Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Adrian Popescu – o voce interioară din suburbiile cerului

Adrian Popescu –  o voce interioară din suburbiile cerului

Mai 2015

Literatura aşternută pe hârtie are iz de istorie de cum e încredinţată tiparului, dar ca o fericită a soartei profit de ocazie şi încerc să descopăr adevărate comori din literatura trăită pe viu. Dar cum să nu fac asta, când fie evenimente organizate zonal sau naţional, fie simple treceri pe străzile Clujului îmi prilejuiesc întâlniri pe care le tezaurizez în memoria mea afectivă, dar le şi împărtăşesc, generoasă fiind. De această dată am tăifăsuit îndelung cu Adrian Popescu, redactorul-şef al revistei Steaua, ocazia fiind două aniversări importante din viaţa sa, 50 de ani de la debut şi 65 de ani ai revistei Steaua, de la anii studenţiei la activitatea literară a poetului veşnic atent cu „sora poezia”, după modelul Sfântului Francisc de Assisi, pe care Adrian Popescu îl pomeneşte cu pioasă recunoştinţă. 

„Formarea universitară a însemnat mult ca maturizare, intram la Facultatea de Filologie, cum se numea atunci, cu nişte tineri, pe numele lor Eugen Uricariu, Marcel Luncanu, Petru Poantă, Olimpia Radu, Marian Papahagi, Vincenţiu Iluţiu, unii clujeni, alţii veniţi să studieze aici. A însemnat un mediu cultural foarte important pentru maturizarea mea intelectuală şi, desigur, din 1968, apariţia Echinoxului a marcat o altă etapă. Intram cu oarecare încredere, pentru că publicasem în Steaua câteva poezii, sigur, după debut au urmat două sau trei apariţii în revistă. 

Steaua era atunci pe strada Horea, la doi paşi de Filologie, priveam cu toţii, ieşiţi de la cursuri cu încântare, cu admiraţie şi oarecare teamă spre ferestrele revistei. Sigur, se desfăşura un alt nivel al literaturii pe care o scriam noi, dar încet-încet am fost convinşi că facem şi noi un lucru bun, un lucru rezistent în timp, adică revista Echinox, care a apărut în 1968, a fost încurajată de revistele din Cluj, uneori descurajată, trebuie să spun şi asta, ea însă, şi-a confirmat destinul.

 Au publicat foarte mulţi scriitori, ca Alexandru Paleologu, Alexandru Papilian, sigur, mai târziu Mircea Cărtărescu, au fost multe interviuri de primă mână, au fost multe materiale care au produs senzaţie. De exemplu, a fost memoriul publicat de regretatul profesor Mircea Zaciu, memoriul lui Lucian Blaga către conducerea Uniunii Scriitorilor de atunci sau publicarea scenariului unui film interzis, De ce bat clopotele, Mitică?, un film care dispăruse din arhiva şi din conştiinţa cenzorilor, nu exista sau era făcut să nu existe pentru publicul mare, dar noi am avut proba că el, totuşi, există, prin publicarea scenariului. Acestea au fost câteva evenimente memorabile.

Ion Pop a venit la revistă exact după primul număr, venirea lui la revistă a fost providenţială, a dat un plus de seriozitate, de încredere în noi, de maturitate intelectuală, prin faptul că a ţinut un echilibru, a ştiut să introducă un spirit ardelenesc constructiv în cadrul revistei. Şi noi eram cu Dinu Flămând, cu Ion Mircea, Eugen Uricaru şi alţii deja pomeniţi, cu regretatul Petru Poantă, eram angrenaţi în acest proces de eliberare de provincialisme, de festivisme deja reuşisem să ne eliberăm, zic eu şi de găsirea unui timbru propriu şi în orice caz, într-un context universal, pentru că şi prin Marian Papahagi şi prin Ion Pop au fost foarte multe interviuri din lumea vie a literaturii occidentale, au fost traduceri, plus că doi excelenţi scriitori Peter Motzan, un istoric al saşilor din Bucovina şi din Transilvania ne ajuta cu traducerile şi cu articolele sale, Franz Hodea, de asemenea, un excelent poet făcea, pe lângă traduceri şi anumite interpretări de texte. 

Nemţii, cum le spuneam noi, celor doi, dar au fost şi alţii, erau nişte oameni deschişi şi poate mai curajoşi decât noi în privinţa îndrăznelilor politice, mergeau mai departe cu acest aer de libertate care trebuie cucerită zi de zi. Mai spun că Echinoxul era în trei limbi, cum, poate, ne amintim, şi paginile maghiare şi cele româneşti şi cele germane erau un tot, iar noi eram, în fond, îmbogăţiţi unii prin ceilalţi. Era o imagine a multiculturalismului, a policulturalismului, mai precis, fără să ne fi propus acest lucru, dar în Transilvania şi în Cluj, cum ştim, mai multe culturi interferau şi era foarte bine pentru noi că ieşeam de aicea cu noi descoperiri ale unor spaţii culturale. 

