Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Pași în trecut, pași prin Transilvania

Pași în trecut, pași prin Transilvania

Iunie 2015

Voievodul Gelu, Doina Cetea

 

Că istoria nu e doar un pretext literar, ci dă, uneori, substanță unei cărți o dovedește volumul Doinei Cetea, Voievodul Gelu, apărut la Editura Școala Ardeleană, în 2014. Subintitulată O poveste, cartea are, mai degrabă, alura și dramatismul unei piese de teatru, căci dialogul și descrierea - percepută ca didascalie - detronează narațiunea, eludând tiparul speciei narative. 

Incipitul ambiguu se luminează abia în finalul microromanului, căci personajul-narator evocă realități revolute grație visului care-i permite, ca într-un proces anamnezic, să refacă traseul istoric al voievodului, soțului, părintelui Gelu, dar și al fiului Ionuț și al numelui identic. 

Ca într-o nuvelă romantică structurată pe motivul visului, al vieții ca vis, personajul contemporan cititorului devine actor al regresului în vremea lui Gelu, fără a fi vorba de metempsihoză sau de idealism magic, de vis ca formă superioară de viață, superioară existenței banale.

Ceea ce reușește Doina Cetea prin acest volum e plasarea sub semnul sinergiei a evenimentului istoric și, implicit, a literaturii. Coexistența celor două, chiar cu evidențierea fundamentului istoric, științific, la finalul volumului, e evidentă, literatura reușind, în ciuda acurateții informației istorice, să potențeze tensiuni și să plasticizeze adevărul istoric. Cronica notarului Anonymus Gesta Hungarorum, volumul Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Istoria Transilvaniei (semnate de Ioan-Aurel Pop), Țara lui Gelou. Contribuții la istoria Transilvaniei de nord în secolele IX-XI (Tudor Sălăgean) sunt sursele valorificate în microroman, așezate la finalul volumului, autenticitatea factuală fiind dublată de autenticitatea antroponimelor locale sau maghiare (Gelu, Arpad, Tuhutum, Horca Ogmand, Aron etc.) și de cea a toponimelor: Dăbâca, Moigrad, Tihău, Byhor, Porțile Mureșului, Plopiș, Gilău, Mănăștur. 

Debutul ex abrupto fixează intriga în secolul al IX-lea; replica lui Aron, unul dintre oamenii lui Gelu, sintetizează situația delicată în care se aflau românii din nordul țării: „Stăpâne, știm sigur că mai multe căpetenii ale ungurilor, printre care Zobolsu, Thosu și Tuhutum s-au întâlnit aproape de hotarele noastre și s-au hotărât să întindă țara ungurilor până dincolo de Poarta Meseșului. Călăreții lui Tuhutum au forțat zidurile de piatră ale micilor cetăți, au intrat în sate, au dat foc caselor și câmpiilor cu orz, mei și secară, au omorât tot ce le-a stat în cale. Bieții oameni nu au rezistat în fața iureșului călăreților. Mulți au murit, Doamne, iar în satele pustiite s-au așezat ungurii. Și nu numai atât... Oamenii mai spun că Tuhutum ar fi trimis o iscoadă pe nume Ogmand, dincolo de Porțile Meseșului, ca să vadă ce-i prin părțile noastre”.

Discursurile lui Gelu, construite și plasate strategic, au o solemnitate ce amintește de Ștefan cel Mare din dramele lui Delavrancea, accentuând nu doar ideea de datorie morală de a apăra pământurile strămoșești, ci și necesitatea sacrificiului: „Pământul acesta îl moștenim de la strămoșii și strămoșii noștri. Dacii aici și-au clădit cetățile. Romanii aici și-au lăsat urmele... iar noi, urmașii lor, copiii lor, să fugim din fața lui Tuhutum? Nu, Aroane, ne vom lupta până la moarte pentru acest pământ pe care trăim și pe care îl vom lăsa urmașilor noștri, în vecii vecilor!”

Dialogul lui Gelu cu Aron dezvăluie nu doar îndârjirea voievodului, ci reliefează și traiul aspru al românilor din nordul țării, pregătirile pentru confruntarea cu oamenii lui Tuhutum.

Inedită este alternarea perspectivelor narative, căci naratorul obiectiv e alternat cu naratorul-personaj Ionuț, fiul voievodului Gelu. Nu doar contrastul între punctele de vedere e vizat aici, deși cititorul are permanent senzația că se află în fața a două cărți, ci o evocare din interior, o evocare a laturii umane a voievodului, încărcată de afecte. În plus, rigurozitatea impusă de obiectivitatea narativă e anulată în intervențiile naratorului-copil de o subiectivitate, de o prospețime a discursului unui tânăr de 13 ani care trebuia „crescut ca un bărbat”.

De altfel, episodul confruntării armate nu e un nucleu cu o singură miză - uciderea lui Gelu -, ci fixează momentul maturizării lui Ionuț, ca urmare a experiențelor dramatice, dar formatoare. În ciuda aparentei naivități a perspectivei, se întrevede profilul uman, patern al lui Gelu, admirația celorlalți, inclusiv a fiului, față de figura remarcabilă a voievodului, așa cum reiese din portretul mixt, moral și fizic: „Doamne, dă să semăn cu el! Să fiu la fel de înalt și la fel de spătos, să pot ridica de pe loc, la fel ca el, o căruță, să arunc sulița departe în dușmani, să am barba deasă și părul lui negru ca pana corbilor de pe vârful cetății”. 

