Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Câştigătorii Concursului de debut al Editurii Caiete Silvane - 2015

Câştigătorii Concursului de debut al Editurii Caiete Silvane - 2015

Aprilie 2015

Editura Caiete Silvane, editura Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, instituţie a Consiliului Judeţean Sălaj, a organizat concursul anual de debut, ediţia 2015, cuprinzând următoarele secţiuni: Poezie, Proză, Eseu, Critică şi istorie literară. 

La ediţia din acest an s-au înscris: 23 de concurenţi la secţiunea Poezie; 24 la secţiunea Proză; 5 la secţiunea Eseu; 3 la secţiunea Critică şi istorie literară. În cadrul fiecărei secţiuni, s-a stabilit câte un câştigător, premiul constând în publicarea volumului trimis la concurs şi lansarea lui la ediţia din 2016 a Zilelor revistei „Caiete Silvane”. Câştigătorii au fost anunţaţi în cadrul Zilelor revistei „Caiete Silvane”, ediţia a VIII-a, 2015.

Juriul concursului de debut al Editurii Caiete Silvane din anul 2015 a fost compus din: Viorel Mureşan, preşedinte; Daniel Hoblea, secretar; Marcel Lucaciu, Imelda Chinţa, Carmen Ardelean, membri.

În urma jurizării, s-au stabilit următorii câştigători:

- Secţiunea Poezie: Cristina-Monica Moldoveanu (Bucureşti) – Cântece pe sub uşă;

- Secţiunea Proză: Mona Costea (Piatra Neamţ) – Poezica; 

- Secţiunea Eseu: Mihaela Opre (Zalău) – Imaginarul evanghelic apocrif al destinului hristic în romanul secolului XX; 

- Secţiunea Critică şi istorie literară: Mihaela Bude (Libotin, MM) – Ideea imperială în literatura central-europeană.

 

 

Fragmente din volumele premiate:

 

Cristina-Monica Moldoveanu

(din volumul cântece pe sub uşă)

 

biserica sufletului meu

 

cei care îngrijeau grădina mânăstirii 

au lăsat copacii uscaţi 

după voia celui de sus 

nu mai erau mere creţeşti 

doar câteva cuiburi goale se lepădau de umbră 

pe drumul drept din mijloc

 

de parcă lumea pe jumătate paralizată se ridica 

cu toată puterea rămasă în capul oaselor 

restul grădinii legase rod 

 

fusese greu să urc treptele 

în genunchi 

dar ca un bun creştin 

cum să le cobor doamne 

tot la fel

 

 

când plouă cineva mă uită

 

când plouă mă plictisesc de tot ce se mişcă 

în afara frunzelor care tremură lângă geam 

detest farurile roşii ale maşinilor 

bicicliştii întârziaţi copiii sub prima lor umbrelă 

cu zâmbete de hoţi nevinovaţi

perdelele vecinilor trase la repezeală 

trecătorii refugiaţi sub copertina cafenelelor 

sunt geloasă pe sâmburele de lumină 

din ochii pudelului alb scos la plimbare 

aş vrea să stea totul în afara ploii ca în portretul bunicii 

cu genele nemişcate 

unde doar andrelele se ciocnesc una de alta 

iar ea vorbeşte din vârful buzelor 

ca şi cum ar şti că m-am ascuns sub masă 

 

mă gândesc că tocmai acum altcineva uită de mine 

habar nu au în ce colţ al amintirilor stau pitită 

uitarea este mai simplă decât ploaia 

precum o rugăciune citită de la amin spre început

 

 

ajun de Paşte

 

cât mai era rouă pe floare

mama s-a dus cu bocceaua de seminţe la cimitir

să crească petunii şi margarete

tata se urcase în vârful cireşului

pe jumătate adormit

un pui de vânt de primăvară

croia cărare în părul lui alb

 

albinele veniseră în vizită

prea de timpuriu

eu gesticulam larg să le gonesc

de teamă să nu îl sperie pe tata

să nu cumva să creadă el

că este prea târziu

să nu cumva să se trezească sau să adoarmă

de-a binelea

 

la noi acasă

în timp ce mama smulgea buruienile

tata stătea întins în cireş ca pe mare

să nu se înece 

aşa precum toţi morţii fac pluta peste flori

 

 

verde de april

 

mă aşezam la masa cu sertar ros de carii 

şi mâzgăleam verdele de april 

deseneam curbele cu florarul fiindcă era nevoie de soare 

unghiurile drepte cu echerul fiindcă era nevoie de umbră 

prindeam forma florilor după ureche 

fluturii palpitând printre corzile mandolinei 

 

fericirea venea la oră exactă ca un poştaş pe bicicletă 

simţeam zvâcnetul arcurilor fără amortizare 

şi aşteptam să îmi arunce pachetul

 

bunica înăbuşea cremă de zahăr ars cu vanilie 

în prund înfloreau prunii ca o dantelă verzuie cu ochiuri largi 

pe pălărie mi se deschideau margarete şi panseluţe

când trenurile fluierau ştiam că joaca s-a terminat

 

trăgeam de ultimul fir de soare până se înnopta

toate visele erau moi

şi nu-mi păsa când pica luna pe cămaşa mea de noapte cu căpşuni

 

 

Mona Costea

(fragment din romanul Poezica)

 

- Toată viaţa m-am uitat la o clădire jerpelită. Desigur, clădirea era mereu alta...