 Mircea Zaciu, pe care l-am amintit deja, era un admirator din umbră şi un om apropiat de Echinox, era apoi după 1972 o tripletă Ion Vartic, Marian Papahagi şi Ion Pop, au continuat această revistă, publicând poeţi buni ca Ion Moldovan sau prozatori ca Ioan Groşan. Să nu-l uităm pe Emil Hurezeanu, care se încadrează foarte bine cu primul volum în acest spirit mai ludic, mai destins, mai degajat.

 Noi eram generalişti, cum se spune despre un medic, pe când ei se specializaseră într-o literatură care mergea mult pe ludic, pe umor. Ei au fost până prin ’82-’83, când au fost înlăturaţi de la conducere şi au venit alţii, tot capabili şi au încercat să orienteze revista spre filosofie mai mult. Urmează Echinoxul cu Corin Braga şi Ștefan Borbély, când intră într-o fază mult mai puţin diversificată, dar o fază mai profundă a studiilor, a lucrului făcut temeinic, cu rigori academice. În acest fel, au fost trei promoţii echinoxiste, şi ele corespund unor faze de formare la Universitate. Aceasta a fost pentru mine Echinoxul, întâlnirea unor prieteni, exigenţă iubitoare, hai să-i spunem, acestei prietenii. 

 

O Stea în constelaţia literară românească

 

Se împlinesc 50 de ani de la debutul meu la o rubrică în revista Steaua, Condeie noi (...); Aurel Rău, care era redactor-şef la revista Steaua, m-a încurajat, mi-a susţinut acest debut şi iată, acum, după atâţia ani am ajuns să coordonez această revistă, după nişte nume foarte ilustre. A fost în primul rând Anatol Eftimie Baconsky, într-o paranteză spun, că lumea îi zicea Emil, dar numele adevărat este cel pe care l-am pronunţat eu. 

Din 1954, când ia conducerea Stelei, iarăşi este o cifră rotundă, sunt 65 de ani, dacă socotim şi perioada de dinainte, a aşa-numitului „Almanah literar”, Baconsky adoptă două direcţii fundamentale în programul său la revista Steaua: în primul rând deschiderea spre literatura modernă, universală prin traduceri, în al doilea rând prin cultivarea unei poezii de factură elegiacă, un pastel, cum anticipam, citadinizat, o poezie de notaţie, prin care întreg colectivul de redacţie reuşea, în mare parte, să scape de presiunea politicului, a ideologicului, a festivismului fals. Poezia de notaţie presupunea o vibraţie în faţa unui peisaj, inventat sau real, susţinut de un sentiment al participării. De aici o acuză în epocă de intimism, un fel de subiectivitate care poate lipsi dintr-o poezie.

 Deci în acest context am debutat, Steaua şi-a continuat drumul şi eu am înţeles care este traiectoria sa, spre o eliberare de poncife, de pseudomodele revolute, depăşite, într-un fel de deschiderea spre universalitate, spre valorile poeziei şi ale literaturii în general mari, europene, fără să fie prizoniera unui oraş, a unei formule, a unor obligaţii politice. Nu am fost, de la început, o revistă provincială, mai ales că Steaua la începutul ei, Almanahul literar din ’49 a avut o conducere de la Bucureşti: Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, toţi s-au perindat prin această publicaţie. După aceea, din ’54 Baconsky, după cum spuneam, care în patru-cinci, maximum șase ani, hai să spunem că a durat iradierea acestei personalităţi, dar să zicem cinci-șase ani, el a croit un tipar european unei reviste care apărea în România, o Românie sigur, supusă rigorilor cenzurii şi comandamentelor politice de atunci. El, însă a reuşit, deşi a fost urmărit de Securitate, mai ales în perioada în care, îndepărtat de la Cluj a locuit la Bucureşti, să imprime acest spirit elitist. Întotdeauna i s-a imputat cosmopolitismul, deschiderea spre literaturile altor lumi, mai ales că Baconsky este un excelent traducător. El ne dă o Antologie a poeziei moderne în ’72, un tom masiv, din care foarte mulţi am învăţat poezia modernă, tehnica ei, sau am descoperit măcar această lume a unor mari poeţi, de la Rafael Alberti la Ezra Pound sau Paul Celan şi foarte mulţi alţii, poezie spaniolă, cultivată la Steaua mai apoi şi de Aurel Rău, poezie neogreacă, tradusă sistematic aici, poezie sovietică şi rusă din literatura clasică, în general o pasiune pentru vibraţia literaturii de pe alte meridiane. Cam asta ar fi schematic Steaua. 

