Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Florian Mărcuş – personalitate marcantă a Sălajului

Florian Mărcuş  – personalitate marcantă  a Sălajului

Aprilie 2015

La început de secol XX, în ziua de 4 aprilie 1900, întreg Sălajul îl conducea pe ultimul drum pe Florian Mărcuş, personalitate marcantă a Ţării Silvaniei. În această lună s-au împlinit 115 ani de la trecerea lui în eternitate. Florian Mărcuş este o personalitate sălăjeană mai puțin cunoscută, deși a desfășurat o prodigioasă activitate în domeniul administrației publice, fiind primul român ajuns într-o demnitate publică de acest nivel. De asemenea a desfăşurat o prodigioasă activitate pe plan cultural-național românesc, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

 

Familia, pregătirea profesională şi începuturile carierei 

Florian Mărcuș s-a născut în localitatea Mal, chiar în Duminica Floriilor anului 1819 și de aici și numele său de Florian.

Tatăl său, Teodor Mărcuș, era preot greco-catolic în Mal, iar pe mama sa o chema Paraschiva și era, după cum își amintea nepoata sa, Emilia Pop, născută Mărcuș, fiica lui Florian Mărcuș, „o bătrânică simpatică, gospodină, care se îmbrăca în portul nostru național, așa cum făceau toate preutesele române de acum mai bine de un veac” (Emilia Pop 1932, p. 18).

Familia din care provenea Florian Mărcuș era o familie românească de „viță veche”, cu origini în satul Bobota. Datorită meritelor militare deosebite a membrilor familiei Mărcuș, a fost ridicată la rangul de nobil (nemeș) de principele Transilvaniei Mihail Apaffy. Diploma nobiliară a fost emisă la Făgăraș, în anul 1674 și acorda familiei, printre altele, dreptul de a folosi prepoziția „de Corond”. Printre strămoşii săi, Emilia Mărcuş îi aminteşte pe Andreica şi Constantin Mărcuş.

Teodor Mărcuş, tatăl lui Florian, s-a născut în anul 1779. În anul 1808 era preot în Mal, după cum rezultă dintr-o conscriere a nemeşilor, cu specificarea că nu avea avere, după cum aveau ceilalţi nobili trecuţi în conscriere, precum Bánffy sau Teleki. A trecut la cele veşnice la venerabila vârstă de 80 de ani, fiind înmormântat la 29 septembrie 1859. La înmormântarea sa a participat un sobor de preoţi sălăjeni, în frunte cu Vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu.

Paraschiva şi Teodor Mărcuş au avut patru băieţi: Vasile, Florian, Ioan şi Andrei. Vasile şi Ioan nu au absolvit decât studiile elementare, după care şi-au întemeiat familii şi gospodării proprii. Fiul cel mare, Vasile, cânta în strană la biserică şi a decedat la vârsta de 77 ani, iar cel de-al treilea, Ioan, a decedat de tânăr, „secerat de oftică”.

Ceilalți doi copii, Florian și mezinul familiei, Andrei, datorită eforturilor materiale ale preotului Mărcuș, au absolvit studiile universitare. Andrei a ajuns profesor la o școală de fete din Pesta, însă a decedat de tânăr, nefiind căsătorit.

Cel de-al doilea fiu al preotului Teodor Mărcuș, Florian, a urmat cursurile gimnaziale inferioare la Liceul Minoriților din Șimleu Silvaniei, iar cele gimnaziale superioare la Oradea. A urmat, apoi, studiile Facultății de Drept din cadrul Universității de la Pesta, dobândind o temeinică cultură juridică.  Cenzura de avocat a obținut-o tot la Pesta, la 4 martie 1845. A profesat ca jurist la Tabla Regească din Pesta, între 15 septembrie 1843, până la 4 martie 1845, iar după obținerea cenzurii și-a deschis propriul birou avocațial. A practicat avocatura la Pesta cinci ani, câștigând foarte bine, la fel ca toți ceilalți fruntași români, printre care și Emanoil Gojdu, deoarece intelectualii unguri preferau funcțiile publice.

