Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Spicuiri sălăjene

Spicuiri sălăjene

Mai 2015

7. Alexa Pocol

 

Alexa Pocol (hu.: Pokol Elek) s-a născut la Lozna, în 1871, ca urmașul neamului de boierași înnobilați în 1594 de către Sigismund Báthory. O legendă transmisă de Kádár József susține că inițial familia se numea Pikló și numele le-a fost dat de regele Matei Corvin. Din rândul lor s-a ridicat și notarul Dr. Ștefan Pocol, amintit de diferite documente de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Tatăl lui Alexa slujea ca țârcovnic în Letca, satul de pe celălalt mal al Someșului. Dacă acum între cele două localități se întinde un pod rutier suspendat, placat cu lespezi de beton armat, pe vremea aceea se circula cu podul plutitor. Dascălul și-a trimis băiatul să învețe carte, nu prea departe, că deja începuse să umble „ghezășul”, la „Preparandia” din Gherla, iar apoi la Blaj. Ca tânăr învățător, în 1892 a înființat școala din Valea Borcutului (hu: Borpatak) de lângă Baia Mare. Publicistul Dragoș Hojda ne povestește că la început i-a făcut curte unei fete de miner, principalul susținător financiar al unității de învățământ, dar, atunci când bărbatul a murit pe neașteptate, a luat-o de soție pe mama ei. Aceasta i-a încredințat administrarea averii moștenite.

Pe vremea împăratului Franz Joseph, a fost editat un fel de registru-catalog al tuturor minelor („băilor”), numit „Magyar bánya-kalauz”, cu o secțiune separată, dedicată jurisdicției băimărene. Au apărut opt volume, între 1881-1914. Numele lui Pocol apare încă în ghidul din 1896, în mai multe locuri. La sfârșitul secolului XIX, în Valea Borcutului existau mai multe exploatări de aur și argint, majoritatea proprietatea unor societăți pe acțiuni: S.M.A. (societatea minieră pe acțiuni) „Leopold” (director Oliver Turmann), S.M.A. „Maximilian” (director Tersánszky Jakab), S.M.A. „Sanislău” (director Hunteshager Ödön), S.M.A. „Gura Borzaș” (director Körösi Károly), S.M.A. „Háromtölgyes Gergely” (director Körösi Károly). Alexius Pokol apare ca împuternicit pe durată determinată (hu.: „ideiglenes meghatalmazott”) a S.M.A. „Ignațiu” (Borpataki Ignácz bts.) Pe de altă parte, fostul învățător conducea și alte două „băi” din Tăuții de Jos: S.M.A. „Sigismund” și S.M.A. „Láposbányai Szent-János Tárnicza” (ro: „Tarnița Sânioan din Băița Lăpușului”).

La început, prospecțiunile n-au dat rezultatele scontate. Legenda spune că soția lui ar fi visat locul unde se găsește vâna de metal prețios. În 1933, Alexa Pocol i-a acordat un interviu lui Alexandru Bogdan, reporterul revistei „Realitatea ilustrată”, articol regăsit peste ani și citat în monografia scrisă de arhivistul Tökölyi Robert, unde a oferit o altă variantă:

„Într-o bună zi, disperat de atâta nenoroc, i-a chemat la sine pe lucrători și le-a spus:

- Măi băieți, eu nu mai am bani ca să continui lucrările. Nu vreau să vă fur munca voastră. Duceți-vă sănătoși, iată vă plătesc ce mi-ați lucrat până acum, și să vă dea Dumnezeu noroc.

Țăranii însă îl iubeau, fiindcă era, ca și acum, un om a cărui bunătate te cucerește îndată. Ei au refuzat să plece și au spus că renunță la salarii și că vor lucra înainte:

- Să mai lucrăm nițel boerule, că trebue să găsim aur. Dumnezeu scoate întotdeauna aurul în calea omului bun... 

Au convenit să mai lucreze o lună și într-o zi, șeful de lucrări veni agitat să-i spună că au dat peste aur. În adevăr, găsiseră în mină un bloc enorm de 75 de kilograme de aur curat”.

Din comoara găsită în adâncurile pământului maramureșean a fost făurită coroana reginei Maria.

