Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme pentru „Caiete Silvane”: Ştefan Baghiu

 Poeme pentru  „Caiete Silvane”: Ştefan Baghiu

Iunie 2015

În mijlocul unei mulţimi care dansează 

 

„Ce gânduri împrăştiate ai!” spun,

sorbind din ceaiuri, au ochelari de soare

negri pe terase la Gatsby

şi leagănă mereu piciorul suspendat.

S-au plimbat pe zidul cetăţii vechi apoi,

au pozat pentru un fotograf amator, Sergiu,

care le-a făcut să pară apetisante

cu un deget pe buza de jos

strângând în braţe ca proastele

câte un ghiveci din parcul public.

Da, au văzut cum e cu arta fotografică,

iar Sergiu şi-a luat plăcere apoi, 

într-un moment de singurătate, 

lângă o bibliotecă şi un geam deschis, 

din deliciul diafragmei.

Le-am văzut deja femei în şcoala generală,

sau, vrând să pară mai mari,

cu tocuri şi decolteuri pentru sânii

care nu şi-au căpătat forma încă,

dar au să ajungă prin băile petrecerilor de apartament.

O să se holbeze pe fereastra din balcon

un băiat de unsprezece ani, blocat ca la scenele tari,

mâini care vor să strângă sâni

şi picioare care tremură

în poziţii nefireşti pentru tot corpul.

O să viseze noaptea colege de unsprezece ani,

o să îşi amintească de singura femeie

care a făcut dragoste pe o maşină de spălat,

da, o să mi-o amintească pe Petra,

care te învârţi în jurul meu ca şi cum

aş fi unul din următorii, săruturi grele,

miros greu de salivă pe care nu îl suport,

deşi îl provoc și eu după atâţia ani 

de fumat ţigări cu filtru portocaliu,

te pot dezbrăca imediat, 

strângându-te de maxilar, 

cum am văzut în filme

şi tu ai rămâne inertă 

şi mirată, „Ia-mă!”

O să mi te amintească 

printre copile de unsprezece ani,

gânduri fotografice care urlă în finalul masturbării

şi sparg liniştea, nimic nu face mai mult rău

decât gândul că asta e moarte curată, de fapt, pentru un băiat

prea mic ca să poată să înţeleagă

sălbăticia de pe Animal Planet,

pozele masacrului din Kosovo,

imaginile pornografice ale câtorva femei

dorite de marea planetă.

„Eu nu mă uit la televizor!”,

dar nu minţi, Petra, ştii prea multe şiretlicuri

ca să nu fi văzut tone de scene regizate prost

în case americane,

cu femei care iau în mână sexul şi îl ocolesc apoi

doar ca să se întindă pe pat.

Nu minţi, Petra, ai tehnică,

insişti prea mult ca să vrei

doar să experimentezi nişte chestii normale,

ai deja un crez când faci dragoste,

că o să ne ţinem în braţe după,

mi-ai sugera asta,

închizând ochii o să ajungi la Trabzon,

printre ierburi orientale

şi animale cu guri mari care şerpuiesc pe lângă pietre,

o saună e camera noastră în momentele

în care mă muşti şi transpiri. Te văd, Petra.

te văd în mijlocul unei mulţimi care dansează,

te văd aşteptând, în mijlocul unei mulţimi care dansează,

eşti toată numai Zara 

şi împingi cu moaca dezgustată pe cei care,

dansând, se bagă cu spatele în tine, te văd în mijlocul unei

mulţimi care dansează şi ştiu ce mişcări de bazin ştii,

poţi produce un adevărat fiasco hormonal în băieţii

care nu au atins încă sexul tău,

care te vor pentru misterul de dincolo

de Zara, în Tonique,

unde kaleidoscopul încă e la modă,

atmosfera penibilă de anii ’70,

care te distrage câteva minute de la dorinţele stupide, 

plimbări în pădure sau pe marginea barajului,

unde nu e ca şi cum ne gândim

de fiecare dată să ne aruncăm. Nu, te văd

în mijlocul unei mulţimi care dansează şi

îmi placi. 

