Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Risipei se dedă Florarul”

„Risipei se dedă Florarul”

Mai 2015

Verbul a se deda este de origine latină, continuator al lui dedere, un verb polisemantic însemnând „a da (de la sine)”, „a preda”, (fig.) „a lăsa în voie”; cu valoare reflexivă aducea sensul de „a se dedica, a se robi”.

În limba română verbul intră în două serii sinonimice în funcție de principalele lui sensuri. Verbele din seria a se aclimatiza - a se adapta – a se familiariza (toate neologisme), sunt urmate de complemente construite cu prepozițiile cu sau la: S-a acomodat ușor cu noile realități. Când devin sinonime ale lui a se deda, verbele din seria a se închina - a se dărui – a se robi sunt urmate de complemente cu dativul. Complementele acestea fac trimitere, uneori, la preocupări înalte, alteori la năravuri. În contextele asemănătoare celor pe care le-am cules din Dicționarul Academiei și Dicționarul limbii române („Din pruncie te-ai închinat lui Dumnezeu”, „Firească aplecare la poezie... l-au silit să se robească lui Apollo”) este evidențiat devotamentul celor care și-au dedicat viața unei pasiuni, cu tot ce presupune acesta (renunțare, smerenie, statornicie). În aceeași structură (verb+complement cu dativul) sunt traduse și ironia, dezgustul, la adresa celor care își cheltuiesc eforturile... Când citim în Amintirile lui I. Creangă: „Tu, moglanule de Oșlobene care te robești pântecelui...”, simțim că reproșul lui Nică este îndreptățit cu atât mai mult cu cât colegul acestuia este fiu de preot și, la rându-i, frecventa școala de catiheți de la Fălticeni. În Proverbele românilor, Iuliu Zanne înregistrează și locuțiunea a se închina pântecelui „a fi lacom la mâncare, a trăi numai pentru gură” (II, 292). Construcția apare și în scrieri mai apropiate de noi cu referire la o altă „boală”: „În sferturile recreației comercialiștii (elevii de la Școala Comercială din Brașov - n.n.) se adunau în latrină, unde fumau în ascuns cu seriozitatea unor oameni închinați fără scăpare patimii” (L. Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, București, Editura Tineretului, 1965, p. 85).

Dar această separare a sensurilor nu e posibilă decât în dicționare... Poeții sunt aceia care pot rupe „calapoadele” limbii și ale gândirii în așa fel încât „hotarele” dintre conotațiile cuvintelor să se subțieze, lăsând loc ambiguității care îndeamnă la recitire. Aducem în sprijinul afirmației de mai sus poemul lui Lucian Blaga intitulat Risipei se dedă Florarul (din ciclul Cântecul focului): „Ne-om aminti cândva târziu/ de-această întâmplare simplă,/ de-această bancă unde stăm/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă.// De pe stamine de alun,/ din plopii albi, se cerne jarul./ Orice-nceput se vrea fecund,/ risipei se dedă Florarul.// Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene/ alcătuiește-n aur fin./ Pe umeri cade-ne și-n gene./ [...] Visând, întrezărim prin doruri-/ latente-n pulberi aurii-/ păduri ce ar putea să fie/ și niciodată nu vor fi”.

Se împletesc în aceste versuri armonioase două teme complementare ale poeziei dintotdeauna: natura și iubirea. Blaga aduce în poziția inițială a versului un substantiv polisemantic (risipă) al cărui sens contextual se îndepărtează de înțelesurile din dicționare („pierdere, irosire, împrăștiere”), sugerând, mai degrabă, abundența florilor aducătoare de rod. A se deda risipei nu trimite gândul la vreo scădere, căci înseamnă, în acest caz, deopotrivă, belșug și răsfăț, dăruire și umilință. Misterul fecundității este sugerat cu aceleași cuvinte și în Bunăvestire pentru floarea mărului: „Polenul căzut în potire/ ca un jar îndură/ toate florile, în dulci suferinți/peste măsură/ și peste fire”.

Credem că merită să zăbovim și asupra substantivului scris cu majuscule în titlul poemului blagian. În comparație cu denumirile „oficiale” ale lunilor anului, moștenite din latină sau împrumutate din alte limbi, denumirile populare (cireșar, cuptor, brumar, brumărel) sunt „motivate”, ușor analizabile de către vorbitorul de rând și ele fac trimitere la orientarea în timp a individului și a colectivităților rurale. A cincea lună a anului se numește mai, un cuvânt vechi (moștenit din lat. maius) pe care-l regăsim în expresia a face maiul cu sensul de „a petrece la iarbă verde prima zi a lunii mai”. Această zi se mai numește și arminden, cuvânt care este folosit în tot spațiul românesc și care își are originea în slava veche, unde Jereminu-dini însemna „ziua sfântului Jeremia”. Fiindcă în această zi se desfășoară anumite obiceiuri, între care și acela de a se pune „la poartă un arbore înalt, cu frunze numai în vârf și de a-l lăsa acolo până se face pâine nouă”, cuvântul a atras atenția lui B.P. Hașdeu și a „ucenicului” acestuia, Lazăr Șăineanu. Cuvântul a ajuns să însemne nu numai o zi anume, ci și „arborele (creanga) pus(ă) în fața casei” cu acest prilej. Cuvântul devine astfel flexibil, așa cum îl întâlnim într-o „baladă” coșbuciană: „Rămas-a obicei, și spun,/ Ca pentru-aducerea aminte/ De noaptea mântuirii sfinte/ Românii și-azi armingeni pun”.

În vorbirea ardelenilor care au trăit laolaltă cu sașii a intrat și cuvântul maial „serbare sau petrecere câmpenească în cinstea primăverii organizate în luna mai” (după germ. majalis): „În luna mai avu loc în Stejeriș, așazisul maial, o petrecere, în plin aer, a elevilor de la toate școlile românești din Brașov. Era un jubileu anual al clorofilei, o serbare a codrului și a centenarelor haiducești, fără dată precisă la calendar. Luau parte cu «gaudeamus» și profesorii, și alți cetățeni cu familiile lor. Era o serbare cu mese întinse sub copaci, cu focuri aprinse sub fagi și stejari, cu băutură, chiote, jocuri și dans” (Hronicul și cântecul vârstelor, p. 83).

Să nu uităm că viața poetului din Lancrăm începe și se sfârșește în prima decadă a florarului (9 mai 1895 - 6 mai 1961).

Autor: Gheorghe Moga