Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poeme pentru „Caiete Silvane”: Szentmártoni János*

Poeme pentru „Caiete Silvane”: Szentmártoni János*

Mai 2015

A száműzetés évszakai

 

Ugyan mi fán terem ez a havazás?

Amikor megpillantom – szemem elvakítja:

mintha egyszerre lobbant volna

fehérbe a meggy s a szilva.

Miféle váratlan ajándék ez?

Amit a tél előlünk fukaron elzárt,

azt most a tavasz két kézzel szórja! –

s amire már senki se várt:

kertemben partot ér viráglomb-hajója!

Kikötnek bennem az évszakok,

a száműzetés szigetén:

a pallókon csuda-egy-színes társaság

özönlik énfelém,

elönt, mint a mámor és

kitölt, mint a nyár,

madarak hordják szét a ruháim,

árbochoz kötik lobogónak,

gyíkok járnak át a fülemen,

álmaim közt sünök pakolnak,

házamat méhek dongják körbe,

mintha már-már maga is fölrepülne!...

Föl! Hisz ez az évszakok hajója!

Életre kel tőle minden, kavarog,

vérzik, énekel…

 

Mintha Isten teste volna,

amit nem érek el.

 

 

Eső előtt hazaérni

 

Jó volna még eső előtt hazaérni.

Nem zaklatni föl Istent,

se háborúval, se mással.

Hazák sírjait kikerülve

elérni a tengert:

tutajt ácsolni álmainkból –

otthonig repítsen a megszokás.

A gyerekkor utcáit újrajárni,

egész testünkkel olvasva

egykori léptek kottalapját.

Megállni egy-egy percre,

behunyt szemmel ácsorogni,

hogy átússzon rajtunk minden.

A szél illatokat szállít épp,

s egy Chopin-keringőt –

elrobogó ablakában

fiatal édesanyánk könyököl,

tavaszi szemében az ősz színeivel.

A zihálva dadogót,

aki unokák hírnökeként

átnyargalt fél életen

a rá bízott hírrel,

megsimogatni s odahagyni –

nem okolni őt,

amiért feledte az üzenet lényegét.

Mint aki tóra lép,

oly könnyedén lebegni tovább,

ha kell, hát a biztos pusztulásba.

 

A költő nyomán kiülni a Holdra,

láblógatva tűnődni a Földön:

Bulgakov labdája

ahogy a szívünkön átgurul.

 

Jó volna még eső előtt hazaérni.

Lassan úgy vagyok:

mindegy, hová.

Csak haza.

 

 

Anotimpurile pribegiei

 

Ce-o fi şi cu ninsoarea asta?

O văd - şi ochiul meu orbeşte:

de parcă dintr-odată şi vişinul

şi prunul doar în alb se înveleşte.

Ce dar neaşteptat să fie?

Tot ce pitise iarna, plină de-osârdie,

priveşte-o, primăvara cu două mâini aruncă! -

neaşteptat, ce trebuie să vie:

vaporul de floare şi frunziş - grădinii, mie!

Acostează în mine anotimpuri

de parcă-aş fi un ţărm în pribegie

zboară spre mine dinspre punte

puhoiul colorat,

aburit de vară dar şi

de preaplin inundat,

purtându-mi hainele în cioc,

înspre catarg, din ele steag să facă, 

şopârle se strecoară prin urechi

şi-aricii printre vise cuibăresc

şi bâzâie albine, de parcă 

spre ceruri casa însăşi stă să se avânte!…

Hai, sus! E-a anotimpurilor navă!

În talmeş-balmeş toate prind azi viaţă,

Toate-s un cânt şi sânge…

 

De parc-ar fi corpul dumnezeiesc

pe care nu îl pot atinge.

 

 

Spre casă, înaintea ploii

 

Ce bine-ar fi s-ajungi ’naintea ploii.

Să nu-l sâcâi pe Domnul,

nici cu războaie, nici altfel.

S-ajungi la mare

fără să calci morminte, patrii:

plute să construieşti din vise –

rutina să te poarte în zbor, până acasă.

Pe străzile prunciei din nou să hoinăreşti,

şi portativul paşilor pierduţi

cu trupul propriu iarăşi să-l citeşti.

Să te opreşti doar preţ de-o clipă,

cu ochii-nchişi, distrat, să te aştepţi

să te inunde totul, ca o apă.

Aerul poartă acum miresme

pe note de Chopin, valsând –

gonesc imagini, în fereastră

proptită-n coate, mama, jună,

culori de toamnă-n ochii tineri purtând.

Să o dezmierzi şi iar s-o pierzi

în răsuflare chinuită

pe cea care-a trecut prin viaţă

vestind nepoţii

ce-odată vor veni –

nicicând n-o vei învinui

soliei c-a uitat, pe drum, chiar miezul.

De parcă ai păşi pe apă

tu uşurel te-ndepărtează,

sigură, moartea, chiar de te ghidează.

 

Pe Lună, ca poetul, te aşază

să contemplezi Pământul, legănat,

mingea lui Bulgakov s-o vezi

peste inima noastră cum rulează.

 

Ce bine-ar fi s-ajungi ’naintea ploii.

Încet, ajung şi eu:

nu contează, unde mă lasă.

Dar să fie acasă.

 

 

Traduceri de Simone Györfi

 

 

*Aceste poezii au apărut în antologia bilingvă Primăvara Poeziei – XV – A Költészet Tavasza, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015, traducere de Simone Györfi. Autorul este, din 2010, preşedintele Uniunii Scriitorilor Maghiari, iar din 2012, membru corespondent al Academiei de Artă. Poeziile sale au fost traduse în engleză, bulgară, finlandeză, franceză, poloneză, germană, rusă şi spaniolă. 

Autor: Szentmártoni János