Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amintiri pe o peliculă narativă

Amintiri pe o peliculă narativă

Mai 2015

Amiaza perfectă a lui Lucian Pop, scriitor clujean, confirmă calitatea de prozator, care stăpâneşte tipologia prozei scurte, configurându-i deja un profil în sfera genului, care s-a sedimentat de la volumul de debut, Douăzeci de povestiri, apărut în 1992, până la Primul nostru milionar (2013). Recentul volum a fost găzduit de Editura Ecou Transilvan, 2015 şi este subintitulat Povestiri cu subsemnatul, motiv pentru care suntem tentaţi a încadra Amiaza perfectă în categoria cărţilor memorialistice, desigur aceasta nerespectând întru totul convenţiile genului. Autorul nu se îndepărtează de specia care l-a impus în spaţiul cultural actual şi îşi concentrează discursul epic în cele nouăsprezece povestiri, care sunt tot atâtea fragmente realiste, felii de viaţă, amintiri ante şi postdecembriste. Ochiul narativ este personal, o instanţă subiectivă, implicată în procesul narativ, iar ceea ce se distinge la o primă lectură, nu este neapărat acţiunea, care este prezentă şi nu prea, ci maniera în care se povesteşte şi ceea ce se povesteşte. Este, într-un cuvânt, o carte de după-amiază, care nu comportă dificultăţi în interpretare, oferind o lectură lejeră şi degajată, mici evenimente din viaţa individului, care pot fi privite mai degrabă ca alcătuind un tablou al unei existenţe pigmentată cu nimicuri cotidiene. 

Lucian Pop nu se doreşte a fi un scriitor sofisticat, în direcţia actuală, în tendinţa noii generaţii, şi anume accea de a coborî naraţiunea în cotidian şi a filosofa pe marginea existenţei. Autorul se bucură de amintiri mărunte, realizând o incursiune la nivel primar în societatea clujeană, deopotrivă în spaţiul românesc de dinainte şi după momentul 1989. 

 Tehnica pe care o foloseşte este cea a inserţiei unor amintiri, care creionează o existenţă firească, o percepţie a normalităţii transpare din scurtele naraţiuni. Temele abordate alcătuiesc un fir logic al povestirii, elementul liant fiind componenta biografică şi însuşi povestitorul, care asigură unitate naraţiunii. 

 Prima povestire debutează ad abrupto, aducând în prim-planul evocării problematica iubirii, a suferinţei şi a bolii. Domnul Petru, „viitorul tată socru”, suferă de prostată, suferinţa este redată în manieră realistă, credibilă. Ceea ce atrage atenţia în povestirile lui Lucian Pop, indiferent că sunt evocate scenele de iubire sau cele de boală şi suferinţă, este modul în care autorul le-a perceput şi interiorizat, acestea având o evidentă intenţie semantică. Vorbim despre tarele unei societăţi conjuncturale, clişeizate, pe de o parte şi despre radiografia unei lumi pe de alta, cu aspectele ei pozitive şi negative: „Mecca, centrul magic al mahomedanilor. Clujul, centrul magic al bolnavilor. Aici găseşti cei mai buni medici din ţară. Celebrul Lunca, după ce-i văzu analizele şi-l consultă, într-o discuţie de taină cu Leo, îi mai dădu socrului un an de trăit”. Figuri familiare angrenate într-o viaţă tumultoasă, a căror identitate nu contează, ci se rezumă doar la relaţia cu ceilalţi, la importanţa meseriei, care le creează conjuncturi favorabile, alcătuiesc universul acestor povestiri. Naraţiunea plonjează înainte de Revoluţie când „cea mai familiară imagine” o reprezenta Dacia, „ce avea capota ridicată, un om aplecat cu şurubelniţa peste motorul Daciei şi în jurul maşinii, neapărat, încă două, trei persoane atotştiutoare cu ajutorul cărora omul cocârjat peste motor era sigur că-i va da de capăt defecţiunii”. Alte figuri emblemă recognoscibile, invidiate şi privilegiate în comunismul românesc erau depanatorul tv, gestionarul de alimentară, miliţianul ori securistul şi medicul. 

Planurile narative alternează pentru a crea o panoramă a societăţii presărată cu povestaşi şi povestioare, unele cu aspect moralizator, altele simple anecdote. Boldor, fost şofer SRI, îi acompaniază cu povestiri de-a lungul celor 400 de kilometri spre Slănic Prahova; alte naraţiuni se concentrează în jurul Secretarilor de partid, a micilor funcţionari, care se bucurau de avantajele unui sistem compromis şi compromiţător. Soţia naratorului, „magazioneră la o cantină – aducea acasă salam de vară, caş Moeciu, nes Amigo şi ciocolată Feleacu”, specialităţi la care nu oricine avea acces, doar cei privilegiaţi, în timp ce poporul trăia în lipsuri şi suferinţă, arătând o vocaţie a îndurării: „Când ne plimbam amândoi agale prin centrul Clujului şi vedeam oamenii cu plasele goale în mâini, formând cozi uriaşe la uşile alimentarelor, ne miram de poporul nostru care, după ani şi ani de lipsuri crunte, mormăie numai în barbă şi nu se răscoală”.

Panticeul devine un veritabil axis mundi, spaţiul primordial al poveştii, cu figuri pitoreşti, emblematice ale unui ţinut aproape mitic: „Mai era în Panticeu un fenomen interesant. Nu se iscau mai multe poveşti deodată, să se suprapună. În aceeaşi seară, am fost şi la Norel, şi la Ducuţa, şi la Fluieraş. În toate cele trei case i-am găsit pe cei mari şi pe nişte vecini de-ai lor strânşi în jurul mesei. Desfăceau răbdători beţele elastice din împletitura aceleiaşi poveşti (...). Odată povestea desfăcută complet, când o împleteau la loc, fiecare grup se lăuda cu o formă de împletitură mai veridică decât originalul ce le-a fost adus”. Poveştile şi miturile sunt reeditate, rescrise în maniera unui autentic povestitor: „Peste trei dealuri de satul nostru se găseşte un lac idilic, geamăn cu cel al lui Eminescu. Sunt nopţi în care se spune că şi pietrele visează cum zboară”. Imaginile sunt înlănţuite, decupând din perioade distincte, fotografii menite a ne defini identitatea. Pe 10 iunie 1988, amicii serbează ziua lui Popa, cu fast la un restaurant, unde bucătarul tranşează în curtea interioară, pe ascuns, un porc, apoi naraţiunea glisează spre decorul dezolant al unei Românii postdecembriste: „Ne iese în întâmpinare un portar încruntat. Nici ţipenie de fiinţă vie în spatele gardului, în cele trei clădiri. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Întreprindere fără oameni. Era începutul. În anii următori deveni imaginea clasică a ţării noastre. Fabrici pustii”.

Pagini de istorie sunt rescrise, sunt repovestite cu naturaleţe, creând impresia de spontan, alcătuind o pseudoficţiune, Lucian Pop apropiindu-se astfel de formula mai uşor perceptibilă, care poate avea un impact asupra tinerei generaţii. Povestirile sunt credibile, valide, ele nu au un final, reprezintă o peliculă fotografică, putând fi derulate la nesfârşit.

Autor: Imelda Chinţa