Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reprezentarea lui Adolf Hitler în filme artistice

Reprezentarea lui Adolf Hitler în filme artistice

Mai 2015

Industria de film a contribuit în mod semnificativ la creşterea reputaţiei şi vizibilităţii lui Adolf Hitler în cultura populară. Totodată a întreţinut multe dintre diferitele mituri din jurul liderului nazist.

În „The Hitler of History”, John Lukacs susţine că Hitler a fost personalitatea cea mai studiată a secolului al XX-lea, peste o mie de biografii fiind publicate deopotrivă de istorici, romancieri, politologi, sociologi, psihologi sau filosofi, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent. Având în vedere că istoria şi beletristica constituie principale surse generatoare de subiecte adaptabile marelui şi micului ecran, Hitler a reprezentat subiectul mai multor filme. Pe site-ul Internet Movie Database, sursă completă în ceea ce priveşte apariţiile cinematografice şi de televiziune, 443 de titluri alcătuiesc filmografia referitoare la Hitler.

În numeroase filme personajul central al celui de-al Treilea Reich este prezentat ca o personificare a răului, etichetat drept criminal sau monstru, adesea ridiculizat. Demonizarea este de altfel o tendinţă comună în reprezentările cinematografice ale naziştilor. Motivele pentru aceasta sunt, desigur, evidente chiar şi pentru cei cu minime cunoştinţe de istorie. 

Puţini cineaşti au încercat să meargă dincolo de imaginea generală şi să transmită dualitatea dictatorului. Filmele care îl arată pe temutul conducător într-o lumină nouă, ca o fiinţă umană, nu caută să îi găsească circumstanţe atenuante pentru acţiunile sale, nici să modifice percepţia asupra comportamentului său, nici să îi minimalizeze responsabilitatea pentru imensa cantitate de rele şi brutalităţi pe care le-a ordonat. Provocând reacţii şi polemici aprinse, filmele care îl umanizează pe Hitler, avertizează că orice om, oricât ar părea el de neînsemnat la prima vedere, este un potenţial dictator. De asemenea, evocă micimea umană şi „banalitatea răului”, după teza formulată de Hannah Arendt, teoreticiană politică de prim rang.

În lucrarea de faţă ne-am propus să examinăm reprezentarea lui Hitler în patru filme artistice. Ecranizările supuse analizei sunt: „Moloch” (1999, Rusia-Germania-Japonia-Italia-Franţa); „Max” (2002, Ungaria-Canada-Marea Britanie); „Hitler: The Rise of Evil” (2003, Canada-S.U.A.); „Der Untergang” (2004, Germania-Austria-Italia). În cele patru drame, Hitler este reprezentat în diverse ipostaze: ca ipohondru isteric în „Moloch”; ca tânăr artist frustrat şi anxios în „Max”; ca politician ambiţios şi agresiv în „Hitler: The Rise of Evil”, respectiv ca şef decent şi lider ostenit al unei naţiuni înfrânte în „Der Untergang”. Filmele care urmează să fie examinate în acest articol sunt reprezentative pentru cele două forme de reprezentare a liderului nazist, filmele din anii 1999 şi 2003 pentru tendinţa de demonizare, iar filmele din anii 2002 şi 2004 pentru tendinţa de umanizare.

 

„Moloch”

 

Regizat de Aleksandr Sokurov, după un scenariu de Yuriy Arabov şi Marina Koreneva, „Moloch” prezintă o zi din viaţa lui Hitler, explorând relaţia dictatorului cu Eva Braun, consoarta lui, şi cu acoliţii săi apropiaţi, Joseph Goebbels şi Martin Bormann.

„Moloch” reprezintă primul capitol al unei tetralogii filmice despre natura puterii, protagoniştii celorlalte două filme fiind alţi lideri politici ai secolului al XX-lea, Vladimir Lenin („Telets”, 2000) şi Hirohito („Solntse”, 2005); partea finală a seriei concentrându-se pe „Faust” (2011), personaj legendar german care şi-a vândut sufletul necuratului în schimbul bunătăţilor pământeşti. Tetralogia pune în discuţie efectele corupătoare ale puterii absolute asupra individului.