Eram numai ochi şi urechi, ţineam pixul strâns în mână, de mi se albiseră degetele. Of, cât aşteptasem clipa asta! Credeam că bătrânica din faţa mea, cu aspectul ei retro, de bunicuţă, dar cu o privire albastră care plutea peste lucruri şi cu vocea aceea fără vârstă, n-avea să-mi mai spună niciodată povestea ei din vremea de demult, de care aveam disperată nevoie, ca să trec clasa...

Totul începuse acum câteva luni, după corijenţa la română. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc, numai că nu cărţile recomandate la şcoală. În plus, nu suport să fiu umilit, aşa că m-am încăpăţânat să nu citesc nimic din bibliografia de-a XI-a şi nici să dau curs ironiilor profului de română, care mă folosea drept ţintă vie pentru glumele lui acide. Exersa pe mine, care răspundeam săgeţilor lui veninoase cu priviri jignite şi cu tăceri grele (ne spusese odată psiholoaga / psihopata şcolii că în clase există mai multe tipuri de tăceri, tăceri – neştiinţă, tăceri – reproş, tăceri – răzbunare şi nu mai ştiu câte, iar a mea se dorea a fi una răzbunătoare). Până una-alta pe prof îl durea la bască, avea cu ce se distra pe seama mea, iar eu, cu toată mândria că îl înfruntam prin tăcerea mea sfidătoare, nu mă alesesem decât cu admiraţiile de prin pauză – şi cu câţiva de 2 la oral. Degeaba tocisem eu îndârjit toţi cronicarii şi toată evoluţia limbii române, degeaba luasem nota 7 (cea mai mare din clasă) la teză – sadicul tot se răzbunase, mă lăsase până la urmă corijent pe semestrul I. Dacă afla mama, nu mai venea acasă...

Mama era plecată de câţiva ani la muncă în străinătate, că o dăduseră afară de la fabrică atunci când se închisese şi nu mai găsise de lucru nicăieri. Cum tata era aproape inexistent pentru noi, iar pe altcineva nu ne puteam bizui (pe tataia Nicu nu-l pot pune la socoteală, el abia nimereşte uşa apartamentului, după ce bate la toate de pe scară), nu mai aveam din ce trăi, aşa că a plecat să facă menajul pe la case străine, măcar acolo n-o cunoaşte nimeni, nu îi e ruşine că şterge bătrâni la fund şi suportă toate hachiţele lor. Străduinţa ei are un preţ, iar preţul ăsta e 500 de euro pe lună, pe care mi-i trimite mie şi bunicului să ne întreţinem, să termin măcar liceul, apoi om vedea... Mă sună la telefon săptămânal. Şi mai mult plânge decât vorbim. Spune mereu că numai gândul că eu sunt cuminte şi învăţ bine o ţine în viaţă. De-aia n-am putut, n-am putut să-i spun de corijenţă... dar nici la prof nu m-am putut umili, să mă gudur pe lângă el să mă treacă, cum făceau alţii... Totdeauna am avut o mândrie a mea, prostească, cum o fi fost, numai că nu vreau să fiu preşul nimănui.

Norocul părea a-mi surâde în semestrul al doilea. După nenumărate hârâieli şi războaie surde între „bezmeticii de la XI D” şi prof, după defilarea pe furiş a părinţilor mai influenţi din târg pe la uşa directorului, s-a produs minunea şi Hitler (că aşa-l alintam) ne-a anunţat scârbit că ne lasă în semestrul al doilea, din pricină că nu vrea să-şi mai strice nervii cu noi, aducând mereu margaritas ante porcos. Nu ştiu dacă Margaritas însemna cocteil-ul ăla bun de tot pe care l-am băut odată când a făcut cinste bogătaşul clasei, dar porcos am înţeles sigur ce înseamnă. Dar şi el a înţeles ce însemna chiotul nostru de bucurie, pornit din spatele clasei, la auzul veştii: eram chit. 

Aşa că aveam o şansă să mă treacă pe semestrul al doilea, iar mama n-avea să afle nimic. Dacă ar fi s-o cred pe profa de religie, Dumnezeu cumpăneşte întotdeauna lucrurile cu mare înţelepciune. Totuşi, acuma înţelepciunea lui părea a nu fi înţeleasă de mintea mea de 17 ani, pentru că aveam să aflu cât de curând cât de încâlcite îi erau planurile.

