Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: E dimineaţă şi gura mea explodează ca un fruct proaspăt

Preumblare prin grădina Gutenberg: E dimineaţă şi gura mea explodează ca un fruct proaspăt

Iunie 2015

Fiecare poet se află, în căutarea unei noi limbi a poeziei, a unor noi căi de acces spre starea poetică. Rezultatul depinde numai de cât de departe ajunge, cât îl ajută puterile şi cât îndrăzneşte. În poezia celor mai noi promoţii, poate şi pentru că se află încă în desfăşurare, căutarea noutăţii pare mai frenetică decât la precursorii lor. Cei mai mulţi izbutesc să şocheze prin forma la care ajung şi care, dacă e rezonabilă, poetul poate fi validat de puţinii cititori calificaţi pe care-i mai are poezia. Fondul ideatic şi tematic, obiectul poeziei, e mai greu de mişcat, dar nu imposibil. Am scris în ultimii ani despre câţiva poeţi tineri, o dată sau de două ori, despre fiecare dintre cei în care cred, şi n-am identificat nicio asemănare stilistică între ei, ba, dimpotrivă, câte „călimări”, atâtea nuanţe de cerneală poetică. Dar n-aş băga mâna în foc că fiecare şi-a apropriat şi un teritoriu tematic numai al său, alimentat de experienţe personale.

Voi încerca în continuare să mă apropii, pentru prima oară, de poezia lui Dan Coman, prin volumul său Erg, Editura Charmides, Bistriţa, 2012. Cartea e o antologie din cele care o precedă, anul cîrtiţei galbene, (2003) şi ghinga (2005). Corpusul poetic propriu-zis, Erg, e precedat de un poem în care putem desluşi câteva din atributele acestei lirici. Mai întâi, stilul uşor sincopat, aluziv, care tinde să se coaguleze într-o poetică a deriziunii, în accepţia lui Ionesco, cel care, pentru piesele sale, refuză categoria absurdului. Tot aici se deschide un univers al mişcărilor interioare, care, pe parcurs va deveni complementar unuia situat în interiorul fiinţei. Acest poem, în ansamblu, trasează liniile portretistice ale unui eu poetizant născut obosit, precum la Henri Michaux: „sînt imposibil de urnit. fără nimic înăuntrul/ meu însă imposibil de urnit/ cu forţa unui singur om. ca o mobilă imensă de sufragerie,/ ca orice lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic./ dar vorbesc. vorbesc pînă îmi plesneşte pielea obrajilor./ nu încetez niciodată./ toată forţa mea se strînge ca un arc în fundul gurii/ şi loveşte fără milă sunet de sunet. frază de frază./ nu obosesc pentru că nu înţeleg nimic din ceea ce spun./ şi nu obosesc pe nimeni pentru că nu mai e nimeni./ aşa m-am născut./ direct din pămînt direct imposibil de urnit/ direct cu vorbele afară din mine. exact aşa./ ca oricare alt lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic” (p. 7).

