Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Daniel Săuca despre odihna ochilor

Daniel Săuca despre odihna ochilor

Aprilie 2015

„La centru, prin nord-vest nu este însă un jurnal al factologicului, ci unul care derapează, aşa cum stă bine oricărui text de frontieră, înspre omogenitatea stilizării estetice. Construcţie polimorfă şi acentrică, volumul captivează prin dialogul pe care-l impune prin descoperirea vocii auctoriale şi convinge prin onestitatea unei retorici sui-generis” (Victor Cubleşan).

Exerciţiul pe care ni-l propune Daniel Săuca este odihna ochilor: să-ţi goleşti mintea să pară că nu te gândeşti la nimic; să priveşti un punct fix în gol, fără a te gândi la ceva poate fi o tehnică yoga prin care dispare realitatea şi o percepem doar auditiv, difuz, oricât de mare e zgomotul; ca într-un bazin de înot acoperit reverberează spre margini dintr-un punct de centru; aşa şi la Daniel Săuca, eul său e la marginea descentrată a unui cerc, a cercului lumii de fapt, aceea din contingent, aglutinată de zgomote. Cine a citit Numele trandafirului ştie despre ce vorbesc: ochii călugărilor prea obosiţi de munca istovitoare găseau odihna privind în gol, fără gânduri, fără a fi atenţi la tot ce-i înconjoară.  În mod proustian, în volumul lui Daniel Săuca imaginile, gusturile, mirosurile aduc în memoria involuntară a eului creator persoane, personaje, locuri dragi sau numai stranii. După o noapte cu autorul (de lectură, fireşte), gândeşti cât de multe asemănări există între eul tău (lector) şi eul său (autor), mai ales la capitolul derapaje, de care vorbea Victor Cubleşan.  Melanjul genurilor: epic: în Ungaria, după un drum epuizant (din cauza căldurii şi a condiţiilor precare oferite de mijlocul de transport). Am ajuns la M., fiind cazaţi undeva la marginea oraşului, într-o staţiune. Condiţii onorabile de cazare. Liric: Gânduri în reluare. Gânduri lichefiate. Fără gânduri. Scriu tolănit în pat. Cu orice preţ, fără gânduri. Istoria rădăcinilor. Nu mai interesează pe nimeni rădăcinile. Doar fructele. Rădăcinile răului. Fructele răului. Rădăcinile binelui. Fructele binelui. Pe cine mai interesează cauzele primordiale? (pp. 44-45), se pretează melanjului speciilor (meditaţie, elegie, jurnal, dar şi acesta e un pseudo-jurnal) realizat în dulcele stil... postmodern. Aşa cum ne-a obişnuit autorul cu precedentul volum, (Clopotele raiului, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012) şi acesta are aspectul unei antologii din genuri şi specii variate, sporind oarecum dificultatea lecturii pentru un lector inocent. Din toate esenţele melanjului iese în eter aroma fină a miresmelor sufletului sensibil şi frământat al autorului, un taciturn care oferă greutate cuvintelor, un om modern, captiv în limitele existenţiale ale efemerului, aflat mereu sub imperiul timpului, ca mulţi dintre noi.

