Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Flavius Lucăcel – o pledoarie pentru blândeţe

Flavius Lucăcel – o pledoarie pentru blândeţe

Mai 2015

Dacă nu l-aş fi cunoscut pe Flavius Lucăcel atunci, în adolescenţa mea, pot spune că eram astăzi mult mai sărac sufleteşte. Lui îi datorez, pot spune fără rezervă, toate lucrurile frumoase şi bune care s-au putut întâmpla atunci şi de atunci încoace. Asta pentru că am învăţat de la Flavius cea mai mare şi mai folositoare dintre calităţile sau virtuţile umane: prietenia. Şi cu asta nu am spus totul. Jovialitatea acestui om, de asemenea, desena în jurul lui un cerc imaginar de blândeţe ce n-ar fi putut fi spart niciodată şi nicicum. La Flavius nu puteai să găseşti vreo urmă de tristeţe, de dezabuzare, de proastă dispoziţie, sau de ipocrizie, viclenie ori indecenţă. (Parcă văd mai clar „calităţile” pe care nu le-a avut – semn că am avut ce învăţa.) Dimpotrivă, fără să o provoace dinadins, pe chipul lui sălăşluia, de fiecare dată, o lumină şi o poftă de viaţă contagioase, o simplitate a bunătăţii care nu putea să izvorască decât din adâncurile de blândeţe ale acestui personaj neverosimil, despre care niciun om vreodată nu a spus ceva negativ (ceea ce pare incredibil, deşi este sută la sută real). Nu numai că nu era niciodată mofluz sau calp, ci de fiecare dată, din buzunarul lui scotea gesturi absolut spontane, poveşti cu un haz nesfârşit, calambururi de un lirism categoric. Parcă întotdeauna era pregătit să pareze lucruri jenante, împingându-le pe acestea într-o zonă unde ironia funcţiona, dar nu ca un produs al eroziunii morale, ci ca o parabolă mai degrabă teatrală, şi nu în calitate de critică, ci în calitate de distorsiune suculentă. 

Flavius era şi este acelaşi apărător şi reprezentant al blândeţii. Cuminţenia lui, ce vine şi ne întâmpină cu valenţele sale binefăcătoare, nu se poate spune că a fost inventată. Mai degrabă a fost moştenită. Căci se ştie că de acolo de unde vine Flavius, de pe valea Someşului, oamenii purtau cu ei din străbuni un miraculos fel de a fi, ce astăzi pare că s-a pierdut. E vorba de acea fraternitate din comunităţile mici de la sate, o fraternitate care deţinea - în cel mai concret mod posibil de a spune - cheile raiului. Niciodată această unitate dintre oameni şi destinele lor nu se putea sparge. Iar ea este manifestarea pe care Flavius nu o poate şi nu o va putea vreodată discredita în sinea lui. Mai curând o va ascunde într-un plâns interiorizat, atunci când ea nu va mai avea rezonanţe în realitate, decât să o piardă sau să o respingă... Asta cu siguranţă...

Tributar unui imperativ de a trăi nu oricum, ci de a trăi frumos, Flavius n-a avut niciodată „ambiţii”, n-a simţit niciodată „mâna destinului”, nu s-a retras din faţa greutăţilor pentru că ele nu „l-au întâmpinat”, şi nu a făcut pact cu instinctul de conservare pentru că nimeni, dar absolut nimeni, n-ar fi putut vreodată să-i rănească sufletul... Poate părea straniu, nu-i aşa? De aceea amintirea sa, dar şi apariţiile sale, trădează un aer ireal. Ba chiar mai mult: ai avea un motiv întemeiat să-l consideri pe Flavius mai prezent în mintea ta decât în realitate. Parcă ai avea senzaţia că felul cum îţi este el alcătuit în minte depăşeşte orice percepţie reală, iar când îl întâlneşti, parcă este mai prezent chipul lui închipuit decât ceea ce receptezi în prezent. Cred că asta face parte din geniul ce acompaniază prezenţa lui Flavius de pe direcţia calităţilor sale de actor şi regizor - despre care doar amintesc în treacăt, căci sunt ştiute de către toţi.