Titlurile poemelor sunt derutante, adevărate capcane care potenţează ambiguitatea textuală. Uneori, însă, au o transparenţă sui-generis, conţinând, în stadiu larvar, câmpul tematic. Este şi cazul unui poem, alături de ea, din care înţelegem că poezia trăită naşte poezia construită: „toţi îmi spun dan! şi eu: dan, dan, trebuie să ai grijă./ cu mişcările mele bruşte am rănit animalele aerului/ şi-acum lumina urcă numai în gol./ în fiecare dimineaţă dintre braţele unei femei îmi scot capul/ şi latru de cîteva ori” (p. 11). Dezlănţuirea eului, în căutarea noutăţii poetice, se face pe spaţii fizice restrânse, sugerând recluziunea. De aceea, poemele par însemnările unui poet blestemat. Boala devine blazonul casei, iar odată cu instituirea teodorei ca prezenţă a cărţii, textele capătă caracteristici narative, asistăm la invazia unor voci fără identitate, dintre care, unele par specializate în producerea umorului negru, iar altele generează sintagme cu sens vizionar: „am 27 de ani. sînt la casa mea. boala aeriseşte încăperile/ întins între perne îmi mîngîi braţele cu o perie moale./ dacă dau să vorbesc smocuri de păr apar în lumină/ şi flutură scurt pentru liniştea mea.// din cînd în cînd o pasăre mică şi/ un ou moale căzînd din pasărea mică/ şi teodora aşezîndu-l imediat între palmele ei./ stă astfel ore întregi fără să clipească./ dacă mă ridic, mă ridic într-un cot/ doar ca să tulbur puţin disciplina cu care/ nu mă scapă din ochi.// la 27 de ani tăvălit peste propriul corp/ ca peste o bicicletă rusească/ înaintez în neştire prin pat/ cu icnete tot mai vechi pe marginea buzelor/ ca nişte aripi pleoştite.// sînt la casa mea./ încă de la cinci dimineaţa/ bolboroselile îşi fac loc între gît şi vîrful uscat al limbii./ cînd teodora nu e atentă deschid repede gura/ şi glasul atîrnă în afara mea/ mic şi ţeapăn cît un stîrv de albină” (la casa mea, 1, pp. 12-13). Universul casnic din aceste poeme e de un realism fabulos intersectat cu oniricul, în uşoară atingere, pe alocuri, cu lumea creată de Radu Vancu în al său Sebastian în vis. Un poem intitulat roşul e un monolog sibilinic al unei „dramatis persone”, în care însuşi emiţătorul discursului se pulverizează într-o multitudine de stări de spirit. Poetul cultivă straniul, aflat în vecinătatea miraculosului, ca tip de viziune, dar şi ca materie din care îşi construieşte, uneori, portretele, memorabile. Ca de sub straturile suprapuse ale unui palimpsest, răzbat până la noi semne că îl iubeşte în taină pe Virgil Mazilescu, iar „vuietul din cap” din necunoscuta prefigurează câteva linii de forţă ale cărţii, care se vor traduce adesea printr-un imaginar poetic contondent, traumatizant: „femeia de lîngă mine e înaltă şi foarte calmă – nu mă priveşte/ dar îmi ascultă vaietul din cap. stă întinsă pe masă./ mîinile ei sînt ceştile din care beau cea mai neagră cafea/ femeia de lîngă mine nu face nimic. doar/ îmi ascultă vuietul din cap./ şi zîmbeşte. are chipul acoperit de viermi./ stă întinsă pe masă şi mă priveşte cum alerg/ de la un capăt la altul al camerei./ mîinile ei cresc neîncetat şi cafeaua se face/ tot mai tare şi mai neagră -/ restul trupului are o culoare albicioasă, fără miros./ femeia de lîngă mine are pe chip jumătăţi/ de fluturi şi jumătăţi de viermi./ e calmă şi îmi ascultă vuietul din cap./ mîinile i-au devenit neîncăpătoare în camera mea” (p. 18).

Pe măsură ce înaintăm în carte, verbul „a izbi” capătă o recurenţă neobişnuită, acompaniat de aproape de sinonimul său „a lovi”, pe ambele urmându-le „urletul” şi culorile galben sau negru: „eu ca o mare bucată de scîndură am izbit totul peste boz” (p. 19); „cineva îmi loveşte pe dinăuntru capul” (p. 21); „aşa că-mi izbesc faţa şi ceafa de mobilă/…/ suflu cu putere înspre lumînări şi din gură îmi iese urletul” (p. 25); „ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o/ mie de ori de peretele camerei” (p. 33). Nu sporim numărul exemplelor din raţiuni de spaţiu, însă şi pentru că cele de până aici sunt destule pentru a da contur unei utopii neliniştite. În poemele sale, cel mai adesea, autorul „povesteşte” evenimente sau mişcări inenarabile. Tehnica potrivită pentru ca un fragment izolat de context să poată aspira la un sens e cea împrumutată din pictura taşistă. Aici, hazardul intervine ca un element creator al structurii imaginii, punându-ne în faţa unei adevărate retorici a gestului bine regizat. Mai clar vorbind, e ca şi cum ai încadra într-un chenar de culoare o crăpătură ivită în perete, iar ea ar începe să aibă pentru privitor un evantai de sensuri: „Soarele s-a întărit ca o nucă de cocos şi cînd/ bate vîntul îmi loveşte genunghii./ calm, foarte calm fac o gaură în mijlocul lui şi-i sorb toată zeama” (cartea nebună, p. 34).