 

Mihaela Opre

(fragment din volumul Imaginarul evanghelic apocrif al destinului hristic în romanul secolului XX)

 

De la iconofilie la iconoclasm şi de la arta sacră până la cea profană, figura Mântuitorului Iisus Hristos a decantat reprezentările cvasi-inepuizabile ale nenumăratelor istorii: a doctrinelor, a ideilor, a mentalităţilor, a artelor etc.

Devenită un locus clasicus al întregii istorii a civilizaţiei şi a culturii, „figura dominantă a istoriei culturii occidentale” (1) a determinat unul dintre cele mai fascinante drumuri pe care omenirea le-a parcurs între experienţă, reprezentare şi discursul despre acestea, între arhetipul metafizic al experienţei religioase şi proteiformele reprezentări culturale. Imaginea Mântuitorului, disputată permanent între continuităţi şi discontinuităţi, este nu numai sursa ce modulează imaginarul şi conştiinţa creştină în plan ontologic, ci şi produs al imaginarului cultural, al declinărilor sale plurale.

Care este dispozitivul cultural cu care secolul XX intră în acest „joc al prezenţei-absenţei” (2) propusă de revelaţia creştină asupra istoriei sfinte? Cum se cristalizează imaginarul literar al acestui secol în spaţiul tematic al cărui centru îl constituie personajul cratofanic al creştinismului? Şi mai ales: care sunt formele dialogului cu ludus sacer, pe care îl iniţiază po(i)etica textelor literare ale secolului XX?

În concepţia creştină, persoana lui Iisus Hristos este identificată - prin viaţa, moartea şi Învierea Fiului întrupat al lui Dumnezeu - nu numai cu „evenimentul ireversibil al umanităţii” (3), ci şi cu anunţul mesianic, Cuvântul lui Dumnezeu – mântuirea însăşi, prin puterea kerigmatică a Evangheliei. Creştinul apelează astfel, la o hermeneutică a Cuvântului divin, permanent şi inegal oscilatorie: între bagajul dogmelor creştine şi experiere, între cunoaşterea naturală şi cea harică. Acest tip de hermeneutică, ce antrenează un plan onto-teologic, reprezintă o asimptotă la imaginarul literar al destinului christic, atât pentru mecanismele imaginaţiei scriitorilor, cât şi pentru imaginile produse, intersectând inevitabil actul de receptare-interpretare a textelor literare. Practic, toate cele trei niveluri ale textelor literare – poiesis, aesthesis şi catharsis – susţin (şi sunt susţinute de către) bagajul cultural al temei, deţinut de scriitor şi de către lector.

Note:

(1) Jaroslav Pelikan – Iisus de-a lungul secolelor. Locul lui în istoria culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000; p. 7 - „Indiferent de ceea ce ar putea oricine crede sau gândi în particular despre el, Iisus din Nazaret este de aproape 2000 de ani figura dominantă a istoriei culturii occidentale”.

(2) Jean-Jaques Wunenburger – Sacrul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000; p. 95.

(3) Ibidem, p. 107.

 

 

Mihaela Bude

(fragment din volumul Ideea imperială în literatura central-europeană)

 

Datorită unui temperament mai melancolic şi a unei înclinaţii iscoditoare îndreptată mai mult spre universurile apuse, spre relicve ale trecutului, am fost atrasă în mrejele unei lumi seducătoare, ale cărei urme au rămas doar în cultura central-europeană, spaţiu cultural cu care ne identificăm îndeaproape.

În capitolul I voi încerca să surprind esenţa acestei lumi, pornind de la centru la periferie, şi să reînviu atmosfera de crepuscul decadent în care a fost învăluit sfârşitul ultimului mare imperiu european, aşa cum a fost evocat de către trei mari autori de naţionalităţi diferite: evreul Joseph Roth, polonezul Andrzej Kuśniewics şi maghiarul Sándor Márai. Toţi trei se află atât sub pecetea aceluiaşi topos matricial, Viena, dar suprinzând şi diferenţa specifică spaţiului natal: Galiţia lui Joseph Roth, Polonia lui Andrzej Kuśniewics şi Ungaria lui Sándor Márai.

În capitolul al II-lea voi realiza portretul lui Franz Joseph, asa cum este reprezentat de autorii de referinţă, portret care simultan emană fascinaţie prin figura sa imperială, dar şi tragism prin destinul său omenesc, cu atât mai tragic cu cât odată cu dispariţia sa, moare întreaga sa lume.

Capitolul al III-lea va cuprinde motivul principal care dinamitează această lume şi aceste spaţii circumscrise, războiul pentru care s-a pregătit armata habsburgică şi care totuşi a luat-o prin surprindere. Deşi în romanele parcurse, nu sunt descrise bătălii propriu-zise, sunt surprinse efectele devastatoare ale acestuia asupra lumii: efecte dramatice în romanele lui Kuśniewics. Tratarea în registru burlesc de către un al patrulea autor analizat, cehul Jaroslav Hašek, care surprinde atmosfera deja dinamitată de război pe mai multe spaţii ale imperiului, Cehia, Austria, Ungaria şi Polonia este şi aceasta un semn al declinului.