Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Jean-Michel Maulpoix

Jean-Michel Maulpoix

Mai 2015

S-a născut în 11 noiembrie 1952, la Montbéliard, localitate în estul Franţei, aproape de graniţa cu Elveţia. Fost elev al Şcolii Normale Superioare din Saint-Cloud, docent în Litere (literatură – a.n.) moderne şi autor al unei teze de Doctorat despre „noţiunea de lirism”, el predă poezia modernă şi contemporană la universităţile Paris X – Nanterre şi Paris III – Sorbona.

Scriitor şi universitar, Jean-Michel Maulpoix este autor de opere poetice, printre care cunoscutele: O istorie despre albastru, Scriitorul imaginar, Domeniu public şi Nimic despre zăpadă, editate la „Mercure de France”. De fapt, a publicat până în anul 2010 douăzeci şi una de cărţi, majoritatea de poeme.

 În acelaşi timp, a scris şi a editat studii critice despre Henri Michaux, Jacques Réda, René Char, Rainer Maria Rilke şi Paul Celan, cât şi eseuri ample despre poezie (printre altele: Totuşi Poezia, Poezia precum dragostea, Despre lirism, Adio poemului), însumând până în anul 2013, unsprezece volume.

Scrisul său, un dialog continuu între proză şi poezie, se reclamă de la un aşa-numit „lirism critic”. La debutul editorial poetic (Locturne, Ed. Lettres nouvelles, 1978), Maurice Nadeau, celebrul eseist, critic, istoric literar, prozator şi editor, avea să comenteze astfel pe coperta a patra: „Ceea ce miră la acest tânăr poet este «precipitarea» (în sens chimic) inspiraţiei înaripate tributară unei formule lapidare, cristaline. Niciun cuvânt, nicio virgulă de suprimat; suntem în cea mai mare măsură să spunem că, atât în mobilitatea sa, cât şi în întinderea sa, în cel mai pronunţat secret (şi mod), [opera a.n.] acoperă un spaţiu larg pe marea suprafaţă unde se întâlnesc aspiraţiile”.

Rămâne să vedem cum poemele în proză ilustrează opiniile critice şi opţiunile teoretice ale eseistului Jean-Michel Maulpoix care şi-a afirmat plenar şi admirativ preferinţa pentru operele simboliştilor Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud.

 

-------------- && ----------------

 

Albastrul nu face zgomot...

Albastrul nu face zgomot.

Este o culoare timidă, fără gânduri ascunse, fără semn prevestitor, nici proiect, care nu se năpusteşte brusc peste privire, precum galbenul sau roşul, dar le atrage spre sine, le îmblânzeşte puţin câte puţin, lăsându-le să vină de bună voie, astfel încât se afundă şi se îneacă fără a da socoteală de nimic.

Albastrul este o culoare propice dispariţiei.

O culoare unde se moare, culoare care mântuieşte, culoarea însăşi a sufletului după ce s-a dezbrăcat de trup, după ce a împroşcat tot sângele şi s-au golit viscerele, buzunarele de toate felurile, mutând pentru totdeauna mobilierul gândurilor sale.

La nesfârşit, albastrul evadează.

Nu este, drept zicând, o culoare. Mai degrabă o tonalitate, un climat, o rezonanţă specială a aerului. Stabilire de claritate, o nuanţă care dă naştere vidului adăugat altui vid la fel de schimbător şi transparent în capul omului ca şi în ceruri.

Aerul pe care îl respirăm, aparenţa vidului pe care ne proiectăm figurile, spaţiul pe care îl traversăm nu are nimic altceva decât acest albastru, invizibil atât timp cât e aproape şi face corp comun cu noi, înveşmântându-ne gesturile şi vocile. Acum, până şi în cameră, cu toate draperiile trase şi toate lămpile stinse, este insensibil veşmânt al vieţii noastre.

 

 Nu-mi mai căutaţi inima

Din cartea apărută în ediţiile P.O.P. din 1986

O nouă variantă în curs de pregătire.

 

Acea care se aventurează nu poartă nume. Limbajul este domeniul său. Îngenunchiată, scotoceşte cu braţele sale: un pic de pământ deranjează cerul, păianjeni subţiri alunecă printre scânteieri.

Era pe malurile râului Meuse, nu departe de unde se deversa în tumultul continuu, sau chiar la înălţime, aproape de un lac silenţios cernit cu brazi, montat foarte sus în aerul răcoros.

Acel amestec de ape. Peisaje se suprapun. Câte un izvor imaginează brusc o ţâşnitoare, un lemn decojit luceşte, torentul transparent îmi anvelopează cu gheaţă gleznele printre pietre.

Desluşeşte în sinele său un murmur indistinct în care tocmai a surprins limpezimea unei voci. La anumite ore, îşi aminteşte, părea că lumina se vede mai bine. Aşadar, lipsa de vlagă a clopotului pe care îl bate spre seară o rază oblică de soare. 

Memoria lui se culcă în praf. Cu toate acestea, exultă. Se videază, dar stăruie să vorbească săltând prin aer lăptos ca o minge mută.

El îşi discerne cu greu dorinţa, şi escaladează precaut spre piscuri depărtate unde fraze fără valoare  fuseseră scrise ilizibil odinioară pe hârtii împăturite. Îşi continuă propria poveste înclinat, până la anticamera naşterii, prăbuşit în iarbă şi sânge. Sfidează prospeţimea unei biserici, o după-amiază liniştită în amintirea Oficierii, când Dumnezeu cu alaiul său doarme sub pomul ceruit, încât crucea din fundal îl venerează.

Aceea se pierde în dragostea sa. Stă adunată: bust de femeie şi talie, culcate-n trifoi, genunchi strânşi, sudoare, lenjerie pe şolduri, păr bogat, ghemuit, păr degradat şi braţe dezgolite. Înşfacă, mângâie, se întinde, se ridică, apoi îngenunchiază iar.

Sunt gesturi lente de seară al cărui pârjol trecător împlineşte un vechi jurământ: de acum moare. Născoceşte asta pentru a se pierde şi nu va putea înceta să creadă cum poate fi acel care iubeşte şi dispreţuieşte, şi a cărui dragoste risipeşte întreaga viaţă. 

 

Suflet frumos

Din volumul Dimineaţa pe englezeşte, Ed. Seghers, 1982

 

Suflet.

 

Cel mai fragil şi dorit de toate cuvintele. Cel mai tăcut al limbii. Am spart în glasul meu minuscule pietre albe.

Se sinucide în tăcere, pătând noaptea cu incandescenţa sa. Eu îi comentez nostalgia.

Vid de sens, iată o expresie care poate fi scrisă acum. Şi nu doresc să scriu decât expresii asemănătoare acesteia: expresii-fosile, nu trebuie mai ales înţelese. Cap la cap, vor face coliere preţioase. Izolate, sunt compuneri aleatorii şi închid o dragoste fără obiect, o iubire fără cuvinte.

Suflet, anima, suflare vitală.

Anemos, vântul. Anemone, floare care se deschide în vânt. Animal, a fi animat... Inanimate, zădărnicie, dezbrăcate de suflul vital. Suflet, halena mea.

Goliciune şi nulitate a cuvântului: trebuie ajuns acolo.

Un minuscul cuvânt important. Exact din acela care să-ţi deschidă şi să-ţi închidă gura terminând grăbit un pic din acea tăcere care lasă o pată invizibilă pe buze.

Suflet: începutul iubirii.

Autor: Prezentare şi traducere: Viorel TĂUTAN