În anul 1847, Florian Mărcuș s-a căsătorit cu Francesca, sora pictorului Aloisiu Ioan Hora și fiica cea mică a dirigintelui de operă din Budapesta, Francisc Hora. Cu toate că nu știa nimic despre Transilvania, fiind de origine germană, Francesca a respectat decizia soțului său, care a răspuns la chemarea sângelui și l-a urmat cu conștiinciozitate, fapt apreciat de către fiica lor, Emilia, care spunea despre mama sa următoarele: „Pentru Mama, acest sacrificiu național al Tatii, însemna o amară desiluzie în ce privește speranța unei vieți tihnite. Francesca, cea mai tânără fiică a dirigintelui de operă, F. Hora, crescuse alintată de părinți și de cei zece frați mai mari într-un cămin de artă și lux. Iar acum dorințele naționale ale Tatii o duceau într-o provincie despre care în saloanele capitalei nu se vorbea decât ca despre fioroasa țară a urșilor. Dar ea avea un suflet feminin distins, ce s-a dovedit îndeosebi prin jertfa necondiționată față de bărbatul iubit. O, - câte femei de astăzi ar lua pildă de la ea. Câte soții de astăzi, când bărbații le ajung în situații dificile, în loc să le stea de ajutor, preferă să-i părăsească fără mustrare de conștiință, dacă interesele lor personale par astfel mai bine apărate. În acest sens, Mama se situează în depărtări antice față de concepțiile ușuratice a multor femei de astăzi” (Emilia Pop 1932, pp. 23-24).

 

Activitatea în cadrul administrației publice 

și activitatea politică

După înăbușirea revoluțiilor de la 1848-1849, care au cuprins întreagul continent european, s-a pus problema reorganizării întregii administrații publice din Imperiul Habsburgic. Constituţia imperială austriacă din 20 februarie/4 martie 1849 restabilea autonomia Marelui Principat al Transilvaniei și îi restituia Parțiumul, adică comitatele Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc, orașul Zalău și districtul Chioar, care fuseseră anexate de Ungaria în primăvara anului 1848. De acum Transilvania depindea direct de Viena (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan 2013, pp. 195-196).

În acel moment, Florian Mărcuș nu a ezitat și a hotărât să intre în serviciul efectiv al neamului românesc. Românii sperau că după ce au ajutat Casa de Habsburg în timpul revoluției, după veacuri de așteptare și umilire li se va face dreptate și vor fi tratați la fel ca celelalte trei națiuni din Transilvania: unguri, sași, secui. 

Se simțea o nevoie acută de intelectuali români bine pregătiți, care să fie numiți în funcții publice. Până la momentul 1848, când apare Simion Bărnuțiu, Avram Iancu sau Alexandru Papiu Ilarian, elita românească din Ardeal era formată doar din preoți, cu excepția reprezentanților Școlii Ardelene.

Emilia Mărcuș apreciază că era nevoie de aproximativ 1800 de funcționari pentru întreg Ardealul, dar abia dacă s-au găsit 140 de români pregătiți din punct de vedere profesional pentru a urma cariera administrației publice.

Alegerea lui Florian Mărcuș de a pleca din avocatură, unde era foarte bine plătit, într-o funcție publică a însemnat un moment decisiv pentru el și familie. Soția sa, Francesca, fiica cea mai mică a dirigintelui de Operă, Francisc Hora, și-a urmat bărbatul iubit în adevăratul calvar al mutărilor care a urmat, renunțând la viața tihnită pe care o avea la Pesta.

În toamna anului 1849, Florian Mărcuș a fost numit în funcția de comisar în administrația militară a Ardealului. Participarea lui la Sinodul Vicarial de la Șimleu Silvaniei din 10 ianuarie 1850 a dus la nenumărate transferuri. Astfel, după ce a profesat doar doi ani la Șimleu Silvaniei și Nușfalău, în următorii zece ani (1851-1861) a fost transferat la Prundu Bârgăului (Comitatul Năsăud), Beclean (Someș), Teaca (Mureș), Tășnad (Solnocul de Mijloc), Baia de Criș (Zarand) și altele. La Beclean, de exemplu, a fost transferat de două ori. A fost o perioadă dificilă pentru Florian Mărcuș și familia sa, în care a trebuit să se mute la distanțe mari. În această perioadă i se nasc și  copiii.

