-odată „bătrână” şi ia hotărârea de a nu merge la vot: „Cred că o să stau frumuşel acasă şi o să... o să găsesc eu ceva de făcut”.

La capătul unei lecturi savuroase ce provoacă fie râsul în hohote, fie un soi de compătimire intelectuală, ajungi la concluzia că „stafia comunismului” nu mai sperie de mult pe nimeni, ea transformându-se, peste noapte, într-o „babă comunistă”, nostalgică şi neputincioasă.

Inteligent construit e permanentul dialog între mamă şi fiică, între generaţia de ieri şi generaţia de azi; un dialog ce dezvăluie o mentalitate păguboasă ce persistă, din păcate, în rândul multora dintre noi. Şi anume aceea că „...înainte era mai bine” (poate, dar numai pentru că eram mai tineri).

Farmecul cărţii lui Dan Lungu constă în verva dialogurilor, în senzaţia de oralitate a stilului şi - nu în ultimul rând - în marea doză de autenticitate. E greu de spus unde mai poate fi găsită ficţiunea în tot acest periplu al istoriei trăite sub pecetea vremurilor roşii, a lozincilor înflăcărate („Trăiască lupta pentru pace!”, „Trăiască Partidul Comunist Romîn!”) ori a turnătorilor ce spuneau, nestingheriţi, bancuri despre cuplul Ceauşescu (aşa cum a fost nea Mitu). De aici şi valoarea unui document atipic al „epocii de aur” pe care o are, incontestabil, acest roman social-istoric, (auto)ironic şi satiric. 

Autor: Marcel Lucaciu