Scrisul lui Dan Coman ar putea fi văzut ca o poezie de observaţie, în care imaginile nu sunt executate după natură, nu mai sunt arhetipuri mentale consacrate, ci parcă vin din transcendent. Un astfel de poet respinge principiul creator al mimesisului, imaginarul său poetic e unul de atelier, unde imaginile rămân cu contururile, geometric, neîncheiate. Vibraţia lăuntrică se desfăşoară în linii tensionate, comunicând experienţe de dincolo de cuvinte: „cînd e foarte frig o femeie înaltă mă scapă din braţele ei/ şi începe să umble prin încăperi aşa cum numai ea e în stare:/ repede-repede şi sunînd din încheieturi ca din bice.// cînd e foarte frig trupul meu stă claie peste grămadă pe covor/ moale şi pătat de cafea. atît aşteaptă soarele cel nou:/ mai precis decît un ţînţar ţîşneşte dintre/ pereţi şi-mi ciupeşte obrajii./ mişc greu cînd reuşesc să-l pocnesc crapă într-o parte a sa/ şi aerul său închis umple imediat camera.// cînd e foarte frig încep să-mi lovesc un capăt al trupului/ ca pe o sticlă cu vin şi ca pe un borcan cu muştar/ dar loviturile acestea moi şi neîndemînatice/ nu reuşesc să-mi scoată umbra din corp.// noroc cu tristeţea acestei femei: cînd e foarte frig/ vine şi-mi ridică trupul de pe covor şi vreme de zece cafele/ îl poartă în jurul umerilor ca pe o blană argintie de vulpe” (poem de dragoste, p. 40). Unele poeme se construiesc după metoda puzzle-ului: fiecare „ciob” îşi are locul său, dar sensul se naşte numai la vederea întregului. Astfel, în poemul de vară (e un ciclu din patru părţi) se clarifică un univers al teodorei, un univers „al meu” şi unul „al nostru”, fără ca poezia să cadă în convenţional, fără să devină una explicit erotică: „cade căldura de parcă ar cădea din pod covoare persane/ direct. peste sângele nostru./ îmi îndrept umerii şi acest lucru mă face să rîd./ dinţi de lapte cad din gura mea/ şi cu mişcări asemănătoare laptelui îmi pătează bărbia./ sînt la moisei. trupul meu cîntăreşte acum zece tone./ din cînd în cînd puii dinăuntrul pisicii tac/ şi atunci se aude vocea teodorei chemîndu-mă la micul dejun” (poemul de vară 1, pp. 42-43).

Un topos privilegiat al poeziei lui Dan Coman e ghinga, „personaj” eponim al uneia dintre cărţi. Pare numele unui animal, dar nu e decât o bizară creaţie lexicală, o invenţie verbală din acelea care par să facă gemene geneza limbii cu naşterea poeziei. Ar putea fi o persoană, dar pare să întrupeze numai o forţă a naturii sau destinul însuşi: „şi vine apoi ghinga cu faţa tristă ca o faţă de muscă şi/ mă saltă, mă leagănă/ mă întinde pe pat/ vine ghinga şi-şi apleacă scurt capul deasupra mea/ şi cu totală indiferenţă îmi urlă în gură/ cîteva vorbe de încurajare” (vorbe de încurajare, p. 61). Cea din Erg este chiar poezia condiţiei umane în forma ei cvasivizionară: „eu sînt pisica. eu sînt şoarecele. mă distrez copios alergîndu-mă seara prin încăperi” (trupul anului 2, p. 79). Antologia lui Dan Coman este o importantă construcţie poetică pe ideea căutării ineditului expresiv, care mişcă înainte viaţa artei.

Autor: Viorel Mureşan