Diploma imperială din 20 octombrie 1860 și Constituția din 26 februarie 1861 au relansat autonomia provinciilor din Imperiul Habsburgic. Deși se propunea un fel de federalizare pe baza dreptului istoric al națiunilor care compuneau imperiul și se promitea aplicarea egalei îndreptățiri naționale, practic s-a revenit la situația de dinainte de 1848, având de câștigat doar „națiunile privilegiate” (maghiari, sași, secui).

Noua organizare administrativă a comitatelor a intrat în vigoare la 15 aprilie 1861 (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan 2013, pp. 197-198). Actualul județ Sălaj, format în anul 1876, era împărțit în comitatele Crasna și Solnocul de Mijloc.

Pe baza noilor reglementări imperiale, în primăvara anului 1861 au loc primele alegeri de deputat pentru noua Dietă a Ungariei.

 Revenit după zece ani la Șimleu Silvaniei, Florian Mărcuș a candidat la alegerile de deputat al Cercului Șimleu pentru un loc în Dieta de la Budapesta. În momentul alegerilor încă nu-și ocupase funcția de protopretor la Crasna, unde a fost ales. 

Din păcate, elita românească din Sălaj era dezorganizată și nu avea un  lider care să participe cu șanse reale la aceste alegeri. În plus, se adăugau obstrucționările venite din partea maghiarilor, violențele și toate tacticile electorale posibile pentru a falsifica alegerile.

Florian Mărcuș ajunge la Șimleu Silvaniei chiar în dimineața alegerilor, care au fost fixate pe data de 14 mai 1861 și își depune candidatura în momentul în care, spune fiica sa Emilia, „voturile românești ajunseseră obiect de târguială între cei doi candidați unguri”. Nu se mai aștepta nimeni să se prezinte un candidat din partea românilor. Unul dintre candidați mărturisea mai târziu că „numai cu o oră înainte de votare s-a prezentat un funcționar valah de prin Năsăud, gradat cu o stea, care fulgerător a schimbat întreaga situație, toți românii votând cu el” (Emilia Pop 1932, p. 29).

În aceste condiții, candidații maghiari au intrat în panică. Contracandidatul lui Bagosi i-a îndemnat pe susținătorii săi să voteze cu acesta pentru a nu câștiga Florian Mărcuș. Mai mult, spune Emilia Mărcuș, la Bilghezd s-au tras clopotele „într-o dungă” și în alte biserici maghiare, fiind în pericol „ideia maghiarismului”. Au intrat în acțiune și alte tactici electorale și astfel Florian Mărcuș a pierdut mandatul de deputat la douăzeci de voturi, după cum afirma presa maghiară și trei voturi, după cum afirma Florian Mărcuș.

În luna iunie 1861, Florian Mărcuș împreună cu familia sa se mută la Crasna, unde își ia în primire funcția de protopretore al comitatului Crasna. După doi ani este avansat în funcția de Vice-comite al comitatului Crasna. El era practic cel care conducea administrația publică a comitatului, deoarece comitele era numit politic. În acel moment, familia se mută, din nou, la Șimleu Silvaniei, centrul administrativ al comitatului Crasna. 

În noua funcție, în care nu mai ajunsese niciun funcționar român sălăjean până atunci şi nici nu a mai ajuns până în 1918, Florian Mărcuș a dovedit o corectitudine exemplară, apărând interesele românilor marginalizați și nedreptățiți.

În anul 1865 au loc noi alegeri dietale, iar Florian Mărcuș și-a depus din nou candidatura. Acum avea un puternic contracandidat în persoana baronului Bánffy Albert, cel care conducea practic întregul comitat al Crasnei. În plus, se adăuga situația externă favorabilă maghiarilor, care profită de slăbirea Austriei și ajung în anul 1867 la formarea Imperiului dualist Austro-Ungar. În aceste condiții, puținii funcționari români câți mai erau în funcții au fost marginalizați sau înlocuiți cu funcționari maghiari.