A-ţi juca propria viaţă ca pe un rol – în cazul lui Flavius – este, poate, mult spus. Dar atunci când rolul (jucat într-o conjunctură) face ca auditoriul (mai mulţi sau chiar unul singur) să înveţe ceva, inclusiv să înveţe blândeţea (de care facem vorbire), rolul jucat trebuie înţeles nu numai ca oportun (în specific), cât etic (în general). 

Şi, cu toate că este conştient de acest dar cu care l-a hărăzit Dumnezeu, Flavius nu este şi nu poate firesc fi orgolios. Ceea ce unora le dă prilejul să-şi etaleze personalitatea - crezând cu putere că ceea ce ei sunt este ceea ce este, pentru toţi, în realitate -, pentru Flavius este prilejul de a mai inventa un personaj, ceea ce este de-a dreptul în imaginaţie. Ceea ce înseamnă că, dacă lumea este „greşită” în realitate, mai bine să mimăm că este „cea corectă” în imaginaţie. Oricum, odată şi odată vom avea mai multă dreptate în realitate cu ajutorul imaginaţiei, decât avem dreptate în imaginaţie cu ajutorul realităţii...

De altfel, toate personajele cărora Flavius le-a dat naştere sunt călăuzite din interior de un aer sau spirit ireal, care nu este numai folositor punerii în scenă, dar care relevă importanţa visului sau reveriei în viaţa curentă concretă, însă şi în cea care reflectează. Iar lumile imaginate în piesele sale (nu numai cele din prezent, căci Flavius trăieşte printre personaje încă din anii `90, şi nu sunt puţine „reprezentaţiile” oferite adolescenţilor, care îi eram prin preajmă încă de pe atunci) sunt, în mod absolut, lipsite de personaje negative. Flavius nu are simţ pentru tragedie – şi asta spune iarăşi mult. Deşi ai fi tentat să crezi că lecturile sale obligatorii din tragedienii antici (se pregătea pentru examene la Cluj) sau lecturile împărtăşite şi mult discutate pe atunci - din Camus sau Sartre, ar fi putut avea efect asupra creaţiei sale, n-au avut. Flavius nu se apropia cu adevărat nici de drama existenţială, dar nici de ironia muşcătoare (să spunem a unui Caragiale). Nu se oprea nici la gravitatea şi simbolismul unui Beckett, dar nici la sarcasmul temperat sau umorul „negru” al lui Mrożek. Nici nu poate fi vorba de „idealismul” nesărat ale unor Racine sau Corneille. Dar nici de „inteligenţa” unui Pirandello sau „cruzimea” unui Antonin Artaud.  Cel mai apropiat de umorul lui Flavius va rămâne întotdeauna Moliére, dar un Moliére care nu satirizează realitatea, ci o obligă să se oglindească în blândeţea ce dictează cum imaginarul să-şi proiecteze lumile posibile astfel încât spectatorul (lectorul) să fie captivat nu numai perceptiv, cât şi etic. Există, de asemenea, şi un resort ionescian al absurdului, însă acesta nu este pus în slujba situării paradoxale sau aporematice. Absurdul este livrat, la Flavius, direct unei raţiuni interne care nu problematizează, ci „se hlizeşte”, nu pune întrebări, ci „râde că te-a păcălit”. Ar mai fi încă multe de precizat despre teatrul lui Flavius, dar credem că el este destul de bine înţeles şi prezent exact acolo unde trebuie. De aceea nu vom mai insista. 

Cât despre blândeţe – aceasta reprezintă adevărata metamorfoză perpetuă pe care Flavius o exercită cum numai el ştie mai bine, conştient cum nimeni altul că „a face artă” înseamnă a îmblânzi „fiara” din om, iar atunci când omul „e în sărbătoare” (actul artistic) este şi va fi „mai bun”, „mai drept”, „mai frumos”...

Autor: Remus Foltoş