Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: Ecclesiast şi inimă albastră…

Preumblare prin grădina Gutenberg: Ecclesiast şi inimă albastră…

Mai 2015

(Prefaţă)

 

Bine instalat în inima misterului religios, dar, deopotrivă, ştiutor vieţii pământene, poetul Traian Tr. Velea şi-a adunat, filă cu filă, şaizeci de poeme, cu care debutează acum într-o carte cu titlu mărturisitor: „Iubite-voi, Doamne!” Autorul vine în întâmpinarea unui cititor, poate derutat de întâlnirea cu un suflet torturat de întrebări, într-un plin de noimă interviu, acordat scriitorului Vasile Dragomir. Tematic, vedem spectrul unui creştinism în ruină, ce însoţeşte ca umbra o societate obosită, generând descumpănire. De-aceea, cartea e un lung şir de confruntări cu marea fantomă divină, cu care poetul intră în dialog prin citate, cel mai adesea biblice, însă şi din surse conexe. Aici vedem atingerea sa cu generaţia poetică `80, în tehnica intertextualităţii, în aducerea sub lumină proprie şi valorizarea în contexte noi a unei opere preexistente. Discursul liric al lui Traian Tr. Velea diferă, în toate celelalte privinţe, de poezia momentului, generat fiind de o vervă retorică, foarte rar întâlnită la ardeleni, ce împinge frazarea poetică, cel puţin pe alocuri, înspre emfază. Nu e nicio surpriză să aflăm că principalul procedeu stilistic la îndemâna poetului e invocaţia retorică. Pe de altă parte însă, atâta cinstire acordată legilor de aur ale prozodiei nu s-a mai întâlnit în poezia noastră de la baladiştii Cercului Literar sibian, ori de la câţiva dintre interbelici. 

Unele poeme îmbracă forma rugăciunii, altele a psalmului, desigur, laic, câteva fiind „parabole civile”. Dar în toate, limbajul e oximoronic, un aliaj forţat de vocabule sacre şi sintagme culese de pe buze interlope. Cuvintele–cheie traduc sfâşierea. Poetul ne vorbeşte cu seriozitate despre păcat şi despre suferinţa păcătosului, chiar şi atunci când din text răzbat ironia, umorul, îndoiala chiar. Există poeme care se ţin foarte aproape de hipotext, mai ales în spirit, pe când altele, dimpotrivă. Alegem unul din prima categorie:

IUBIRE: „Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). 

„Doamne, Cel Ce ai în mâna Ta/ Damele, valeţii, popii, aşii,/ Lasă-mi mie râvna de-a-nvăţa/ Să-mi iubesc amicii şi vrăjmaşii!/ Iar de este-n cerul sfânt un drog/ Să-mi adoarmă chinurile minţii/ Lasă-mă să-i iert şi să mă rog/ Pentru cei ce mi-au ucis părinţii…// Şi, să fiu convins că nu visez,/ La sfârşit, când totul va fi gata,/ Lasă-mă să binecuvântez/ Şişul care-mi taie beregata!”

Dintre virtuţile teologice triumfă iubirea, dar se văd împrăştiaţi peste tot şi topoii Ecclesiastului. Moartea nu are aici consistenţa unei mari teme, e numai un pretext pentru apropierea de Mântuitorul şi un termen al antitezei cu Învierea. Iar amestecul religiosului cu biograficul nu e deloc străin de o tradiţie a poeziei noastre, din zona Voiculescu, Pillat, Crainic. În plus, la Traian Tr. Velea, justiţia divină pare atent monitorizată de un observator cu înfăţişare omenească.

Marea atracţie a poetului sunt parabolele din Evanghelii, pe care ştie a le metamorfoza în poezie civică. Cea de care se slujeşte adesea e tehnica paradoxului, atât de nimerită într-un memorabil portret de vlădică: „…Mă-ntreabă, azi, ce fac şi cum mi-e viaţa?.../ Iar eu îi spun Părintelui Ceresc:/ - De dimineaţa până dimineaţa/ Tot şterg păcate şi păcătuiesc!” Din geografia biblică sunt selectate toposuri cu denumiri sonore, care dinamizează un limbaj liturgic în răspăr. Filonul erotic al cărţii e cel ce ţine în cumpănă încrâncenata căutare mistică. Şi una, şi cealaltă folosindu-se de aceeaşi tehnică a scenariului, sugerat de hipotext. O „Rugăciune în iunie” pare un poem încărcat de candoare, din aluatul verbal al epitalamului, al cântecelor nupţiale de la poeţii miezului de secol trecut. Îngemănarea iubirii cu moartea vine dinspre lirica trubadurilor medievali, trece prin Eminescu şi Arghezi, în această DE DEPĂRTARE: „Al tău să fie plină de haruri, cu ea să-ţi petreci şi a ta să fie ea socotită şi cu tine să fie în toată vremea izvorul apei tale şi cu femeia tinereţilor tale să te veseleşti, cu ea, căprioară iubitoare, cerboaică…” (Proverbe 5, 18–19): „Mâine, astăzi va fi ieri…/ Şi va fi o depărtare…/ Şi în alte calendare/ Ne vom căuta stingheri…,// Şi ne vom găsi iubind/ Şi-mplinindu-ni-se, parcă,/ Două torţe într-o arcă/ Strălucinde…, strălucind…,// Iar când se va face noapte/ Dinspre continentul meu,/ Dă-mi inelul tău de şoapte/ Să i-l duc lui Dumnezeu…!”

