Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Despre proza feminină

Despre proza feminină

Mai 2015

„Să respir lângă tâmpla ta”, Ileana Vieru, Editura Eikon, 2014

 

Proza feminină a câştigat, de-a lungul timpului, într-adevăr cu paşi mărunţi dar siguri, respectul criticii. Dacă în contextul interbelic participarea femeilor la viaţa literară era privită de critica autoritară ca un moft, ca o dorinţă a unor doamne de a-şi scrie propriul jurnal, trecerea anilor a adus o altă înfăţişare a literaturii feminine.

Hortensia Papadat Bengescu este un prim nume care a arătat că o scriitoare poate să fie şi feminină, sensibilă, dar şi să impună o formulă obiectivă specifică masculinului. Literatura feminină a fost privită ca o curiozitate, fiind catalogată drept un pas al emancipării feminine. Puţini însă au făcut o evaluare pe criterii estetice a prozei feminine, atât în perioada interbelică, cât şi în cea comunistă. După Revoluţie, au fost o serie de studii consistente, amintind aici doar pe Liana Cozea – „Prozatoare ale literaturii române moderne” şi „Confesiunea eului feminin” sau Elena Zaharia Filipaş – „Studii de literatură feminină”. Bianca Burţa Cernat publică volumul „Proza feminină interbelică”, la Cartea Românească, lucrare de doctorat, care prezintă începuturile prozei fenimine româneşti din anii 60 (Emilia Lungu, Sofia Nădejde, Elena Curtulari, Iulia Haşdeu), autoarea conturând un portret bio-bibliografic fiecăreia în parte. Urmează apoi doamne ale literaturii precum: Otilia Cazimir, Ştefana Velisar Teodorescu, Profira Sadoveanu; autoarea apără proza feminină realizând un discurs critic lucid, argumentat, care conduce la ideea că am avut întotdeauna o literatură feminină bună. Dacă în trecut scriitoarele nu erau răsfăţate de critică, având o bibliografie redusă, de cele mai multe ori la cronici de întâmpinare, astăzi lucrurile s-au schimbat, doamnele fiind în primul rând: Gabriela Adameşteanu, Ruxandra Cesereanu, Roxana Popescu, Marta Petreu, Ada Greceanu, Nicoleta Dabija.

Pe Ileana Vieru o cunoaştem ca realizator al postului Radio România Antena Satelor, aducându-ne pe undele radio, prin emisiuni bine documentate, acea părticică a ţării pe cale de dispariţie – lumea ţăranului nostru. Absolventă a Facultăţii de Pedagogie Muzicală a Academiei de Muzică Bucureşti, Ileana Vieru publică cu precădere articole de specialitate muzicală. De-a lungul anilor, am întâlnit-o de multe ori în juriile de la diverse festivaluri şi concursuri naţionale din sfera folclorului muzical, fiind un om echilibrat, drept şi cu dragoste pentru fiecare lucru bine făcut din lumea tradiţiilor.

Apariţia volumului „Să respir lângă tâmpla ta”, sub semnătura Ilenei Vieru, la Editura Eikon, a fost o surpriză plăcută. Ne întâlnim cu o literatură feminină în care personajele sunt creionate după un tipar bine gândit, astfel încât criteriul limitativ dispare, iar scrierea capătă valenţele mult aşteptate, limitându-se de acele lucruri „siropoase” de care de multe ori sunt acuzate doamnele din literatură.

Ne întâlnim cu o filozofie feminină consistentă. Există, fără îndoială, o anumită sensibilitate, un anumit mod de a percepe lumea, dublate însă de capacităţile scriitoarei de a contura un univers în care viaţa realităţilor imediate este salvată prin apelarea la cuvinte scrise de mari autori ai vremii. Aşadar, personajul central, Iana, îşi salvează sufletul prin lectura unor poezii sau a unor scrieri, amintind aici pe Lucian Blaga, Michael Ondaatje, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Ion Minulescu, Nicolae Iorga. Povestea personajului central, Iana, începe în Bucureştiul aglomerat, pestriţ şi teribil de aglomerat pentru un om care venea din provincie. Spaţiul „locuibil” se limitează acum la un apartament, care nicidecum nu poate ţine locul casei bunicilor, acolo unde copiii desculţi alergau cât era vara de lungă pe uliţele satului şi se scăldau în Argeş. De la Tataia Marin învaţă dragostea pentru animalele pădurii, el fiind un apărător al acestora în calitate de pădurar. Apoi gustul laptelui fiert, turnat în strachină, dragostea bunicilor şi întâmplările unei lumi a fericirilor, toate vor fi ca un medicament peste timp pentru personajul nostru. De altfel, în multe din pasajele cărţii o găsim chiar pe Ileana Vieru, ficţiunea fiind împletită cu realitatea. În mare parte, este povestea vieţii ei, o tânără venită din Corbii Mari, judeţul Dâmboviţa, care răzbate prin lume, iar mai apoi devine un nume în rândul realizatorilor radio. Dacă după 30 de ani buletinul devine un obiect „atât de enervant că te miri cum de trebuie să-l porţi în fiecare zi cu tine”, ne dăm seama că spiritul Ianei rămâne mereu unul tânăr, adolescentin, îndrăgostit de tot ceea ce este imposibil într-o lume reală, la fel cum era povestea cu Luceafărul şi Cătălina lui Mihai Eminescu. După ce ajunge la Şcoala de Muzică, lumea curată a tinerei dispare: „oamenii frumoşi rămăseseră acolo şi oamenii hidoşi ai oraşului le luaseră locul”.

