Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Feţele ipocriziei

Feţele ipocriziei

Mai 2015

Într-un veac anost şi pseudocultural, măcinat de ambiţii politice şi stăpânit de un acut dezinteres social, sinceritatea nu reprezintă neapărat o calitate - mai ales, în artă! - însă reversul ei (ipocrizia) devine un modus vivendi pentru mulţi dintre semenii noştri. 

Este premisa Ghidului ipocriţilor (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013) semnat de Péter Demény, un scriitor bilingv, autor al nouă volume de versuri, proză şi publicistică în limba maghiară, colaborator cu articole, eseuri şi versuri în limba română la diferite reviste sau cotidiene din ţară: Observator cultural, 22, Bucureştiul cultural, Ziarul de duminică, Apostrof etc. Printre numeroase alte traduceri ale unor scriitori români contemporani, Demény a realizat versiunea în limba maghiară a Cărţii de la Metopolis de Ştefan Bănulescu şi a Povestirii Ţiganiadei de Traian Ştef. Aşadar, avem de-a face cu un scriitor extrem de activ şi totodată cu un bun cunoscător al celor două literaturi (maghiară şi română).

În prefaţa acestei lucrări pe cât de bizară, pe atât de incitantă, fostul absolvent al Literelor clujene mărturiseşte că l-a avut drept model pe Radu Paraschivescu, autorul unui excelent Ghid al nesimţitului (Editura Humanitas, Bucureşti, 2006): „Ce-ar fi, m-am întrebat, dacă aş scrie un Ghid al ipocriţilor, aşa cum Radu Paraschivescu a scris un Ghid al nesimţitului. Cartea ar cuprinde capitole despre părintele, copilul, soţul-soţia, fratele, prietenul, ruda, cunoştinţa, vecinul, amantul, socrul-soacra, ginerele-nora, şeful, angajatul, profesorul, elevul etc. – ipocriţi, propunând un fel de manual pentru acest tip de om ubicuu şi deprimant”. Remarcăm obstinaţia de a zugrăvi în tuşe groase nu doar prototipul sau fiziologia ipocritului (oarecum, în maniera lui Costache Negruzzi din Fiziologia provincialului), ci mai cu seamă frecvenţa sa cameleonică, la toate nivelurile societăţii contemporane. Practic, nu există relaţii interumane ori domeniu de activitate în care ipocritul să nu-şi facă simţită prezenţa, inoculând mierea vorbelor şi veninul faptelor ascunse de paravanul existenţei histrionice. De altfel, „a fi ipocrit înseamnă a intra într-un rol făcându-te că nu ştii c-ai intrat”. Un rol ce presupune să spui „minciuni de la un capăt la altul” (minciuni „periculoase,” dacă ajungi să crezi în ele). 

Sunt, totuşi, două mari tipuri ale ipocritului: „ipocritul absolut reflexiv” care, la fel ca Richard al III-lea, „şi-a pus în gând să fie un ticălos” şi „ipocritul absolut nereflexiv,” prin excelenţă nesincer, fiindcă susţine că nu i s-a întâmplat niciodată să fie... ipocrit. În vreme ce primul tip este destul de rar întâlnit, cel de-al doilea mişună peste tot dovedindu-se „fără prea multă fantezie, fără umor şi autoironie, dar capabil să ne ducă de nas”. Péter Demény se opreşte în faţa celui din urmă specimen, studiindu-i atent pălăvrăgeala şi tertipurile, individualizându-i şi demascându-i ipocriziile pe parcursul a cincisprezece capitole. Rezultatul este o galerie de portrete (i)morale, ilare sau fals melancolice, toate probând o fină intuiţie, dar şi o anumită nervozitate intelectuală, izvorâtă dintr-o luciditate excesivă. Iată doar câteva mostre.

Uneori, „Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el”, Părintele ipocrit „se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă prin care însă se vizează numai pe sine (...); criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/tata)”. După o înşiruire de „adjective la superlativul absolut despre inteligenţa, cultura, frumuseţea, sârguinţa urmaşului său”, el lasă impresia că vrea să spună cu totul altceva: „De fapt, eu sunt frumos, inteligent, harnic etc”. În schimb, când este vorba despre o greşeală a fiicei/fiului, „responsabilitatea este numai şi numai a ei/a lui”.

