Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Nicolae Gavriliu: „În rugăciune sunt acasă. Oriunde”

Nicolae Gavriliu: „În rugăciune sunt acasă. Oriunde”

Aprilie 2015

A plecat din România după ce spiritul său liber nu a mai putut îndura să vadă chingile în care o pun zi de zi comuniştii, bolşevicii cum îi numeşte el. A stat o vreme la Paris, iar apoi a ajuns în Canada. Experienţa cu noul pământ, aşteptări, visuri, gânduri, crâmpeie de suflet în cele ce urmează. Un interviu greu, complex, în care omul din spatele rândurilor se descoperă celor ce au dorinţa şi răbdarea de a-l cunoaşte. Un artist, un profesor, un autor a cărui inimă bate româneşte şi care, aflat la mii de kilometri, se pregăteşte să îşi lanseze volumul „Fiul risipitor”, cu ochii aţintiţi spre ţara-mamă. „Dacia Literară” a început să publice deja fragmente din noua carte. Noi vi-l prezentăm pe autorul ei altfel. Doamnelor, domnilor, Nicolae Gavriliu.

Reporter: Domnule Gavriliu, aţi strâns de la plecarea din România experienţa a mai mult de un pumn de ani. Vă mai amintiţi ce v-a determinat să luaţi decizia de a îmbrăţişa o cultură nouă, o ţară nouă?

Nicolae Gavriliu: …Îmi amintesc, da,… - foarte bine îmi amintesc, - fiecare clipă.

…Ca o mare majoritate a românilor din generația mea, am crescut cu această suprasaturație deprimată față de regimul comunist și „corifeii” săi analfabeți și fără scrupule, față de consecințele sale, - mârlănia, mitocănia, incredibila vitalitate a unor categorii absolut discutabile și lipsite de statură umană care dominau viața socială, punerea culturii la zid si decapitarea, - extirparea voită și manifestă - a spiritualității și așa mai departe: am deschis ochii în România bisericilor dărâmate, a duhovnicilor ridicați de securiști și băgați în pușcării, a securiștilor care urmăreau și aveau liste precise cu cei care frecventau biserica, România informatorilor infiltrați peste tot, - putea fi colegul tău de bancă din liceu, și așa și era - România părinților ridicați de securitate și dispăruți fără urmă, în urma informațiilor furnizate securității de către propriii copii. Era greu, foarte greu să nu-ți dorești să pleci. Eu am fost dintotdeauna un spirit liber - anarhic, s-ar fi spus în contextul momentului - un om normal, cu alte cuvinte, care nu putea accepta condiția de insectă în borcan… Așadar nevoia de a pleca din România nu era, inițial și la nivel instinctiv, în mod necesar aceea a îmbrățișării unei țări ori a unei culturi noi, ci în primul rând o nevoie de a scăpa din pușcăria în care comuniștii - bolșevicii, ca să fiu mai precis - transformaseră minunata Românie… Desigur, de mic am avut tendința de a evolua, și am fost format într-o direcție cu sensibilități culturale și spirituale - așadar această nevoie nu putea fi, în fapt, cea exclusivă a scăpării din pușcărie: exista, firește, o mare dorință a conectării la un loc în care cultura e liberă și funcționează firesc într-o societate care nu o sugrumă, - însă, să fim lucizi, nu e Canada locul acela; nu aș recomanda - și nu i-aș dori - niciodată vreunui român cu sensibilități și orientări de ordin spiritual și cultural să ajungă în Canada: să încerce, așadar, sisifica experiență de a exista într-un vivariu autosugestionat în care totuși cultura și spiritualitatea ar exista cu adevărat: construcția și menținerea acestui Matrix autosugestionat de dragul supraviețuirii au un preț mult mai mare decât ar putea părea… Deci, în ce mă privește, nu pot relaționa Canada cu ideea de cultură nouă. Nici măcar cu ideea de țară nouă, - Canada neavând coloana vertebrală fenomenologică pe care o presupune identitatea a ceea ce numim țară. Canada e un sistem federativ care se folosește de un bun marketing pentru a absorbi, prin imigrație, resurse necesare propriei supraviețuiri. Cultura nu e un atribut organic al acestei așa-numite societăți, ci o etichetă atașată strategic - și subtil-abuziv - unui segment al vieții sociale, din considerente de politică socială. În Canada cultura e un implant, un corpus străin, - nu are respirare firească, naturală și reală în eșichierul social: e o Cenușăreasă bine cosmetizată de care în realitate nimănui nu-i pasă, - decât în măsura în care poate eventual produce bani, ceea ce o face să se înscrie în adevărata natură a structurii sociale canadiene… deci, - nu o cultură nouă, - doar un alt loc; ales greșit, în cazul meu. Dramatic de greșit. …Dar se spune că toate au un rost, un sens, o cauzalitate și justificare subliminală: îmi place mult să cred asta… Cred că am răspuns atât de lung, că am uitat întrebarea; trebuie s-o citesc din nou.