Titlul sugerează un monstru, un devorator de copii. Termenul „Moloch” se referă la o veche divinitate păgână, care nu accepta ca jertfă decât oameni, mai ales copii. Prin extensie, reprezintă un simbol al unei forţe crude, lacome, care cere mereu sacrificii. Acţiunea filmului are loc la Berghof, reşedinţa de vacanţă a lui Hitler din Alpii bavarezi, în luna iulie a anului 1942, cu câteva săptămâni înainte de asediul Stalingradului. 

În filmul lui Sokurov, Hitler este portretizat ca un măscărici egocentric, cu interese în operă, dans, pictură, vegetarianism şi poezie. Îmbătat de mirajul puterii, el ţine predici despre destin şi responsabilitate. Credinţa lui că poate cuceri moartea prin război, descrisă în film, este în realitate o încercare de a-şi transcende propria mediocritate. Pentru fiecare moment de normalitate în Hitler, regizorul prezintă unul de iraţionalitate.

La masă, Hitler este în centrul atenţiei. El îşi petrece o mare parte a timpului său debitând tot felul de teorii, care mai de care mai ciudate. Anunţă că, peste 100 de ani va porni un război împotriva Italiei. Datorită pădurilor nou plantate la ordinele aliatului său, Mussolini, clima din Germania va deveni mai umedă şi mai ploioasă, iar odată cu ea: „naţiunea va degenera, va deveni leneşă, stângace şi apatică”. Totodată, face remarci rasiste ciudate despre alte naţionalităţi: „Finlandezii sunt nebuni din cauza iernilor nesfârşite şi a luminilor nordice. Toţi cei din nord sunt nebuni din aceste motive…Cehii, au mustăţile pleoştite din cauza străbunilor mongoli”. Construcţia unei clădiri mai înalte decât oricare din Germania a reprezentat motivul atacării Uniunii Sovietice: „I-am spus lui Stalin: «Nu construi Palatul Sovietelor. Cea mai înaltă clădire va fi la Berlin». Dar, nu! Nu m-a ascultat. Şi a început să-l construiască. Foarte bine. Război a vrut, război a primit”. Oaspeţii sunt uimiţi de Hitler, convinşi că liderul lor este un geniu.

Permanent, liderul nazist se vaietă cu privire la starea lui de sănătate, fiind convins că are cancer sau o boală intestinală. Eva Braun nu manifestă niciun fel de compasiune faţă de Hitler şi îl denunţă ca ipohondru şi isteric, chiar îl insulta, spunând: „Fără audienţă, eşti un cadavru”. De altfel, blonda cu bucle este singura persoană care îndrăzneşte să-l contrazică.

Şeful cancelariei partidului nazist, Martin Bormann, şi ministrul propagandei, Joseph Goebbels, sunt reprezentaţi ca oportunişti care aprobă cu entuziasm, orice declaraţie a dictatorului, indiferent de convingerile lor proprii. Însă în secret au puţin respect pentru liderul lor şi râd de el: „Dacă Führer-ul nu era părintele naţiunii, ar fi putut deveni un maestru al paradoxului literar”, susţine Goebbels.

Când Hitler îşi exprima nemulţumirea faţă de jurnalul de ştiri de triumfuri militare germane, Eva Braun îi sugerează să trimită echipa de producţie la Auschwitz. „Unde? La Ausch...witz? Unde e asta?” întreba Hitler în cel mai sumbru moment al peliculei. Bormann îi explică faptul că acest loc nu există şi că femeile spun doar lucruri ilogice, iar Hitler îl crede.

Cu un tempo lent şi cadre-secvenţă ce par nesfârşite, „Moloch” pare un film experimental, în care accentul cade pe simbolism şi ironie.

 

„Max”

 

Ipostaza unei prietenii atipice între Max Rothman (personaj fictiv), dealer evreu de artă şi Adolf Hitler, un pictor aspirant este reprezentată în filmul „Max”, scris şi regizat de Menno Meyjes. Povestea, aproape în întregime fictivă, are loc în turbulentul München, la sfârşitul Primului Război Mondial.