Pe zidul castelului ridicat în apropierea minei, o placă neagră amintește că Nicolae Iorga a fost ospețit aici în noiembrie 1905, lucru adeverit în al doilea volum din „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească”: „Apuc deci spre Valea Burcutului, care a căpătat însemnătate de când s-a găsit acolo vâna de aur ce a făcut din proprietarul român Pocol un mare bogătaș”. Împreună, în caleașca aurită trasă de patru cai, vor vizita și Șomcuta Mare.

Feericul atelaj era doar unul dintre capriciile noului Crassus și a dat apă la moară bârfelor: se povestește că înaintea trăsurii mergea un car cu fân care „plomba” toate gropile drumului. Bașca proaspătul miliardar ar fi dorit să-și pardosească sala de bal cu galbeni imperiali, dar împăratul i-a cerut să pună monedele pe dungă, pentru ca lumea să nu-i calce nici figura, nici stema în picioare. Gura lumii e slobodă!

Precum spunea monografistul Lucian Petru Goja într-una dintre descrierile de drumeție: Pocol „a avut fler și șansă”.

Dar întocmai ca și în cazul clonării vietăților, pentru ca una singură să exemplifice succesul metodei a fost nevoie să fie sacrificate alte câteva zeci. Pe tărâmul vedeniilor poleite cu visul înavuțirii peste noapte, iluzia câte unui norocos se naște din durerea a sute sau mii de nenorociți. Aureola legendară creionată în jurul figurii castelanului din Valea Borcutului a atras și atenția prozatorului Augustin Buzura. În articolul de An Nou 2013 din revista „Cultura”, intitulat „Cinismul istoriei”, scriitorul a înregistrat accidentul fatal care a curmat viețile a cinci oameni intrați în Gura Borzaș, fosta exploatare a lui Pocol, ca să fure fier vechi:

„În mină, Dumnezeu cu noi,/ Afară, lipsuri și nevoi’, spunea «Imnul minerilor». Aur și moarte – două cuvinte care, în acel perimetru, nu puteau fi despărțite”.

În „Țara de piatră”, Geo Bogza a relatat privațiunile și suferințele moților, oameni de la munte, cărora în zadar li s-au dat pământuri în Banat, s-au întors acasă pentru că simțeau că acolo, în câmpie, se usucă. În Apuseni - acolo unde podișul Ardealului se curmă brusc și belșugul de ape al Mureșului se izbește năuc de zidul arid al stâncilor crenelate cu brazi, acolo unde acum unii vor să macereze în sos de cianură puțina verdeață dată de Bunul Dumnezeu - un simplu fruct ca mărul devine o minunăție, un deliciu savurat ceremonios de o femeie din popor, nevastă de ceferist, amândoi călători la clasa a treia, tras de o mocăniță între Turda și Abrud. În același volum, reporterul povestește „Moartea lui Iacob Anisia”, text care a stat la baza cutremurătorului film făcut de Mircea Daneliuc în 1988. Tot despre un ghinionist vine vorba și aici, unul care a încercat să-și scurteze calea către casă cu ajutorul funicularului, dar era seara de Crăciun, și sistemul a fost oprit tocmai când omul se afla la mijlocul drumului...

Augustin Buzura reacționează la fel de sensibil în fața tragediei de la Valea Borcutului. În 27 decembrie 2012, trei bărbați au plecat să caute fiare ruginite în galeriile abandonate. Pentru că nu s-au întors, a doua zi alți doi au coborât în mină să-i caute. Niciunul n-a avut șansa să scape cu viață, acumulările de gaz nociv i-au secerat fără veste. Au rămas în urmă o văduvă cu șase copii, o fată care și-a pierdut tatăl și fratele, mai multe familii care nu avuseseră nici înainte mijloace de trai asigurate.