Condiment: prima mea încercare de a pleca din România a fost în clasa a IX-a, - aranjasem, împreună cu un prieten, să fugim în cala unui vas la Liverpool: voiam să văd statuia Beatles-ilor. A aflat tata și era să mă omoare - așa că am mai amânat puțin.

Rep.: Care a fost primul gând care v-a încercat odată ce ați pășit pe pământ canadian?

N.G.: …Acela de a pleca. A fost un coșmar. Din multe puncte de vedere, dintre care pe unele nu le voi menționa. La nivel perceptiv, la nivelul a ceea ce numim - destul de abuziv şi nejustificat - „șoc cultural” (nu e mai nimic cultural în acel șoc), la nivel personal. Trăisem, înainte de a veni în Canada, la Paris, pentru scurt (mult, mult prea scurt!) timp. Am ajuns în Canada la unu noaptea, într-un sfârșit de toamnă rece care-ți înfigea dinții lui de gheață până-n vintre și-ți sugea în schimb viața din tine (…am învățat mai târziu că acest fenomen e numit cultural exchange). La unu noaptea am putut vedea doar relativul întuneric: poate cea mai fidelă imagine a locului în care mă aflam. Dimineața am ieșit din casă, într-un loc numit Mississauga - un soi de orășel-satelit, să zicem, al Toronto-ului. Am întrebat unde e orașul. Mi s-a spus că acela e orașul. Un mare tăpșan - diform, fără urmă de prezență umană în vreun posibil demers a ceea ce numim în mod normal urbanism, sistematizare, identitate urbană - pe care erau înfipte, într-un aliniament opac care încerca stângaci să mimeze coerența, niște bloace. Asta era - și asta a rămas, în esență (dacă putem vorbi aici de esențe), Mississauga. Acela a fost șocul. Primul val. „…Și a fost seară, și a fost dimineață: ziua întâi”. Mi-a venit să plâng. Nu înțelegeam unde sunt, ce anume face acest loc să fie perceput și etichetat drept oraș - nu are în el nimic urban, omul e inexistent în modul în care a fost construită această Mississauga - și, mai cu seamă, nu înțelegeam ce caut acolo - ce m-a putut aduce pe mine, - în mod profund și dincolo de circumstanțe - într-un asemenea loc. Nimic din toate acestea nu s-a schimbat în tot acest timp. Așadar, primul gând: gândul că nu mă aflu într-o lume omenească, ci într-o realitate artificială în care viața este mimată, fiind în realitate substituită de o formă de supraviețuire căreia un sistem i-a atașat o serie de atribute aparente care să o facă funcțională - capabilă, așadar, să absoarbă resurse într-un mod care să fie eficient sistemului: o colonie distopică.

 

 „Ţara-mamă e patria sufletului”

 

Rep.: Cum se vede ţara mamă de la mii de km distanţă?