Textele lui Traian Tr. Velea vin parcă să ne umilească orgoliul c-am şti ce e poezia. Ele sunt plăcute lui Dumnezeu pentru valoarea lor, iar autorul, un om pe care Dumnezeu l-a dăruit cu talent.

Pentru a întări propoziţiile de mai sus, vă propunem şi o mică „antologie” din poezia lui Traian Tr. Velea:

 

TOTUL E TĂCERE…

 

„...Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere…”(Psalmul 89, 10-11).

„Fericit este bărbatul al cărui ajutor este la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus/ În valea plângerii, în locul care i-a fost pus” (Psalmul 83, 6-7).

 

Se face iarnă…Doamne, ce ninsoare!

Nu-i nici un vreasc în Valea tristei Plângeri…

Mi-e tot mai rece, ziua, la picioare

Şi noaptea tot mai des visez cu îngeri

 

Mi-e dor, cumplit, de-un scârţâit de uşă…

De două luni n-am mai ieşit din casă…

Pe prispă stă, cu coasa, o mătuşă

Şi-L văd pe Dumnezeu şezând la masă…

 

Clipesc din ochi… Prin genele-mi căzute

Văd alb… şi-aud o muzică de sfere…

Chimvale… harpe… ţiteri… alăute…

Iar Domnu-mi spune: „TOTUL E TĂCERE”

 

MOR ZILNIC

 

„Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24).

 

Mor zilnic şi trăiesc din când în când

Slujind lui Dumnezeu şi lui Mamona,

Plinirea profeţiei aşteptând

În poartă la Ninive, precum Iona…

 

Cu Petru mieii turmei Tale pasc,

În sânul lui Avram găsind repaus,

Cu Saul merg pe drumul spre Damasc,

Cu Luca şi Cleopa – spre Emaus…

 

Port în Pământul ce-l înalţ la Cer

Suflet de sfânt în mantie păgână,

Apă de foc, lumină şi mister,

Înger drăcesc, scânteie şi ţărână.

 

CÂND VOI TRECE PRAGUL

 

„Vai, câtă durere are sufletul când se desparte de trup! Vai cât lăcrimează atunci, şi nu este să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-l ajute” (Din cântările înmormântării).

 

Pe ochi mi-am pus peceţile de fier

Căci vine vremea când voi trece pragul…

Deschide-mi, Doamne, drumul către cer

Precum lui Moise – marea – cu toiagul…

 

Nicicând nu Te-am iubit îndeajuns

Şi tremur tot… şi mă cuprinde frica…

Căinţă n-am… smerenie… răspuns…

În faţa Ta, eu, Doamne, sunt nimic!

 

O NESFÂRŞITĂ SEARĂ

 

„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

 

Mi-e sufletul o nesfârşită seară

Şi parcă Te aud bătând mereu…

Dar când să intri Tu, eu ies afară,

Oo, Domnul meu şi Dumnezeul meu!

 

Mi-e moarte-n suflet şi în trup mi-e moarte

Când spre Golgota crucea iar Ţi-o porţi

Pe Tine Însuţi dându-Te spre moarte

Ca preţ al îndoitei noastre morţi…

 

Căci vine ceasul… şi acum este

Să se sfârşească-al vieţii mele chin…

În ţărnă meargă oasele aceste

Iar sufletul la Tine-n Cer! Amin!

 

…ŞI MAREA NU MAI ESTE

 

„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28).

„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apocalipsa 21, 1).

 

A pierit şi marea, cum a zis profetul…

De-ai umbla pe ape n-ai pe ce călca… 

Dar în ochii-mi sarbezi port Ghenizaretul:

Hai şi calcă, Doamne, pe retina mea!

 

Căci murind pe cruce, o, Iisuse Sfinte,

Şi-nviind, cu moartea pre moarte călcând, 

Dăruit-ai viaţă, celor din morminte

Cu lumina vieţii lumea luminând…

 

Însă eu în viaţă, nu Ţi-am dat nimică

Iar acum, la moarte, tot nimica n-am…

În morminte-s lazări… vino de-i ridică

Şi deschide ochii orbi la Siloam…

 

Ochiului acesta, palid cum e Luna,

Îi e grea lumina – ducă-se în lut!

Tu primeşte, Doamne, pentru totdeauna,

În lumina-Ţi, ochii-mi care Te-au văzut!

 

RUGĂCIUNE

 

„Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv. Nu până la sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia” (Psalmul 102, 8-9).

 

De Tine, Doamne, nu mă depărta

Oricât de grea mi-ar fi a vieţii cale,

Căci nu-i fără sfârşit mânia Ta

Nici veşnice nu-s certurile Tale!

Autor: Viorel Mureşan