În viziunea Ianei, cei mai mulţi dintre oameni îşi distrug, pe parcursul vieţii, tot ce au mai frumos, îşi ucid sentimentele pentru a nu fi vulnerabili, îşi transformă surâsul în grimase pline de dispreţ, sluţindu-şi chipul şi prin căutări rele ale ochilor. Cu astfel de oameni ne vom întâlni şi în carte, de caracterul unora personajul nostru dându-şi seama doar după o viaţă în care a interacţionat cu acestea. Salvarea vine întotdeauna de la glia străbună, cea care îi dă seva vieţii: „Voia să se întindă pe pământul tare de acasă, să-şi simtă în coaste bulgării care să se fărâme sub greutatea trupului ei. Voia să se aşeze în iarba înaltă a grădinii şi să privească acel albastru odihnitor al cerului şi să uite ochii lui, şi glasul, şi mâinile”. De asemenea, muzica, compozitorii clasici, cu precădere Chopin sunt cei care vibrează în viaţa Ianei: „Muzica se însera în pereţii vaselor care odată cu sângele transportau în fiecare celulă din corp dorul nepermis de adânc”.

Învăţătoare la o clasă cu 11 elevi, printre care şi bietul Gogoi, Iana intră într-un sistem în care femeia trebuia să fie neapărat căsătorită, astfel încât colegii de şcoală şi familia îl recomandă pe învăţătorul Vasilică, cu care însă nu are rezonanţe la fel cum se întâmplă cu profesorul de chimie, Gabi, pe care îl simţea ca pe un naufragiat, la fel ca ea, doi supravieţuitori de pe o navă înecată de furtună. Problema era că acesta avea o familie, astfel încât mama Ianei era flăcări şi pară. Dispar şi aceste sentimente, iar drumul vieţii continuă pentru fiecare, după cum se va confesa mai târziu Iana bunei prietene Eva. Emoţionante pasajele în care se desparte de bunica ei Ioana, de la care nu mai apucă să-şi ia rămas bun „tot restul vieţii tale te gândeşti că ai fi putut să-ţi rupi o jumătate de zi în care să te duci să-i vezi ştiind că ei au aşteptarea în sânge. Să-i mai îmbrăţişezi o dată. Să-i asculţi păsurile. Să te uiţi în ochii lor şi să le citeşti îngrijorarea, nu pentru ei ci pentru tine; să te învăluie în bucuriile lor simple”. Aici se potrivesc cel mai bine versurile lui Lucian Blaga: „Omule, ziua de apoi/ E ca orice altă zi/ Îndoaie-ţi genunchii/ Frânge-ţi mâinile/ Deschide ochii şi miră-te/ Omule, ţi-aş spune mai mult/ dar e în zadar/ Şi afară de aceea stele răsar/ Şi-mi fac semn să tac/ Şi-mi fac semn să tac”. Ramoon este personajul masculin care o va obseda pe Iana toată viaţa, deşi încearcă să-şi împlinească viaţa alături de un alt bărbat: „Pentru el dragostea moare repede. Sau nu există. Se ofileşte în câteva ore. În schimb, prietenia pură pe care şi-o dorea el înflorea în fiecare zi câte puţin”. În acelaşi registru, Iana spune: „Că dragostea, care izvorăşte din ţesuturile mele şi se aşază cuminte sau neliniştit în faţa ta, nu este potrivită, ci mai degrabă nefirească şi prea năvalnică”, sau „Viaţa adevărată este aceea a sufletului. Aceea a inimii. Fericirea este condiţionată de noi înşine într-o anumită măsură”.

