Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: Incendies

Filmografiile Simonei: Incendies

Mai 2015

Uite un film despre care nu ştiu cum să scriu. Poate pentru că la finalul vizionării sale am simţit, din pricina încărcăturii emoţionale uriaşe, un fel de pustiire interioară. Poate pentru că ceea ce scriu ar părea exagerat, în absenţa vizionării propriu-zise. Poate pentru că e dificil să relatezi cum, rând pe rând, ai simţit tristeţe, curiozitate, repulsie, groază, frustrare, duioşie ca într-un carusel de sentimente, cu variaţii dinamice.

Imaginea caruselului ar fi singura circumscriere pe care aş reuşi să o fac filmului. Carusel pentru că totul începe cu citirea unui testament care nu are menirea de a îmblânzi viitorul, ci de a zgudui un trecut. Pentru că, deşi act concluziv, testamentul citit are mai degrabă rol de certificat de naştere pentru cei doi fraţi gemeni care află că mama lor le lasă spre rezolvare câteva piese ale unui puzzle biografic. Care află că viaţa mamei lor, o libaneză refugiată în Canada este, în fond, o imensă necunoscută într-o ecuaţie pe care n-o înţeleg şi pe care Simon (Maxim Gaudette), fratele, nici măcar nu vrea s-o descifreze. Moartea nu este niciodată sfârşitul poveştii, afirmă notarul (Rémy Girard). Pentru că ea lasă urme, iar pe aceste urme, sora, Jeanne (Mélissa Désormeaux-Poulin), pasionată de studiul matematicilor pure, va merge. 

Tehnica narativă pe care filmul se bazează e analepsa. Episoade din trecutul mamei, Nawal Marwan (magistral interpretată de Lubna Azabal) se inserează în parcursul fiicei dezvăluind uneori, înainte ca aceasta să afle, parcă anume pentru ochii spectatorilor, fragmente de existenţă. Jocul e dublu: biografia mamei este pentru fiică, pâcloasă, nostalgică, aproape absurdă. Pentru privitor/spectator aceeaşi biografie se prezintă în fâşii opace ca nişte revelaţii subite pe care, câteva secunde mai târziu, le va prinde din urmă şi fiica, ca într-o vânătoare primitivă în care trebuie să te apleci şi să adulmeci cu toate simţurile activate - urmele. Parcursul caruselului e mereu înapoi şi nu înainte pentru că revine în punctul iniţial al buclei temporale în care pare că este prins. În egală măsură, lumea se vede crudă şi nedreaptă, însetată de răzbunare prin ochii mamei care îşi retrăieşte pentru noi, la nivelul rememorării, tinereţea în momentul în care, undeva la o piscină, suferă un atac care o paralizează mental. Abia în ultima scenă vom afla cauza, fiindcă filmul cultivă suspansul. A nu şti este în film o stare de fapt. Scenele se petrec undeva în sudul Libanului, dar nimic nu certifică acest lucru. Oraşele amintite, Daresh şi Deressa, sunt oraşe ficţionale. Atmosfera e una care se potriveşte întregului Orient Mijlociu: conflicte religioase, războaie civile, clădiri incendiate, violenţă, stânci golaşe şi arbori solitari, case pitice de piatră, mult soare şi legi ancestrale. Liniştea drumurilor albe şi prăfoase e tulburată de greierii înserării şi apoi, în frânturi, de sunetul mitralierelor furioase. Nawal asistă la incendierea unui autobuz din care se salvează arătând crucea ce-i dovedeşte apartenenţa religioasă, dar ucide apoi, cu sânge rece, răzbunând prezumtiva moarte a unui fiu de care a fost despărţită la naştere, un comandant de poliţie în casa căruia se infiltrează jucând rolul unei profesoare de franceză. Nawal e prizoniera 72, e femeia care cântă, e femeia torturată de neînduratul Abou Tareq, e mama, e disperarea, e viaţa care a fost golită de toţi cei din jur, e iubita care-şi vede ucisă dragostea, e mâna care ucide şi e inima care iartă.

M-am întrebat pe parcursul filmului de ce Nawal nu le-a dezvăluit totul copiilor săi şi de ce i-a trimis pe fiecare înapoi pentru a-şi căuta tatăl şi fratele, dar am înţeles apoi că astfel de lucruri nu se pot spune, nu se pot comunica. De aceea, de câte ori drumul fiicei căreia i se alătură la un moment dat sceptic fratele se opreşte revelatoriu, singurele reacţii posibile sunt lacrimile însingurate şi muţenia căderii într-o nesfârşită fântână interioară. De aceea nu pot relata aici conţinutul filmului. El trebuie văzut neapărat pentru că este într-adevăr o reuşită regizorală. Nu întâmplător a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin şi a câştigat, pe bună dreptate, la Festivalul de film Adelaide în 2011 premiul pentru cel mai bun film, în 2012 premiul Asociaţiei criticilor australieni pentru cel mai bun film internaţional, Premiul Asociaţiei criticilor de film de la Boston, Phoenix, Toronto, Rotterdam şi Chicago pentru cel mai bun film străin, premiul César în Franţa, premiul Genie în 2011, Jutra în 2012, pe cel al Festivalului internaţional Palm Springs şi Varşovia.

Şi fiindcă nu ştiu cum să scriu despre un astfel de film, nu-mi rămâne decât să caut avidă şi alte filme ale regizorului Denis Villeneuve.

Autor: Simona Ardelean