Trama e relativ simplă, episoadele înlănțuindu-se firesc, cronologic, cu excepția pasajelor rememorative introduse de fiu; nu succesiunea evenimentelor interesează însă, ci intensitatea trăirilor, dramatismul experiențelor odată cu deplasarea familiei voievodului de la Dăbâca la cetatea Mănăștur, în vederea asigurării securității. Tenta monografică reprezintă substanța cărții: imaginea satelor transilvănene e completată de cea a naturii al cărei axis mundi e Someșul.

De cele mai multe ori, pentru prezentarea confruntărilor armate, se utilizează un narator colportor care confirmă poziția de regizor a voievodului, plasând în plan secund cetatea domnească. Se evidențiază, cu toate acestea, odată cu fiecare pagină de dialog, imaginea conducătorului român: tăria de caracter, curajul asumării deciziilor, buna cunoaștere a psihologiei umane, puterea de a îmbărbăta în momente critice, motivarea eficientă a subordonaților. 

Se detașează, dintre figurile care-l secondează pe Gelu, Săran ale cărui intervenții reproduc scenele violente, confruntările armate într-o manieră încărcată de expresivitate, accentuând funcția de reprezentare a descrierii: „Apa Almașului curgea roșie și pe ea pluteau de-a valma cai și oameni, de-ai lor ca și de-ai noștri”.

Cel de-al treilea plan narativ surprinde tabăra maghiară: temerile căpeteniilor, decizia conducătorului de a-l înfrânge pe Gelu, dacă nu prin forță, prin viclenie, dialog ce are o evidentă funcție anticipativă. 

O pagină distinctă în economia microromanului e ocupată de atenta descriere a cetății Mănăștur. Adevărate contururi monografice se configurează după sosirea convoiului domnesc aici: repere geografice, topografice, ocupații specifice, jocurile vremii (de-a românii și maghiarii, având consecințe nu mai puțin tragice pentru protagoniști), elemente de mitologie autohtonă (Baba Cloanța), imaginea labirinturilor subterane, măcinatul grâului, cutumele gastronomice, fierăria, pregătirea buruienilor folosite la leacuri. Toate dau tonus, animă o narațiune care, rămânând strict istorică, factuală, ar fi avut, probabil, un aer vetust.

Rănirea voievodului Gelu e un alt prilej de a lărgi liniile portretului voievodului: fără a-și pierde cumpătul, acesta suportă cu stoicism dureri cumplite, reușind, cu ajutorul oamenilor săi dedicați, să reprime toate atacurile lui Tuhutum.

Imaginea scribului maghiar care consemnează, responsabil, imparțial, evenimentele istorice ar trece neobservată fără intervenția inspirată ce trădează nu părtinire, așa cum ar părea, ci verticalitate, consecvență, asumarea necesității dezvăluirii, a consemnării adevărului istoric: „Stăpâne, îndrăzni scribul, stăpâne, dacă nu scriu și despre vitejia lor (n.n. a românilor), ce va ști viitorimea despre vitejia ta? Dacă nu scriu despre satele astea și despre oamenii care le locuiesc, despre aceste câmpuri și despre aurul munților, ce vor afla despre tine urmașii urmașilor tăi? Vor crede că ai cucerit o lume fără oameni, o pustietate..”.

Emoționantă e relația lui Ionuț, fiul voievodului, cu bunica Sabina și cu mama sa, Ana, relație ce dezvăluie nu numai tandrețea figurilor feminine, ci și înțelepciunea, cumpătarea. Doar visul premonitoriu al Anei tulbură armonia, prefigurând finalul tragic al voievodului: „Nu pot trăi fără el, mamă. Numai și numai la el mă gândesc. Tresar la fiecare gând rău care-mi trece prin minte. Am vise urâte, mamă. Am visat astă-noapte un câmp plin cu maci și neghină și, pe măsură ce-l priveam, florile se prefăceau negre, iar frunzele roșii, și picura pe pământ rouă roșie. Iar dintre ele a apărut Gelu, cu gâtul tăiat”.

Macabrului din plan oniric îi corespund scene în planul realității: leșul iscoadei, mâncat de șobolani găsit în șanțul cetății, înecarea unei cățele cu pui de către străinul cu figură malefică sau punctul culminant care-l are ca protagonist pe Ionuț. Monologul interior al acestuia trădează confuzia, incertitudinea chiar înainte de scena răpirii. Devoalarea intenției lui Tuhutum de a-l folosi pe tânăr drept obiect de șantaj confirmă cititorului apropierea sfârșitului tragic al voievodului, moment anticipat și de visul premonitoriu al voievodului, colportat de soția Ana: „Se făcea, îi povestise Gelu, că eram împreună cu tine pe câmp. Era vremea seceratului și noi doi ne țineam de mână și alergam. [...] Din cuib a zburat o pasăre. Era un vultur. S-a repezit la noi și a vrut să te ia pe tine. Te-a apucat cu ciocul și-a încercat să te ridice în aer. Eu, atunci, m-am bătut cu vulturul, dar el m-a prins în gheare și m-a ridicat sus, până la cuib. Acolo m-a sfârtecat și m-a dat la puii lui. Iar din mine a rămas doar capul”.

Finalul cărții e construit tot pe motivul visului, dar al celui care permite revenirea în contemporaneitate: trezit brusc nu de Marot, câinele fiului voievodului, ci de Benone, câinele lui, Ionuț, adolescentul pasionat de istorie realizează, cu surprindere, că pescuia pe malul unde trona odinioară cetatea Mănăștur, care adăpostise familia voievodului transilvănean, topos magic.

Bine articulată dramatic, cu dialoguri vii, povestea sfârșitului voievodului Gelu convinge nu prin limbajul care e, pe alocuri, neologic, ci prin ritm și stare, prin energie și forță evocatoare.

Autor: Carmen Ardelean