Despărțirea de cei dragi a avut loc la apus. Ortacii i-au petrecut pe ultimul drum pe cei amăgiți de „vâlva băii”, mirajul dobândirii de averi fără efort. Augustin Buzura povestește:

„Nu știu de ce sau poate că așa mi s-a părut mie, înmormântările aveau loc spre seară: fanfara minerilor, popa, sicriul, iar apoi văduva, foarte tânără, alături de numeroșii ei copii, urmați de cei ce nu peste mult aveau să fie însoțiți de aceeași fanfară a cărei tânguire a rămas probabil în memoria brazilor sădiți odată în curtea bisericii greco-catolice și a ruinelor fostului castel al celui ce le-a ridicat și a contribuit la dezvoltarea mineritului în zonă: Alexiu Pocol de Lozna Mare”.

Mica biserică ridicată între 1903-1904 a fost sfințită cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Preotul paroh Nicolae-Adrian Buda a alcătuit o istorie a Casei Domnului, din care vom spicui câteva rânduri:

„Bisericuța a fost filie a mai multor parohii, dintre care amintim: Biserica «Adormirea Maicii Domnului» din Baia Mare (fosta Catedrală de pe strada Baia Sprie), Biserica «Sfinții Apostoli Petru și Pavel» – Valea Roșie din Baia Mare, Biserica «Înălțarea Sfintei Cruci» din satul Săsar. În anul 1970, odată cu numirea preotului Gheorghe Bălan la acest altar, biserica primește statut de parohie. După câțiva ani preotul Liviu Ștefan este numit preot paroh, apoi din 1978 până în 1992 parohia este păstorită de un ilustru slujitor, părintele Vasile Borca. În timpul păstoririi sale, bisericii i s-a adăugat un pridvor, s-au adus multe îmbunătățiri interiorului bisericii, s-a construit o capelă mortuară aferentă cimitirului parohial și s-au început lucrările zidirii unei case parohiale, casă care a fost finalizată de părintele Augustin Onea, succesorul părintelui Vasile Borca, care a adus de asemenea multe îmbunătățiri bisericii și care din anul 1999 a înființat o nouă parohie, construind biserica cu hramul «Sfântul Mucenic Dimitrie». Ultimul preot paroh a fost părintele Roșca Adrian, preot care, la fel ca și predecesorii săi, a adus multe îmbunătățiri bisericii și a bunurilor imobile aferente parohiei, care din anul 2011 slujește la Biserica «Sfântul Gheorghe cel Nou» din București”.

Același hram l-a purtat atât școala confesională cât și biserica de zid ridicată mai apoi în Lozna. Vechea biserică de lemn, „Sfântul Dumitru”, a fost vizitată de Nicolae Iorga tot în 1905. Obișnuit cu iconistica bizantină clasică, cu lucrul ieșit din mâna și penelul profesioniștilor, istoricul a luat în răspăr pictura populară a unui meșter popular din Nicula: „Această zugrăveală unică are interes întru aceia că arată care pot fi ideile despre artă ale unei minți simple pe care n-a înrâurit-o nicio școală”.

Șapte ani mai târziu, în 23 august 1912, gazeta arădeană „Românul” anunța că în ziua de 28 pe stil nou (Sântă Mărie Mare în vechiul calendar iulian) va fi „Teatru și petrecere în Lozna Mare”. Un spor de sărbătoare era prilejuit de sfințirea noului lăcaș de învățământ din comună, acțiune festivă patronată de magnatul Alexa Pocol și bancherul Simeon Rusu. Programul cuprindea printre altele un recital de cântece populare („De-ai fi lele cum ți-i fala”), cupletul „Vestitul pantofar” interpretat de Gregoriu Pocol și o piesă „cu cântece colinzi, fluier și frunză” dedicată nașterii Mântuitorului, scrisă de învățătorul Cornel Pop, „declamatorul” poeziei „Noi vrem pământ” de George Coșbuc. Veniturile „seratei teatrale” au fost destinate „sporirii bibliotecei poporale înființate cu ocaziunea aceasta”.

Se poate ca bogătașul băimărean să fi revenit pe plaiurile natale și cu alte ocazii, neconsemnate în presa vremii. Credem că în timp vor apărea și alte episoade anecdotice din viața someșeanului devenit primar de Baia Mare și senator maramureșean în Parlamentul României. Alexa Pocol s-a născut și a copilărit aici. Pentru că „ab origine” este și o personalitate sălăjeană, solicităm să fie restituit „in integrum” istoriei Țării Silvaniei.

Autor: Györfi-Deák György