Propunere inteligentă şi plauzibilă despre carieră şi destin, „Max” ridică o dilemă morală mai profundă decât filmele anterioare despre dictator. Menno Meyjes pare să sugereze că, în cazul în care Hitler ar fi devenit un artist de succes, nu s-ar fi îndreptat spre politică, astfel că exterminarea evreilor din Europa nu s-ar fi întâmplat.

Filmul este inspirat din aspiraţiile şi eşecurile artistice ale lui Hitler. Înainte de prima conflagraţie mondială, s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din Viena, fiind respins de două ori. Unii istorici consideră că dacă refuzul de recunoaştere a „geniului” artistic a lui Hitler, crucial pentru formarea sa, nu s-ar fi produs, istoria secolului trecut ar fi fost, probabil, diferită.

Personajele principale sunt prezentate în contrast. Reprezentant al evreilor liberal-burghezi, Rotham s-a întors din război la o familie înstărită, este proprietarul unei galerii, care crede că doar arta poate restabili sănătatea mintală a lumii. De cealaltă parte, reprezentantul soldaţilor germani umiliţi, caporalul Hitler se află într-o situaţie delicată. El locuieşte în cazarma armatei, singurul loc pe care şi-l permite. Nu are nimic, în afară de obsesia sa pentru faimă, fiind disperat să ajungă un mare artist sau un arhitect de seamă. Ambii au servit în armata germană şi au luptat împreună la Ypres, unde Rothman şi-a pierdut un braţ.

Filmul îl descrie pe Hitler ca inadaptabil social, un ascet nepoliticos, taciturn şi antipatic. În încercarea de a-şi descoperi adevărata lui chemare, este pus în faţa unei alegeri dificile: arta sau politica. La îndemnul căpitanului Karl Mayr, tânărul artist excentric este de acord să lucreze pentru armată ca orator în propaganda antisemită. Potrivit filmului, înclinaţiile sale antisemitice sunt născute din invidie. În ciuda încurajărilor lui Rothamn de a-şi exprima îndoielile şi temerile pe pânză, Hitler nu are idei originale şi nu este o voce autentică a tranşeelor, aşa că începe să îşi canalizeze energia lui în discursuri antisemite. 

Treptat, Hitler îşi pierde interesul pentru artă şi se alătură unui partid în plină dezvoltare. Decide că talentul său oratoric îl va putea propulsa într-o carieră de politician. Arta rămâne vocaţia lui, dar el se reinventează oribil. Alege calea politicii, chemarea sa grotescă, şi îşi manifestă concepţia holistică: „Sunt noul avangardist. Sunt noul artist care practică noua artă. Şi politica este noua artă!”

Decizia sa conduce spre nazism, pe care Rothman refuză să-l ia în serios sau, mai degrabă, nu îl înţelege. Când Hitler îi prezintă planuri pentru renaşterea culturală şi spirituală a Germaniei, iconografia naţional-socialismului cu uniformele, steagurile şi planurile urbanistice, le consideră viziuni futuriste, nu conştientizează implicaţiile de rău augur ale proiectului lui Hitler.

 

„Hitler: The Rise of Evil”

 

Filmul de televiziune „Hitler: The Rise of Evil” explorează accederea la putere a unui om profund tulburat într-o ţară civilizată ca Germania. Citatul atribuit părintelui conservatorismului Edmund Burke: „Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”, relevă ideea fundamentală a filmului lui Christian Duguay.

Drumul spre faimă sau mai degrabă spre infamie al sinistrului dictator, prezentat în film, include numeroase evenimente, parţial documentate, parţial dramatizate precum: copilăria traumatizantă şi plină de lipsuri; eşecul de la admitere la Academia de Arte; participarea la Marele Război; începuturile mişcării naţional-socialiste; starea precară a societăţii germane după conflagraţia mondială; puciul ratat de la München din 1923; detenţia de la Landsberg; colapsul economiei şi climatul politic instabil al Republicii de la Weimar; manipularea temerilor poporului german şi afirmarea ca lider politic; dobândirea puterii absolute a Germaniei în 1934.