Trebuie să fie mare dezamăgirea

când te întorci acasă în taxiuri singuratice,

mai e şi teama ta de viol pe care nu o recunoşti

când suntem la masă cu alţii şi te prefaci

că nu ai ce păţi niciodată, dar întreab-o pe săraca,

au violat-o trei taximetrişti în pădure, pe Cozla,

se vedea panorama oraşului

cu toate luminile stinse la ferestre

şi maşini pe şoseaua către Bacău.

Ne-am îngrozit 

şi am plecat capul când am auzit, ne-am îngrozit

şi nu am mai vorbit despre asta, 

cum nu am mai vorbit despre ea,

a primit trei băieţi la revelion,

sacrificând momentul pentru unul singur din ei,

care şi-a adus şi prietenii.

 

Te văd în mijlocul unei mulţimi care dansează,

e prea mult să decizi de pe acum ce va fi peste câţiva ani,

dar te plimbi pe malul Cuiejdiului până acasă dorind

în fiecare zi altceva.

 

 

nocturna digitală

 

ce-i al ei e al ei: vârsta şi dansul ăsta. 

ziua, fără muzică, ea va fi în transă.

îi spune: «la corp parcă ai avea 15 ani»,

şi o curăţă cu şerveţele sub sâni.

ce-i al ei e al ei, împrăştiat în minte odată cu memoria afectivă

gemând în semi-obscuritatea dimineţii,

gâfâind epuizată deasupra băiatului: ziua,

mişcarea ei repetitivă

i-ar schimba faţa, articulată. memoria e filmică

şi o excită profund. îi vine să se frece de el îmbrăcată,

ca într-un film pe care, văzându-l, l-a numit european, 

şi l-a comparat dimineaţa 

cu imaginile din faţa blocului. acolo,

între staţia de tramvai şi magazine,

imaginea mea aşteptând. nu o imagine puternică,

cum se găsesc în realitate, nu are chimia realităţii.

se derulează în intenţie.

secvenţe uitate şi adunate,

asta este memoria mea acum: risipită şi ceţoasă,

ceaţă groasă prin care înaintezi greu dimineaţa în Bucureşti,

şi nu apare nimic, şi toate blocurile sunt la fel,

un decor întins şi hipnotizant: dărăpănat. 

zilelor, cu precizia lor:

oraşul bogat care-şi afişează terasele,

sărac în cartiere. în Unirii, 

ce povestesc ei sunt fragmente din vieţile lor,

separate în cadre - imagine pe care o văd suprapusă

peste un decor straniu, un fel de poză verticală 

în care norii ocupă jumătate de ecran,

şi eu, povestind transpirat. 

dar apoi merge spre casă,

apoi, în liniştea de la 2 noaptea,

un plâns uşor o năpădeşte. ce-i al ei e al ei,

mişcându-se transpirată deasupra băiatului,

atingându-i braţele încordate şi închizând ochii, repetând aceeaşi mişcare,

mecanică stranie şi fluidă:

imaginile astea nu au nimic

din chimia realităţii. 

între lacuri, în decapotabilă,

copacii dispăreau în privirea periferică,

mall-ul se îndepărta 

şi arhitectura lui, în panoramă.

trăiesc în grupuri

şi se întâlnesc spontan. 

ce pot spune despre privirile lor?

pentru că au ceva în comun, un fel în care

niciunul nu-l înţelege pe celălalt dar îl priveşte cu îngăduinţă,

un fel în care nu se cunosc dar se fut.

coborând aleea campusului am rămas 

în faţa vitrinelor înalte ale clubului,

iar dansul lor imita realitatea.

băiatul o atingea şi ea îi lingea urechea,

îi înconjura gâtul gros şi îl zgâria puţin cu unghiile,

îi băga mâna pe sub tricou, 

iar faţa mea se suprapunea în reflexia sticlei

peste dansul lor. 

între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor:

şi ea a fost în alte oraşe,

iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o.

graniţă fină între epuizare şi melancolie

şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent:

seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică

e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă.

mişcările ei derulându-se în linişte,

cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine

şi luminile lor care rămân în urmă - undele mişcării ei în aer.

momentul ăsta are câteva secvenţe

care aparţin prezentului: privirea mea

reflectată de vitrine.

Autor: Ştefan Baghiu