 

Literatura italiană

 

Am avut secţia secundară la universitate italiana, împreună cu colegii mei deja pomeniţi. M-a pasionat Sfântul Francisc, prima traducere a fost în ’70-’71, când, împreună cu Eugen Uricaru şi Marcel Constantin Runcanu am tradus o pagină din poezia medievală italiană. Eu mi-am ales Cântecul fratelui Soare sau Cântecul Creaturilor al Sfântului Francisc, mare poezie universală, un document de limbă, pot să zic, pentru că e o limbă populară, nu e latină, deci o limbă vorbită. Am fost pasionat de Sf. Francisc, am tradus din Iacopo de Promontorio şi alţi italieni de secol XIII. Am tradus, după aceea, încurajat de Doriana Unfeld, directoarea Centrului Cultural Italian din Cluj, Giorgio Caproni Sămânţa plânsului, o secţiune din opera acestui mare poet din Livorno, dintr-o zonă poetică extraordinară, cu Montale şi ceilalţi. Mi-a plăcut Caproni, un om deschis, o poezie foarte simplă, aproape sentimentală, dar simplitatea este poate cel mai greu de atins. Apoi am tradus din Bertolucci (Attilio Bertolucci n.r.), tatăl cunoscutului regizor Bernardo Bertolucci, un roman familiar, aproape un roman în versuri cum se practica şi la noi de către un Ion Gheorghe, de exemplu, un poet mai puţin cunoscut azi, cu păstorii de vite, cu desfăşurările de turme, cu primele înjghebări urbane, o combinaţie de Ioan Alexandru şi Ion Gheorghe, cu viaţa turmelor şi-a omului, construcţii poetice într-un spaţiu sălbatic. Am avut apoi o solicitare de la Editura Polirom prin Denisa Comănescu, o excelentă traducătoare, anglistă cu serii la acea editură şi am tradus trei romane Ocean mare, Cu sânge rece şi Mătase ale cunoscutului prozator italian Alessandro Baricco. A apărut la Editura Humanitas ediţia a doua a romanului Mătase, un roman foarte ciudat, care ar fi urmat să aibă parte şi de un scenariu, în regia lui John Madden, cunoscut pentru filmul său Shakespeare in Love, dar care a văzut lumina ecranului graţie regizorului francez François Girard. Acestea au fost câteva, hai să le spunem împliniri, pentru că am avut parte de cronici bune, mă pasiona lucrul, sigur, eram mai tânăr, aveam această putere de a sta la calculator mai multe ore. Ea s-a dovedit şi în traducerea unei cărţi de spiritualitate, Spiritul sfânt, darul Tatălui şi al Fiului de Lorenzo Lavatori. Am mai tradus Sensul religios de Don Giussani şi am colaborat la elaborarea unui mare dicţionar al spiritualităţii orientului, de către Pontificio Istituto Orientale din Roma, unde am câteva articole, câteva nume traduse, într-o vastă lucrare în care Occidentului i se face cunoscută vasta literatură spirituală răsăriteană, foarte bogată şi foarte apreciată în Italia.

 Pe Baricco nu l-am cunoscut, el e foarte secretos. Trăieşte la Torino şi predă, are acolo un curs de scriere creativă, este o figură foarte prizată în zona occidentală; Gabriela Lungu a tradus şi ea sistematic din opera sa, e un scriitor care din nimic îţi construieşte ceva, un artificiu dus până la rafinament, abordând problemele lumii de astăzi, cu schimbările pe care le-a adus lumea digitală în lumea noastră, e foarte acut, contemporan cu noi. Sunt romane subţiri ca număr de pagini, dar îmi permit să le recomand, mai ales Mătase, în ediţia nouă, pentru că celelalte s-au epuizat, deci am avut şi eu micul meu succes de italienist. Au fost comandate exemplare chiar şi din Ungaria, probabil filmul a făcut celebru romanul şi nu invers”. 

L-am întrebat pe Adrian Popescu de care alt poet italian s-a simţit legat aşa, ca os poetic, ca esenţă şi primul nume rostit a fost cel al lui Eugenio Montale. „Am învăţat mult de la el, care exploatează bine peisajul înţeles şi blagian, într-un fel, dar şi într-un fel mai sec. Blaga e mitizant, Montale e demitizant. Merge mai bine cu «Nu» în faţă, Montale. De la el am învăţat directeţea tonului şi despuierea de podoabe”.

 

Topul nostru, cel de toate zilele

 

Pentru că tot sunt pline mediile de socializare de lepşe cu titluri de cărţi care au marcat existenţe, l-am rugat să schiţeze un colţ din paradisul său borgesian, din literatura română, în special.

„În primul rând Biblia, carte formatoare şi spirituală în sensul prim al cuvântului, aş alege apoi cărţile Echinoxiştilor, neapărat, am crescut cu ele, am asistat la scrierea unora, poate Rilke, poate Blaga, Montale, poate Tolstoi, poate Dostoievski, poate Thomas Mann, inepuizabilă ar fi lista, sigur Dante, sigur ar fi rugăciunile-poezii comentate şi parafrazările lui Francisc de Assisi, acele imnuri ale creaţiei, astea ar fi, în mare, poate pe multe le-am uitat. Sunt cele care mi-au venit prima dată în minte, cele care m-au format pe mine, în fond”.

Autor: Alice Valeria Micu