N.G.: Ţara-mamă… mă faceți să plâng (ceea ce sunt sigur că nu vă surprinde). Știți, acum un număr de ani, în contextul vernisajului unei expoziții personale (CHERCHER LA FEMME 1) pe care am avut-o într-o galerie numită Propeller, în Toronto, am lansat acest proiect numit: NEDI GAVRILIU - A LEGAL ALIEN IN CORPORATE NORTHAMERICA, sub forma unui cd-rom interactiv. Demersul nu a fost menit să-mi sublinieze mie prezența personalității, ci să lanseze această „teză”, dacă vreți - temă de gândire - a acestei ipostaze de atârnare în vid, între o acasă pe care ai lăsat-o în urmă și care, instinctiv, continuă să fie ancorată la sufletul tău ca reper a ceea ce tindem să simțim când gândim acasă, dar care în timp devine din ce în ce mai transparentă și mai mică, din ce în ce mai sentimental-convențională, suptă către sine de un soi de linie a orizontului care, implacabilă, vine ca un plug și nivelează tot în cale, și un soi de tărâm către care ai ales să te îndrepți, la care te aștepți să devină o acasă a ta - mai mult dintr-un soi de instinct de supraviețuire a sufletului - dar care niciodată nu va deveni pe deplin acel reper al sufletului pe care îl percepem ca acasă: e o mișcare asimptotică, - niciodată nu vei ajunge să rezonezi tainic cu un loc care nu e, în realitate, acasa ta. Fiindcă a avea o casă cu trei etaje și patru mașini nu transformă acel loc în acasa ta, ci relația sufletească pe care o ai cu locul, fenomen care e privit mai ales ca parazitar, periculos în sistemul social creat aici: nu există niciun interes - dimpotrivă - pentru ca oamenii să funcționeze tainic, sufletește, spiritual - acestea sunt legi care, prin natura lor, conflictuează dramatic cu cele ale societății sistemice canadiene.

Deci acest gând - și acest reper sentimental - „țara-mamă”, nu poate funcționa altfel decât acela de mamă. Mama nu poate fi înlocuită: nici țara-mamă nu poate fi înlocuită, nici poporul cu care ești de același sânge nu poate fi înlocuit, - ele rămân repere fundamentale ale sufletului, ale conștiinței de sine, ale identității subtile: spun identitate subtilă, fiindcă emigrarea a dezvoltat, printre multe altele, și acest fenomen - instinctiv, desigur - al identității conjuncturale, al identității de împrumut, - câteodată împinsă până la a o transforma într-o chiuretă menită să avorteze forțat adevărata, tainica identitate, - desigur, niciodată reușind, însă.

Cred că țara-mamă e patria sufletului: sufletul tău nu poate rezona - și nu poate exista - deplin, în toată profunzimea și amploarea lui, decât acolo, în spațiul în care a fost adus de la neființă la ființă, - spațiul, locul în care a fost adus pe lume, - acasa lui reală, țara-mamă. Mulți trăiesc mirajul posibilității de a înlocui sau „updata” această regulă, această realitate, - mirajul unei posibile re-seminări a sufletului, - însă e doar un miraj, și e un miraj periculos, fiindcă e un miraj sinucigaș: sinucigaș sufletește.

Țara-mamă e singurul loc în care sufletul e întreg, și pe deplin viu. Iar când țara-mamă e România, care a dovedit de-a lungul istoriei (reale) un „metabolism istoric” de inimă, - de inimă, în sensul în care înțelegem acest cuvânt în mistica ortodoxă, - de centru al ființei și acasă a lui Dumnezeu în noi - când țara-mamă e o asemenea țară, cu atât mai mult nu poți fi tu însuți, nu poți fi întreg, fără ea, fără legăturile tainice cu ea și cu adevăratul tău popor.

Țara-mamă e acasa sufletului. Iar acasa sufletului e numai una. Nu există fertilizare in vitro când vine vorba de țara-mamă: să nu ne amăgim.