Politicienii maghiari, în frunte cu baronul Bánffy, au încercat să-l cumpere pe Florian Mărcuș, care se bucura de o mare autoritate și probitate profesională (vorbea patru limbi: germana, latina, româna și maghiara), dar nu au avut nicio șansă. În aceste condiții, autoritățile maghiare l-au constrâns să demisioneze din funcția de vice-comite, la 5 octombrie 1865, funcție care nu a mai fost îndeplinită de niciun român până la 1918. Ca o radiografie a societății de la momentul respectiv, dar şi a moralităţii lui Florian Mărcuş rămân cuvintele cu care l-a apostrofat baronul Bánffy în momentul în care nu a acceptat funcţiile administrative care i s-au propus, în schimbul renunţării la candidatură: „Ilyen politikai irányu embert megyeházán nem tarthatunk  - pe un om cu astfel de principii politice nu putem tolera la prefectură” (Emilia Pop 1932, p. 34).

Alegerile dietale au avut loc la 19 noiembrie 1865, într-o zi de Duminică. Emilia, fiica lui Florian Mărcuș avea vârsta de 13 ani și își aducea aminte de firul evenimentelor din acea zi memorabilă pentru politica național-românească din zona Șimleului. Iată ce spune ea, printre altele: „Alegătorii români, țărani conduși de preoți, au venit în curtea noastră largă, - locuiam atunci în strada principală, (din Șimleu Silvaniei – n.n.) – în frunte cu un stegar ce purta un drapel imens, purtând culorile noastre naționale roșu-galben-albastru. Era un steag atât de important, flamura de o mărime atât de neobișnuită, încât vederea lui m-a impresionat puternic. Pe flamură era cusută o bandă albastră cu inscripția: Trăiască Florian Mărcuș, deputatul nostru”. 

În cursa electorală s-au înscris trei candidați: Florian Mărcuș, reprezentantul românilor, fostul deputat Bagoși Sándor și baronul Bánffy Albert.

Cu toată teroarea psihică și fizică a autorităților maghiare, electoratul român s-a comportat exemplar și s-a prezentat la vot, astfel că spre seară voturile lor erau mult mai multe decât ale baronului Bánffy, în care vedeau stăpânul feudal fără milă. Candidatul Bagoși nu mai conta. Lupta se dădea între Florian Mărcuș și Bánffy Albert; între români și maghiari. În aceste condiții s-a dat alarma disperată: „gyöznek az oláhok” (înving valahii). S-au tras clopotele bisericilor din Șimleu, au votat și „morții”, s-au înregistrat voturi multiple și alte tactici electorale pentru ca românii să nu câștige. În sfârșit, pe la orele 3 dimineața s-a anunțat că baronul Bánffy Albert a câștigat. Florian Mărcuș a obținut 1.159 de voturi, iar Bagoși nu a mai contat, obținând doar 30 de voturi.

În urma acestor alegeri s-a încheiat nu numai cariera politică a lui Florian Mărcuș, ci și cea în domeniul administrativ, de unde a fost demis. Însă, cele două campanii electorale la care a candidat Florian Mărcuș, cu program național-român, au reprezentat un bun exercițiu pentru românii sălăjeni în lupta lor de redeșteptare națională.

În anul 1867, Florian Mărcuș este ales jude la Tribunal și substitut prezidial. A funcționat câțiva ani la Șimleu Silvaniei, după care a cerut să fie transferat la Beiuș, unde se înființase cel de-al doilea liceu românesc, după cel de la Blaj și unde dorea să-și educe copiii.

După ieșirea la pensie a îndeplinit o scurtă perioadă funcția de casier al Domeniilor Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, apoi se retrage la Șimleu Silvaniei, unde își petrece bătrânețea și trece în eternitate.