Alteori, Amantul/amanta ipocrit(ă) „repetă de câte ori poate te iubesc; n-am iubit aşa pe nimeni, în viaţa mea; nimeni nu este atât de bună/ frumoasă/ minunată ca tine etc.” E, probabil, adevărat că „nimeni nu poate face sosul dragostei mai picant decât un ipocrit”. Cine altcineva, dacă nu el, ştie „să amestece în acest sos nemaipomenit” cuvinte ca „mânuţă”, „rob smerit”, „inimă”? Iar de se-n-tâmplă ca „dragostea” să moară, nu-i un motiv de întristare: „Se vor găsi mereu femei care abia aşteaptă să le mintă cineva despre dragoste şi despre frumuseţea lor”.

Adesea, Colegul/colega ipocrit(ă) „în prima zi la noul tău serviciu, vine la tine (...), te îmbrăţişează de parcă aţi fi făcut împreună armata, îţi spune că te-aşteaptă de o mie de ani, că mereu te-a considerat cel mai bun specialist în domeniu, că le-a spus asta şi colegilor tăi, adică atunci încă numai ai lui, dar acum, slavă Domnului!, şi ai tăi”. Ipocrit cum e, „în faţa celorlalţi vorbeşte de parc-ar fi prieten cu toată lumea, când însă rămâneţi în doi, îţi spune că ăştia sunt tâmpiţi toţi, unul şi unul, inepţi şi desueţi”. De vei afla „că şeful vrea să te dea afară, va fi primul care îţi va întoarce spatele (...) şi tot el va fi cel care va închide uşa-n urma ta cu un zâmbet arogant şi atoateştiutor”.

Notelor ironice şi persiflante li se adaugă o tonalitate de pamflet, în ultimele capitole ale cărţii. Astfel, mult mai periculos decât confraţii lui din alte categorii, prin demagogia, impactul social şi puterea politică pe care o consideră imuabilă, „Omul public ipocrit este un navetist căruia i se rupe de ideologii, scopul lui suprem fiind să rămână la putere, oricare ar fi ideologia. Sau invers; el rămâne credincios unei ideologii, dar numai pentru a avea posibilitatea să stea prin televiziuni (...). E un Caţavencu uns cu toate alifiile şi nici mai mult, nici mai puţin onest. Onestitatea nu intră în calculele lui de patriot înflăcărat”. 

Periplul se încheie cu Moderatorul ipocrit, oarecum condamnat la nesinceritate datorită „senzaţiei de artificial”, de „regizare” permanentă în scopul confecţionării unor aşa-zise „personalităţi”. Categoria „ipocriţilor de televiziune”, căci despre ea este vorba, se împarte în câteva subcategorii la fel de false şi nocive: „cocoşul japonez”, „moderatorul tip Tim Roth”, „medicul primar” şi „frumoasa învăţată”.

Deşi are o mie şi una de feţe, orice ipocrit prezintă aceleaşi caracteristici generale: „nu devine empatic, decât dacă e vorba de el însuşi”; e convins că „interiorul nu se exteriorizează”; „este per definitionem omul pentru care nimic - şi nimeni! - nu e mai important decât rolurile pe care el a început să le joace, atingând perfecţiunea”; „nu ştie să se îndrăgostească şi nici să iubească”; „este marele maestru cu centură neagră al momentelor potrivite”.

Cu siguranţă (conchide Péter Demény, într-un Epilog de „excusez-moi”), ocazional, toţi am fost cândva ipocriţi, dar ingenioasa panoramă a ipocriziilor îi vizează doar pe „ipocriţii de vocaţie”, pe acei „oameni care ne fac viaţa amară fără să tresară măcar...” 

La capătul unui asemenea maraton ce îţi pune la încercare nu atât mintea sau inima, cât mai ales trupul bântuit de fantasmele personajelor Dinu Păturică, Stănică Raţiu ori Julien Sorel, te însoţeşte ca o umbră întrebarea: Şi totuşi, care e culmea ipocriziei? Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: Culmea ipocriziei este ca ipocritul să facă... feţe-feţe!

Amintindu-ne de celebrele Caractere... ale moralistului francez Jean de La Bruyère, Ghidul ipocriţilor e o „stranie operă!” pe care o citeşti cu o bucurie tristă mereu. Bucuria se datorează calităţii scriiturii, notaţiei exacte şi relatării pline de vervă, căci semnatarul plachetei Ikarosz imája (Rugăciunea lui Icar) e deopotrivă un iniţiat în psihologia umană şi un idealist incurabil, bine temperat, rătăcit în ţinutul originalei noastre democraţii unde încă se mai cultivă „capitalismul cu faţă umană” (o altă ipocrizie?!). Tristeţea o regăsim în versurile etern amare ale romanticului Eminescu: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi”.

Autor: Marcel Lucaciu