Rep.: Sunteţi un om cu sufletul împărţit între teologie şi artă. Care este primordiala punte de legătură între cele două?

N.G.: …Nu, sufletul nu poate fi împărțit; sufletul e indivizibil. La nivel sufletesc pot exista numai continuumuri. Între teologie și artă, în ce mă privește, e așadar un continuum. Desigur, starea de fapt, prezența continuumului nu exclude posibilitatea dramei între cele două „orizonturi”, - între cele două „lumi”, dacă vreți.

…Deci nu cred că avem nevoie să vorbim despre vreo punte - fie ea primordială ori nu - între cele două. Omul a fost creat într-o condiție de demiurgos, - a fost făcut cu vocația și instinctul creatorului: nu e numai o chestiune de teologie, de viziune biblică, scripturistică, ci o realitate imediată, - de antropologie elementară, dacă vreți. Desigur, când spun „creator” în ce-l privește pe om, nu trasez o paralelă abuzivă între om și Dumnezeu, care e singurul Creator „esențial” - cel care creează ex-nihilo, nu-i așa? Omul e într-o poziție centripetă față de Dumnezeu - el emulează această mișcare creatoare în felul în care o poate face el - în condiția sa de demiurgos: își trăiește și manifestă dimensiunea creatoare ca trăitor într-o creație existentă. Omul tinde să-și transceandă condiția, cum bine știm - tinde permanent să se miște dincolo de ceva, au-delà: asta face ca arta si teologia să fie natural, organic convergente. Ca om spiritual, să zicem, - ca om conștient de natura transparentă la Dumnezeu a realității trăite - te situezi pe această linie de mișcare, pe această „orbită” pe care mișcarea ta este centripetă către Dumnezeu, „Theo-petă”, dacă vreți - în care, pe de o parte, conștientizezi prezența lui Dumnezeu și situarea ta sinergică în relație cu El, iar pe de altă parte simți lăuntric și trăiești prezența Lui și realitatea condiției tale de ființă locuită de către Adevărul absolut care este Dumnezeu. Așadar relația ta cu realitatea are acest orizont eminamente și esențialmente transcendent: îți trăiești această tendință instinctivă a au-delà-ului din punct de vedere mistic. Ca artist, „neliniștea” esențială este cea indusă de condiția de demiurgos, care nu e nimic altceva decât tot o manifestare a poziției tale sinergice în relație cu Dumnezeu - condiție care te face trăitor al impulsului de a-ți transcende realitatea imediată, imanentă. Ești un „receptor”, dacă vreți, - înzestrat cu un anumit nivel de transparență - al acelui dincolo, al au-delà-ului - având dată posibilitatea și misia de a face „misterul” acestui au-delà vizibil, audibil, palpabil, accesibil esențialmente - celorlalți, cei pe care în lumea culturală îi numim „public”. Pulsiuni, mistere, mișcări, stări de grație, de culoare, de magie, răsturnări existențiale, metamorfoze tainice - toată această germinare, fenomenologie dacă vreți, a dincolo-ului nevăzut și neaccesibil prin natura sa îi este accesibilă artistului, care are misia de a o deschide, de a o face accesibilă tuturor celorlalți, publicului. Sigur, publicul, din poziția sa, are misia lui esențială, aceea de a face acest act complet prin percepție, prin recepție: abia atunci opera devine completă. Știți ce înseamnă Liturghie? - „act de slujire publică”. Care e esența Liturghiei? - prezența lui Hristos prin Sfintele Daruri, preschimbarea, metamorfoza mistică a pâinii și vinului în Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, respectiv împărtășirea omului cu Sfântul Trup și Sânge. Preotul, prin hirotonia lui, are harul și misia de a „deschide” mistic, - de a face palpabil simțurilor - ceea ce este prin condiția Sa inaccesibil (în sens imediat) simțurilor omene

Autor: Mihaela MOLDOVAN