Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Mai 2015

Dacă totul a început prin cuvînt - ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος -  se pare că nimic nu poate dăinui în afara mărturiei sale. Cuvîntul reflectă cel mai bine realitatea, o reţine în chiar perisabilitatea sa. Cuvintele fixează realul în limitele şi idealitatea sa. Ele spun mai mult decît poate spune realul – spun aproape totul. Cuvintele obligă realitatea să treacă dintr-o ficţiune în alta. „Creaţia literară este un organ al înţelegerii vieţii, iar scriitorul un vizionar ce întrezăreşte sensul vieţii” (W. Dilthey). 

*

Pentru a putea fi sfînt, omul e suficient să fie om. Numai că, pentru a fi cu adevărat om, el trebuie să tindă să devină sfînt. Umanul se împlineşte prin supra-umanitatea sa angelică. Sfinţenia nu rupe de lume, ci leagă mai tare de ea. Ea este cel mai natural ideal uman.

*

Cineva spunea că vom cunoaşte cu adevărat istoria doar atunci cînd vom cunoaşte istoria fiecărei persoane care a trăit pe pămînt. Lucru care este, în mod evident, imposibil. Ca atare, calea spre universalitatea istorică rămîne să fie trasată prin particularităţi specifice, prin secvenţialităţi care pot contura o totalitate comprehensibilă. Căci universalul istoric nu este, la urma urmei, decît o suită de particularităţi evenimenţiale care îi procură acestuia substanţa. Istoria nu aduce nici un aport la cunoaştere operativă pentru că se ocupă doar cu ceea ce se ştie din trecut. Se ocupă cu ceea ce a fost, nu cu ceea ce ar putea fi. Reaminteşte, nu face previziuni. Ea este excepţia prezentă a normalităţii trecute. Istoria este aproximaţia cea mai exactă dintr-un trecut închipuit. Aşa după cum filosofia presupune cu necesitate o doză de autodidaxie, istoria presupune una de diletantism.

Istorialitatea transferă obiectele din uzualitatea lor cotidiană în contextualitatea lor trans-temporală. Din utile, ele devin semnificante. Chiar şi fiinţa este dislocată şi trans-pusă de istorie în datele devenirii sale accidentale. Istoria este doar viitorul ei mereu prezent. Timpul este anistoric. Istorică este doar trăirea unui segment temporal ce ne este dat ca temporalitate a fiinţării. Privită în timp, fiinţa se umple de istorialitate, de reziduurile propriei facticităţi. Eul participă la istorie chiar prin anistorialitatea sa. El face istorie doar atunci cînd o anulează. „Ne «ocupăm» de istorie, în loc să «fim» propriu-zis istorie”, cu o remarcă heideggeriană. Istoria pare să fie suma inadecvărilor sale prezente, un cimitir cvasianonim în care ne găsim cu toţii locul. 

*

Cititul – un pelerinaj prin suflete pustii, prin singurătăţi rătăcite în ele însele. Scrisul – un pelerinaj prin pustietăţile proprii. Scrisul este violenţă domesticită în cuvinte, crimă fără nici un cadavru, apocalipsă a nespusului. Cititul înseamnă o educaţie continuă a admiraţiei, o empatie profundă cu textul, o re-scriere paralelă a lui. Cititorul – un înger care re-scrie totul cu o mînă de călău. 

*

Cultura ne ridică mereu peste ceea ce credem că putem deveni. Ne ridică pînă ajungem la noi înşine. Încercarea de a defini indefinibilul, de a cuprinde necuprinsul, de a aprehenda limitele nelimitatului, de a cuceri de-ne-cuceritul – iată lupta fantasmatică a cuvîntului cu el însuşi.

*

Sînt momente cînd raţiunea se debarasează, ca de un balast, de trăirile sufleteşti, de tot ceea ce încarcă viaţa cu idealităţi inutile. După cum, alteori, afectivităţii îi vine să suprime toate datele „pure” ale raţiunii. Ideea entuziastă de progres va pune totuşi în dificultate nu doar perspectivele sale metafizice, ci şi scopul şi sensul istoriei. Avîntul prea mare al raţiunii progresului este pîndit de capcanele utopismului. Raţiunea luminată pînă la orbire de propriul ei entuziasm se poate întoarce chiar împotriva fundamentelor sale. Parafrazîndu-l pe B. Pascal, am putea spune că şi raţiunea are unele umbre pe care nici ea nu le poate cunoaşte. Ea poate atinge paradoxul de a fi din cînd în cînd… iraţională. Se poate împotmoli în capcanele propriei cogitaţiuni. De aceea, în anumite momente de blocaj, raţiunea trebuie să se lase condusă şi de poezia ei.

*

Lumea – prilejul nimicului de a deveni neant. Trecutul nu este decît o curgere continuă a prezentului în propriul viitor. Prin intermediul acestor momente, timpul se varsă monoton în el însuşi; nulla re indiget ad existendum. O ultimă revelaţie – cea a cerului gol, a absenţei sale dezlănţuite.

Autor: Ioan F.Pop