Iana nu era un suflet care să-şi găsească liniştea, deşi o dorea cu ardoare, văzând pe prietena ei Francesca mulţumită de viaţa pe care o are cu copiii şi soţul Marco. Din păcate, blestemul ajunge asupra acestei familii, Francesca, la doar 37 de ani, în ciuda tuturor intervenţiilor medicale, ajungând în lumea stelelor. De aici încolo, viaţa Ianei se va schimba, prioritate având lucrurile esenţiale, toate sincronizate pe acordurile muzicii lui Mozart şi a imaginii împăratului, cel coborât din basme pentru clipe fugare în viaţa reală. Şi apoi, se întoarce, din nou şi din nou, la viaţa cu Oliver, cu care a petrecut 20 de ani de când se cunoşteau, toate fiind însă năruite într-o zi. Şi nu în orice zi, ci în aceea în care împlinea 30 de ani şi primea drept cadou actul de divorţ. Regăsirea dragostei va fi în compania lui Alain, însă liniştea nu va mai fi niciodată. Trădările i-au ars sufletul, iar cicatricile au rămas peste timp, deşi vocea lui Oliver era rugătoare şi stăruitoare, însă ochii aceia căprui, pe care-i iubise ca lumina, ochii aceea care mărturiseau o dragoste uriaşă, neomenească, o trădase în momentele în care avea nevoie de sprijin, fiind însărcinată.

La 31 de ani însă va uita de toate şi, cu un bebeluş în braţe, va reîncepe viaţa, dându-şi seama că minunile sunt la tot pasul, călcăm pe ele în fiecare zi fără să le vedem.

În tumultul vieţii personajelor prozei întâlnim şi artiştii zilelor noastre, pe care Ileana Vieru îi aşază în carte. Unul dintre cei mai buni prieteni ai Ianei, un personaj providenţial pe care-l poartă cu ea în suflet, în minte în fiecare oră şi zi este născut la Căianu Mic, dându-ne astfel uşor seama că este vorba despre năsăudeanul Alexandru Pugna. Apoi, părintele Pintea este amintit în relaţia directă cu Nicolae Steinhardt, în momentul pelerinajului la Mănăstirea Rohia. Drumul spre Telciu „locul unde Valeria odihnea mai degrabă decât îşi închipuiseră ei că o va face. Cântecele populare şi pricesnele le rămăseseră toate: duioase, nostalgice sau sprinţare; vesele, umoristice sau încărcate de smerenie”, este unul al iniţierii. Aici, dialogând cu Valeria Peter Predescu, Iana rememorează clipele de glorie: „Valeria probabil că s-a odihnit prea puţin în timpul vieţii. Mereu pe drumuri, mereu cu cântecul de pe Valea Sălăuţei... să-l ducă-n lumea largă... ştii, am un sentiment pregnant, că aşa cum o ştim noi, amândoi, se luptă pentru tine (pentru Alexandru Pugna - n.n.) în lumea de dincolo, cu săbii şi ţinute. Că a ţinut enorm la tine, ca la fiii ei şi, dacă ar fi să treci prin hăţişuri pline de şerpi ea îţi netezeşte drumul şi-l face ca-n palmă”. I-am amintit aici doar pe bistriţenii de care personajul nostru este legată, însă numele celor care au făcut ca minunile să se înfăptuiască, ale acelor oameni providenţiali, aleşi, cum este prietenul Iulian, sunt mult mai multe. Până la urmă, Iana şi-a găsit fericirea în lucrurile simple, fiecare gest al celor care o înconjoară, de la o floare la un gând bun, fiind o adevărată sărbătoare: „Prietenul de departe este acelaşi. Adevărat, mărinimos, sublim. Se simţea copleşită de tot ceea ce făcea pentru ea, o ridica la rangul de regină peste ape. O ridica în văzduh şi o lăsa să zboare lin către pământ cu aripile ei de fluture”.

Personajele Ilenei Vieru sunt vii, ispititoare, ilustrative pentru a creiona, atât portretele feminine cât şi cele masculine, cu subtilitate, cu dar al narării, care nu este la îndemâna oricui.

Volumul este mărturia unui proiect literar închegat, coerent, Ileana Vieru dând dovadă de rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, povestea Ianei citindu-se cu plăcere, în ea regăsindu-se mulţi dintre noi. E ca o confesiune în faţa cititorilor, a scriitoarei, care reuşeşte să aducă una dintre cele mai frumoase poveşti aşezate în pagini din ultima perioadă.

Autor: Menuţ Maximinian