Pe tărâm politic oferă sfaturi tinerilor fruntaşi politici români, în special în timpul mișcării memorandiste, cea mai mare mișcare de protest a românilor transilvăneni, între 1848 și 1918.

 Alexiu Fedorca, unul dintre memorandiștii sălăjeni, care a făcut parte din delegația celor 300 de reprezentanți ai românilor transilvăneni care au dus Memorandumul la Viena, rememorează exemplul pe care l-a dat tinerilor în acele vremuri de lupte politice naționale bătrânul fruntaș politic Florian Mărcuș: „În toată primăvara anului 1892 se discuta chestiunea unui memorandum prin care trebuia să expunem plângerile noastre împăratului. Dar nu toți românii erau de acord, discuțiunile urmau cu pasiune pro și contra.

Veni luna Maiu și ne sosiseră circulările confidențiale ca să ne alegem delegații cari împreună cu ceilalți din întreg Ardealul, să meargă la Viena.

În ziua de 20 Maiu 1892 se ținu întâi o scurtă consfătuire intimă la Casa vicarială, unde au luat parte vicarul Alimpiu Barboloviciu, Florian Mărcuș, vițișpanul, cum numeam noi tinerimea de atunci, pe simpaticul bătrân și alții. Adunarea a continuat în localul Băncii «Silvania», unde se adunaseră toți intelectualii locali și chiar și din provincie. Natural desbaterile se țineau în taină, căci dacă prindeau ungurii de veste, nu pățeam bine.

Aici s-a încins o discuție destul de vehementă, dar… în șoapte. Pesimiștii, spuneau că n-are nici un rost întreaga acțiune, iar pasiviștii doreau o deplină pasivitate. Iar când s-a început să se vorbească de delegați calamitățile voiajului nu prea surâdeau multora. Unii își temeau situația, alții afacerile. Atunci luă cuvântul bătrânul Florian Mărcuș, cu părul și barba albă ca zăpada și, în câteva cuvinte, rostite cu înțeles și apăsat a lămurit întreaga adunare asupra importanței politice a actului ce urma să fie făcut. Îndemnurile sale ne-a electrizat pe toți, și îndeosebi declarația că bucuros și-ar lua chiar și sarcina de delegat, dacă n-ar fi chinuit de boli. Intervenția sa a avut efect, discuția s-a încheiat și s-a ales imediat delegația: Andrei Cosma directorul Silvaniei, dr. Cassiu Maniu, advocat și eu.

După reîntoarcerea delegației dela Viena în împrejurările cunoscute, mulți cari combăteau acțiunea memorandistă se făleau cu prevederea lor în fața eșecului ce am încercat. Florian Mărcuș însă își mărturisea adeseori convingerea că bine s-a făcut și că umilirea ce s-a dat națiunii va desmorți poporul din adormirea sa politică. Bătrânul activist, luptătorul din epoca redeșteptării politice, nu s-a înșelat nici acum…” (Emilia Pop 1932, pp. 43-44).

 

Activitatea pe tărâm cultural 

şi naţional

În calitate de reprezentant al administrației cercuale, Florian Mărcuş a luat parte la Sinodul Vicarial din 10 ianuarie 1850, organizat de vicarul greco-catolic Alexandru Sterca Șuluțiu, când se pun practic bazele învăţământului românesc în Sălaj. La Sinod au mai participat, printre alții, protopopul Demetriu Coroianu al Crai-Dorolțului, care chiar în acel an îi va urma în funcția de vicar lui Alexandru Sterca Șuluțiu, Grigore Gael, parohul Bobotei, substitut notar sobornicesc și reprezentantul protopopului tractului Sărăuadului și Petru Bran, parohul Hidigului (Măieriște). 

Hotărârile luate la Șimleu Silvaniei în cadrul Sinodului vicarial au influențat în mod decisiv organizarea și dezvoltarea ulterioară a procesului de instrucție și educație din Țara Silvaniei, contribuind, în același timp, la promovarea culturii naționale.