Filmul sugerează că Hitler a devenit popular, din cauza retoricii sale antisemite, ardorii înfocate a discursurilor sale, demagogiei lui naţionaliste, mimicii şi inflexiunilor vocii. Dictatorul este reprezentat ca un sociopat vicios, dependent de alţii, inconsecvent, ezitant şi predispus la ieşiri necontrolate. Uns cu toate alifiile şi cu tendinţa de a se lăuda peste măsură, este un politician machiavelic, care îşi urmăreşte scopurile fără să ţină cont de criterii morale şi profită de slăbiciunile feldmareşalului Paul von Hindenburg. Filmul demonstrează că obiectivele lui Hitler au depăşit cu mult mijloacele sale personale.

Din interacţiunea personajului principal cu Foxl, câinele său, cu familia Hanfstaengl (reprezentanţi ai marilor capitalişti din Germania), cu Ernst Röhm (cel mai vechi şi mai eficace susţinător al politicianului Hitler) şi cu nepoata Geli Raubal, rezultă că Hitler prezintă semne şi simptome ale tulburării de personalitate Borderline.

Ascensiunea este prezentată şi prin ineficienta cruciadă anti-nazistă a jurnalistului Fritz Gerlich. Vocea raţiunii în film, Gerlich realizeză că Hitler reprezintă o ameninţare gravă la adresa naţiunii. „Nu e uman. A studiat omul cu scopul de a părea uman, dar toate descoperirile lui sunt teama şi ura noastră. Cu toţii alergăm către un monstru de care ar trebui să fugim! Este doar un agitator care crede că temerile noastre ne vor justifica motivele”, susţine Gerlich.

Filmul prezintă câteva momente din copilărie. Tânărul Hitler, arogant şi neascultător, este bătut şi pedepsit de tatăl său pentru arderea stupilor. Realizatorii filmului merg mai departe şi îl descriu pe copil ce manifestă complexul lui Oedip. Nu se cunosc multe detalii din copilăria lui Hitler. Istoricii care s-au ocupat de biografia tânărului Hitler s-au confruntat cu un deficit de surse istorice, datorat faptului că dictatorul a ordonat ca documentele care vizau perioada petrecută de el în Austria să fie sistematic confiscate şi a interzis publicarea oricăror date referitoare la tinereţea şi la familia sa.

Secvenţa în care soldatul Hitler îşi bate cu sălbăticie câinele nevinovat, Foxl, este o speculaţie a realizatorilor producţiei de televiziune. Este puţin probabil ca Hitler să se fi angajat în cruzimea faţă de animale, având în vedere cunoscutul său devotament faţă de câini şi faptul că, în 1933, a introdus legi privind bunăstarea animalelor din Germania şi a interzis vivisecţia.

 

„Der Untergang”

 

Ultimele zile ale dictatorului nazist, respectiv de la sărbătorirea celei de-a 56-a aniversări a Führer-ului din 20 aprilie 1945, până la sinuciderea sa din 30 aprilie 1945, sunt descrise în drama „Der Untergang”. Regizat de Oliver Hirschbiegel, după un scenariu de Bernd Eichinger, filmul este bazat pe lucrarea reputatului istoric german Joachim Fest - Der Untergang: Hitler und das Ende des Dritten Reiches, şi pe memoriile uneia dintre secretarele personale ale dictatorului. Prăbuşirea Germaniei naziste este prezentată din perspectiva naivei secretare Traudl Junge, cea mai mare parte a acţiunii având loc în buncărul situat sub clădirea Cancelariei Reich-ului.

Filmul suprinde claustrofobia şi atmosfera macabră a buncărului, care servesc ca fond pentru degradarea naturii umane, exemplificată de Hitler şi de alţi rezidenţi ai cartierului general al Führer-ului. Unele secvenţe prezintă haosul care domneşte pe străzile capitalei asediate de trupele sovietice.

Realizatorii lui „Der Untergang” îl umanizează sistematic pe Hitler, creând un portret tridimensional. Iniţial, ei prezintă imaginea zguduitoare de dictator cu sânge rece, iar apoi îl portretizează ca fiinţă umană grijulie, care este trădată şi părăsită de cei mai mulţi dintre acoliţii săi. Plin de optimism, Hitler refuză să părăsească Berlinul, proclamă că Germania va obţine victoria finală, şi ordonă generalilor şi consilierilor săi să lupte până la ultimul om, fără să ţină cont de populaţia civilă.