 Oricât ai vrea să aşezi bucăţile tabloului, el rămâne descentrat, o creaţie polimorfă, mereu în mişcare fără a putea fi cuprinsă între rame, alunecă precum argintul viu, şerpuind strălucitor sau rămânând o clipă în nemişcare; rotund ca o picătură de rouă  pe floarea ierbii. Omul nostru, cu picioarele bine înfipte în pământ şi pectoralii lucraţi parcă la o sală de fitness, are o privire tristă de pasăre rănită, nu e deloc histrionic (Curajul prostesc nu-i o formă de supravieţuire. Curaj, inconştienţă. Modul cred prostesc prin care încerc să fentez aproape fiecare zi. Nu am chef de fapt să trăiesc în acest fel.), trăirea sa e netrucată, vorba e sacră, e atât de dac, deşi se declară latin. Cred că e o mare onoare să-l ai ca prieten; Daniel Săuca e un voievod întemeietor de reviste de Ţară. Trăieşte acut sentimentul deznădejdii: Nu mai fac aproape nimic serios după Rusaliile anului trecut. Supravieţuirea pare ceva serios. Poate nu e decât o formă de sinucidere (p. 59). Ca orice om modern, fiinţa sa este bântuită de întrebări fără răspuns, iar tristeţea este un sentiment de neputinţă din care nu se poate, nu se mai poate ieşi prin poezie: Astăzi nu voi vorbi despre nimic. Despre nimic din ceea ce s-ar putea să vă intereseze. Pe voi, de altfel, nu vă interesează nimic serios. Aşa că este posibil să fiu pe placul vostru, al celor care nu vor nimic şi nu au nimic. Nu vă insult, nu vă agresez. Vă cer doar să vă intereseze nimicul. Ceea ce aşteptaţi, ceea ce daţi (p. 63). Multă amară profunzime adună autorul în câteva cuvinte edificatoare, atunci când simte neîncrederea şi nedreptatea lumii; frământarea sa este cutremurătoare. Când plouă, nu mai funcţionez. Când ninge aş vrea să plouă (p. 112). Trăirile fizice, neputinţele umane, suferinţa sub toate aspectele ei năvălesc din carte cu grămada şi ne fac să credem că am fi mai fericiţi decât Daniel, că nu suntem în groapa cu lei aşa cum este el adesea. O prezenţă tonică  este grupul de surdo-muţi din gara Bacău; veseli, tonici, degajaţi: o prezenţă curată într-o dimineaţă murdară, conchide autorul. Conştiinţă a unei generaţii, Daniel Săuca observă şi incriminează propaganda şi tabloidizarea României pe posturile de televiziune. Sesizează apoi ştirea interesantă conform căreia s-ar fi furat 28.000 de cărţi  de la Biblioteca Pedagogică! Cărţi furate, mai rar, nici nu erau de colecţie, ci de pe vremea cealaltă. Nemurirea e plictisitoare, echilibrul este la fel, sunt la modă excesul, pornirea luciferică, nu există singurătate fericită între nenumăratele turme de zombi sociali; Periculos gând: infinitatea, atribut al neantului. (p. 77). Jurnalistul observă cu al treilea ochi, pătrunzător şi cu vederea panoramică şi se întreabă: A fost vreodată administrată pentru binele public aşa-zisa avere a Statului? (p. 103). Dacă am defini jurnalul asemeni Ioanei Em. Petrescu, prin nevoia de a mă zugrăvi pe mine, cea de fiecare zi, de a-mi stabili un punct de reper în descifrarea propriei mele persoane, cândva, peste ani; spre o amplă analiză, spre o consemnare amănunţită – deşi din nefericire prea puţin clară – a tuturor mişcărilor mele sufleteşti înregistrate cu seismografică sensibilitate” (apud Gheorghe Glodeanu, Narcis şi oglinda fermecată, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2012, p. 348), atunci vom putea înscrie la specia jurnal acest volum semnat de Daniel Săuca. Eul său reflectă imaginea unui Narcis fermecat de propriul chip, multiplicat în mii şi mii de alte chipuri pe care le conturează în călătoriile sale autorul.

Poemele din finalul volumului solicită atenţia lectorului: Poemele gării din Dej, Peşti pe diguri, Via şi şarpele, (Sufocat), (Înălţarea Domnului), (Hăul câmpiei), Cerşetor la periferia veşniciei, Suspendări. Aici autorul revine în arca lui salvatoare: poezia; prin ea se salvează pe sine, ieşind de sub imperiul timpului, din limitele existenţialului prin iubire, chiar dacă drumul e doar intuit: După atâtea mii de ani/ Încă bâjbâim:/ La stânga sau la dreapta?/ La centru sau la periferie?/ Înainte sau înapoi?/ Cu pietre sau cu pâine?/ După atâtea mii de ani/ Sigure sunt doar/ Abatoarele istoriei (p. 126). Căutarea sinelui este şi o căutare a sacrului, atât de necesar în lumea maculată a vieţii noastre cotidiene, iar poetul mărturiseşte imperfecţiunea fiinţei sale umane, dar şi ipostaza cristică a acesteia: Înălţarea Domnului m-a prins într-o/ noapte pe tren/ În cuşeta murdară la umbra unui bec palid/ Ascultam întunericul plesnit de un bici invizibil/ Ameninţat de horcăiala roţilor tunetului/ Nu auzeam de fapt nimic/ Nu vedeam de fapt nimic/ Eram surd, eram orb, eram şchiop/ Eram ciung, eram flămând, eram/ fără inimi şi fără gând/ Eram singur într-o cuşetă murdară/ La umbra unui bec palid scriam:/ Înălţarea Domnului m-a prins/ într-o noapte pe tren (p. 123). Dar nu era singur: şi noi eram acolo, nu-i aşa, îngere? Chiar dacă Domnul se înălţase la ceruri şi Daniel coborâse în groapa cu lei...

Autor: Maria Vaida