Un rol fundamental în dezvoltarea procesului educațional revenea preoților și protopopilor, după cum se poate observa din hotărârile cuprinse în Protocolul Sinodului, gândit și redactat de eruditul preot Petru Bran. Protopopilor le revenea datoria de a supraveghea punerea în aplicare a îndatoririlor preoțești referitoare la educația care trebuia să se realizeze cu orice preț, pentru ca și națiunea română să intre în rândul „Natiilor Cultivate”, prin intermediul educației. Unde protopopul „ar da de pedeci și de neascultare in efectutia hotararilor, și cursul schoalelor”, urma să ceară asistența Comisariatului subcercual sau dacă nu se rezolva să înștiințeze Vicariatul, „ca acesta se facă pasi poternici și la locurile mai inalte” (Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr 1908, pp. 77-80).

În toamna anului 1861, după revenirea în Ţara Silvaniei, după interminabilele transferuri, deși era funcționar public, Florian Mărcuş participă la adunările de protest împotriva alipirii Ardealului la Ungaria. Memoriul a fost citit la sfințirea bisericii din Bobota, la 27 august 1861, atunci ziua de Sfântă Maria, iar la Băsești s-a hotărât delegația care va duce Memoriul la Viena. Ea a fost compusă din dr. Ioan Maniu, nepotul lui Simion Bărnuțiu și tatăl lui Iuliu Maniu, Georgiu Filep și protopopul Ioan Galu. Din comitetul de propagandă pentru comitatul Crasna făcea parte și Florian Mărcuș, care-și risca slujba, deoarece era funcționar public. 

În ședința Comitetului Central al Astrei, care a avut loc pe data de 5 octombrie 1869, la Sibiu, s-a hotărât descentralizarea ei în despărțăminte cercuale și înființarea de agenturi comunale (Transilvania 1869, p. 266; Ioan Musca 1994, p. 499).

A urmat constituirea despărță-mântului cercual sălăjean al Astrei, cu centrul la Șimleu Silvaniei. Adunarea de constituire a avut loc pe data de 24 octombrie 1870. Conducerea interimară a fost preluată de fruntașul politic sălăjean Florian Mărcuș (Transilvania 1871, p. 10; I. Musca 1994, p. 500).

Florian Mărcuș a fost un membru marcant al Astrei sălăjene, luând parte activă la toate mișcările culturale românești. De asemenea, a contribuit la înființarea băncii „Silvania”, în anul 1886, la care fiul său, Augustin a devenit casier, iar ginerele său, Vasile Pop, soțul Emiliei, asesor.

De-a lungul întregii sale vieți, în special atât timp cât a locuit la Șimleu Silvaniei, a avut o strânsă legătură cu intelectualii sălăjeni, în special cu vicarii Silvaniei, Demetriu Coroianu și Alimpiu Barboloviciu, cu Gheorghe Pop de Băsești, Ioan Maniu și Andrei Cosma. De asemenea, alături de vicarul Demetriu Coroianu și Ioan Maniu a avut o întâlnire secretă cu Simion Bărnuțiu, în anul 1863, în ultima vizită pe care ideologul Revoluției de la 1848 din Transilvania a efectuat-o în Sălaj, cu un an înainte de a trece în eternitate.

În concluzie, credem că Florian Mărcuş, prin întreaga sa activitate depusă în slujba românismului, face parte din galeria marilor personalităţi pe care Sălajul le-a dat istoriei.

 

Bibliografie:

Emilia Pop n. Mărcuş, O familie românească în secolul al XIX-lea, Cluj, 1932.

Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, Schița monografică a Sălajului, Șimleu, 1908.

Ioan Ardeleanu Senior, Oameni din Sălaj. Momente din luptele naţionale ale românilor sălăjeni, Zalău, 1938.

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Academia Română. Centrul de Studii Transilvania, Edit. Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

Ioan Musca, „Despărțământul Șimleu al Astrei. 1870-1918 (organizare, arondări – rearondări)”, în Acta Musei Porolissensis, XVIII, Zalău, 1994.

Revista Transilvania (Sibiu), nr. 22, 15 noiembrie 1869; nr. 1, 1 ianuarie 1871.

Autor: Marin Pop