Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Cuvintele şi tăcerea

Cuvintele şi tăcerea

Aprilie 2015

Poetă elegiacă şi meditativă, Silvia Bodea Sălăjan e fascinată de misterul limbajului, căci în universul ei liric, ameninţat permanent  de „primejdia tăcerii” existenţa şi rostirea se găsesc într-o deplină sinonimie şi autoarea intonează, în consecinţă, laude ale cuvântului şi ale valenţelor lui creatoare: „mărire ţie/ cuvântule/ faţă a luminii  vălurită-n furtuni/ şi limpezită de ploi/ mereu prezent în regăsire/ mereu retras în sine însuşi/ ca treptele mărturisirii/ rămase neumblate-n oglinda concavă/ tăinuită de noi” (Mărire ţie). Mai mult decât atât, cuvântul este un instrument al comuniunii cu sacrul, organul experienţei religioase, astfel încât, odată cu îndepărtarea de Dumnezeu, limbajul, el însuşi, capătă malformaţii şi distorsiuni, iar omul actual nu mai poate articula decât jumătăţi  de cuvinte: „păcat/ că omului nu-i este dat/ să fie copac/ să aibă rădăcini spre inima pământului/ şi crengi înălţate spre cer/ omul e doar jumătatea cuvântului/ de nelinişte şi de adevăr/ o jumătate/ fără adjective/ refuzată mereu/ complexată de propria umbră/ mai ales/ când l-a pierdut pe Dumnezeu (Omul nu e copac). Prin  urmare, poeta va oscila între tentaţia rostirii şi cea a tăcerii, având ceva din severitatea unei asceze şi acţionând ca o formă de terapie a animei: „atâta timp ne străduim să învăţăm să vorbim/ ca la final să ne dăm seama/ că trebuia să învăţăm pe de rost/ tăcerea…// timp risipit/ pentru-a-nvăţa/ să zidim punţi între inimi/ zbatere frământată-n iluzii/ când dincolo/ malul s-a frânt/ la jumătatea unui cuvânt// ecoul desprins o aripă sfâşiată/ de impactul cu propria umbră/ răsună dureros/ ca o rană deschisă/ învaţă să taci/ învaţă să taci (Eco). Fără a face neapărat (doar) o poezie de limbaj, Silvia Bodea Sălăjan construieşte astfel un spaţiu poetic care gravitează în jurul cuvântului, a cărui prezenţă/absenţă tutelează toate marile experienţe umane, transformând existenţa într-un discurs despre existenţă, iar dragostea în discurs amoros: „amânată iubire mereu amânată/ poate de teama cuvintelor de prisos/ poate de mult aşteptata bucurie/ a unui vis trăit la cote absolute/ îmi dăruia împăcarea clipei/ ce poate/ nu va mai veni niciodată// mă sperie bucuriile/ din tomurile bibliotecilor lumii/ când ştiu că dincolo de cuvinte/ toate acestea/ aderă violent la soarta unor iluzii/ aplaudate frenetic la scenă deschisă (Sub semnul iubirii). De aceea ritualul erotic este în versurile autoarei auster, exclude atingerea precum şi orice frison de senzualitate, se reduce la o simplă emisiune de cuvinte care şi-au pierdut în bună parte funcţia de a comunica, au devenit incerte şi alunecoase: „poate n-am ştiut să-ţi spun/ poate cuvintele mele erau fără ecou/ poate umbra lor era prea densă/ sau ele însele nu mai erau de-acum/ decât umbra umbrei lor/ la căpătâiul iubirilor/ pe care-aş fi vrut/ sau poate n-aş fi vrut/ să mi se-ntâmple” (Nerodite iubiri).Marea utopie a acestei autoare, îndrăgostită pătimaş de cuvinte şi detestându-le în acelaşi timp, nu poate să fie decât barbianul cântec încăpător, concretizat în litanii ale ciclurilor cosmice sau în modulaţii de rugăciune: „aş fi vrut să pot să cânt/ cu orfeice-armonii/ bucuria înălţării ramurilor/ prinse-n floare/ şi să scutur peste vreme/ zboruri ancorând litanii/ niciodată prea târzii//  aş fi vrut în rugăciune/ să cuprind un univers/ care naşte-o nouă lume/ luminată de iubirile dintâi/ şi să-mi pun în nopţi de veghe/ lemnul crucii căpătâi (Aş fi vrut). Formula sufletească a poetei se dovedeşte astfel mai apropiată de orfismul generaţiei `60 (ceea ce în peisajul liricii actuale poate părea oarecum anacronic), în timp ce poemele sale ne propun în cele din urmă, o viziune coerent articulată despre strălucirea şi imperfecţiunile cuvântului, surprins în diversele lui ipostaze. Iar aceste poeme nu pot aparţine decât unui filolog, adică unui iubitor de cuvinte.

Autor: Octavian Soviany