Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poem pentru „Caiete Silvane”: Viorel Mureșan

 Poem pentru  „Caiete Silvane”:  Viorel Mureșan

Iunie 2015

Cum construiesc eu oraşul din tine

poetului Ioan Flora, in memoriam

 

doamna era în alb şi se purta pe alei

cu pletele răsucite

pe după roata neagră a sufletului meu

 

acum sunt hotărât

să dispar în ochii ei ca un vârtej

 

oraşul acesta de hârtie mototolită

e pentru prima oară când îl simt cum se desface

împingându-şi aripile în noi

 

pe o străduţă ce urcă

venim să ascultăm lătratul unor cămăşi

care se îndepărtează spre cer

 

doamna în negru se poartă pe alei

cu părul răsucit

pe după roata albă a palmei mele

care zboară prin aer

împreună cu piatra pe care-o aruncă

 

în urma ei

de cărămizi roşii

rămâne o clădire

în foarfecele dintre noapte şi zi

 

Reliefuri: Ioan Flora (1950-2005)

 

Nu se întâmplă foarte des în istoria literară ca un an să cuprindă în calendarul său atât aniversarea, cât şi comemorarea, rotunde sau semirotunde, ale câte unui scriitor important. 2012 a fost un astfel de an pentru I.L. Caragiale. Dar noi dorim să aducem sub ochiul cititorului un destin literar strict contemporan, până nu ne îndepărtăm prea mult de el: poetul Ioan Flora (1950-2005).

S-a născut în Satu Nou, comuna Panciova (Banatul sârbesc, Iugoslavia). Licenţiat în filologie la Bucureşti. A fost redactor-şef al Editurii „Libertatea” din Novi Sad şi secretar al Uniunii Scriitorilor din România. După debutul editorial cu volumul Valsuri (1970), a mai publicat douăsprezece volume de versuri, scrise în limba română. A tradus din limba sârbă mari scriitori, în volume individuale, dar şi o monumentală Antologie a poeziei sârbe (sec. XIII-XX). Istoria literară l-a asimilat între precursorii accentuaţi ai postmodernismului optzecist.

 

Scene de vânătoare

 

Mai stăm uneori de vorbă, ca nişte sperietori

pe la câte-un colț de stradă

şi atunci numai ce se iscă pe nepusă masă

câte un vânt cumplit din carierele de piatră şi ghips,

sprijinind ca nişte piloni de neant oraşul.

Ascultăm cu groază vâjâitul propriilor noştri plămâni

semănând cu uraganul unei vâne de ţiţei

în străfundurile pământului,

încât ne retragem zoriţi pe la casele noastre

şi mai răsfoim câte-o carte, mai facem câte-o canastă,

ori ne zgâiem cu orele la câte o banală natură moartă

atârnând de pereţi,

cu pâine şi peşte, cu struguri şi fazani.

Dimineaţa ne reamintim, fie câte-un trup de femeie tânără,

ireal de alb, 

fie candide scene de vânătoare, când stăteam pitulaţi

prin tufe de ciulini şi zăpada ne ajungea până la genunchi,

fie îndepărtate palate de topaz, iubiri ce n-au fost să fie,

ziduri de cremene până la cer.

Autor: Viorel Mureşan