Din punct de vedere fizic, politicianul german este o epavă a unui om, un bătrân patetic care merge încovoiat, târşâindu-şi picioarele. Este prezentat ca un om obosit, cu o mână la spate într-o încercare zadarnică de a ascunde faptul că îi tremură incontrolabil. Este vulnerabil, neobişnuit de nervos şi agitat, se înfurie foarte repede şi ia decizii contradictorii. În acelaşi timp, Hitler este capabil de o decenţă surprinzătoare: el este prietenos şi amabil cu secretarele sale; grijuliu şi sensibil cu amanta lui (mai târziu soţie), Eva Braun; profund ataşat de animalul său de companie, Blondi, câinele alsacian. Chiar în ultima noapte de dinaintea sinuciderii, el îi face un compliment bucătarului.

În „Der Untergang”, dictatorul elaborează planuri fanteziste, comandă divizii care fuseseră nimicite de multă vreme şi ordonă atacuri decisive care nu vor avea loc niciodată. Poartă monologuri de ură despre evrei, amintind anihilarea evreilor din Europa: „Sunt mândru că i-am înfruntat deschis pe evrei şi că am curăţat Germania de otrava evreiască”.

Treptat, realizează că planurile sale au eşuat şi izbucneşte într-un acces de furie împotriva incompetenţei generalilor săi, pe care îi numeşte: „laşi, trădători şi rataţi”. Ignorant la prăbuşirea imperiului său şi a populaţiei care suferă deasupra capului, el îi ordonă lui Albert Speer distrugerea totală a infrastructurilor germane existente. Critică aspru poporul german, care nu merită să supravieţuiască. Prin aceasta, realizatorii sugerează faptul că germanii de rând au fost şi ei victime ale naziştilor. Hitler se îndoieşte că germanii sunt „demni” de idealurile sale: „S-au dovedit prea slabi şi după legea naturii, vor fi exterminaţi. Nu merită nimic. E destinul lor. Ei înşişi sunt de învinuit”, tună dictatorul.

Bruno Ganz întruchipează cu măiestrie decrepitudinea mentală şi declinul fizic al lui Hitler. Actorul elveţian şi-a însuşit complet limbajul corpului şi accentul austriac distinct adoptat în conversaţiile particulare, interpretând convingător schimbările bruşte de dispoziţie ale dictatorului.

Cu o abordare mai puţin istorică şi mai mult personală faţă de trecutul nazist al Germaniei, „Der Untergang” include toate personajele majore din jurul lui Hitler: Joseph Goebbels, Albert Speer, Heinrich Himmler sau Martin Bormann, subalterni fideli care i-au urmat ordinele arbitrare şi lipsite de sens. Deşi niciunul dintre ei nu este portretizat într-o lumină pozitivă, niciun efort nu este precupeţit pentru a-i umaniza.

Punctul culminant al filmului, momentul în care lui Hitler i se comunică eşecul generalului Felix Steiner de a aduna suficiente trupe pentru stoparea avansului sovietic în Berlin, a reprezentat subiectul a sute de parodii pe internet. Având în vedere că au fost vizionate de milioane de internauţi, aceste parodii reprezintă cea mai reprodusă imagine a lui Adolf Hitler în cultura populară şi în mass-media.

 

Bibliografie:

Brady, Martin; Hughes, Helen: „Downfall and Beyond: Hitler Films From Germany” în German as a Foreign Language Journal, Cambridge, nr. 3/2006, pp. 94-114;

Kershaw, Ian: Hitler: între trecut şi viitor, Editura Antet, Bucureşti, 2000;

Kracauer, Siegfried: From Caligari to Hitler: A Psychological History of the German Film, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2004;

Lukacs, John: The Hitler of History, Vintage Books, New York, 1998;

Mazierska, Ewa: European Cinema and Intertextuality: History, Memory and Politics, Palgrave Macmillan, Basingstoke/London, 2011;

Yeh, Nick Chi-Shu J.: How One Writes, Makes, Markets a Movie and How an Audience Reads the Movie: Two Biographical Films of Hitler as a Case Study, Claremont Graduate University Theses & Dissertations, Paper 36, 2012.

Autor: Alexandru Bogdan Kürti