Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Paradoxurile unui mit

Aprilie 2015

În 24 martie s-au împlinit 110 ani de la îmbarcarea lui Jules Verne la bordul „corabiei de lumină”, singura „Călătorie (cu adevărat) extraordinară” de care avem cu toţii parte după ostenelile terestre şi trupeşti: reîntoarcerea sufletului nemuritor în realitatea de dincolo de noi. De credinţă catolică, scriitorul a profitat de croaziera mediteraneană din 1884, când a cerut şi a obţinut o audienţă la Vatican. Întâlnirea cu Papa Leon al XIII-lea l-a emoţionat până la lacrimi.

Marea lucrare de referinţă „Catholic Encyclopedia” i-a dedicat un articol unde autorul celor „Cinci săptămâni în balon”, povestitorul care l-a pus pe excentricul Phileas Fogg să înconjoare Pământul în 79 (optzeci fără una) de zile este comparat cu Alexandre Dumas şi elogiat:

„Publicul cititor din Franţa se plictisise de copiile serbede publicate la începutul anilor cincizeci de către Dumas, iar Verne a avut norocul şi meritul de a revigora într-un fel atractiv un gen narativ care părea să-şi fi epuizat resursele. Cu o abilitate la fel de mare şi, trebuie spus, ignorând ca şi Dumas acurateţea detaliilor în capriciile şi fanteziile din adaptările istorice, Verne a adus ştiinţa în domeniul ficţiunii. Indiferent de verdictul final asupra valorii operei sale, el trebuie apreciat pentru faptul că niciuna dintre cărţile sale nu conţine ceva ofensator la adresa bunului gust sau moralei. Verne a trăit şi a murit ca un catolic”.

Să susţinem ultima afirmaţie cu un exemplu, o întâmplare din „Copiii căpitanului Grant”, partea a III-a, capitolul XIV, „Muntele tabu”. Ca să fultuiască o armă, adică să păstreze pulberea şi glonţul în ţeava unei puşti care se încărca pe la gură, se obişnuia să se îndese un dop de câlţi sau de hârtie. Maorii din Noua Zeelandă foloseau în acest scop fâşii rupte din Sfânta Scriptură, cărţi primite de la misionari. Eroii realizează acest lucru când reuşesc să evadeze. După ce băştinaşii au încercat să-i împuşte, vântul le aduce refugiaţilor o bucăţică de hârtie cu următorul verset: 

„Psaume 90: Parce qu’il a espéré en moi, je le délivrerai.”

Cercetătorul neavizat rămâne uimit în faţa feluritelor traduceri a acestui pasaj cheie în derularea acţiunii. Zice Mihail Petroveanu, în ediţia Editurii Corint: „Fiindcă A CREZUT în mine, îl voi mântui”. Să răsfoim Sfânta Scriptură şi să verificăm citatul. „Că spre Mine A NĂDĂJDUIT şi-l voi izbăvi pe el”, scrie în Biblia de la Bucureşti. În recenta traducere a lui Bartolomeu Valeriu Anania: „Că el în Mine şi-a pus NĂDEJDEA, iar Eu îl voi izbăvi”. Varianta Cornilescu glăsuieşte altfel: „Fiindcă MĂ IUBEŞTE, deaceea îl voi izbăvi”.

Citiţi încă o dată aceste fragmente şi grupaţi termenii subliniaţi: CREDINŢĂ, NĂDEJDE, DRAGOSTE. Parcă am fi reconstruit sfârşitul capitolului XIII din celebra Epistolă I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea”. Iar cea mai mare dintre toate acestea este dragostea, deci să îi iubim şi să-i iertăm pe traducătorii trădători, deoarece, precum vom vedea, sarcina lor a fost grea şi complexă.

Să coborâm mult mai înapoi în istorie, în căutarea celor mai vechi izvoare. Din păcate, limba ebraică nu ne este cunoscută. „Vulgata”, prima traducere a Scripturilor în latină, glăsuieşte: „quoniam mihi adhesit et liberabo eum”. Verbul cheie este „adhereo”, scris uneori şi ca „adhaereo”, existent şi în limba română modernă ca „a adera” = „a se ţine strâns lipit de ceva”. El a fost preluat din franceză, laolaltă cu rudele „aderare”, „aderent”, „adeziv”, „adeziune”. Deci, sensul este de „a se alătura” (strâns lipit, devenind un tot). Prin urmare, versetul de pe hârtiuţa purtată de vânt până la refugiul de pe muntele Maunganamu s-ar putea tălmăci astfel: „deoarece Mi s-a alăturat întrutotul şi a devenit o parte imposibil de rupt din Mine, îl voi elibera de păcat”. Nu există niciun verb românesc care să cuprindă în slova lui noţiunea de contopire totală a omului întru Dumnezeu, pentru că „a adera”, în contextul studiat, reflectă perfect litera Primei Porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”.

Pentru că lordul Glenervan şi tovarăşii săi sunt oameni de treabă, capabili de o asemenea trăire intensă, ei nu numai că reuşesc să scape de pe muntele mâncătorilor de oameni (altminteri un „topos” colonial), dar şi Providenţa îi ajută. 

Şi unde îl vor găsi pe căpitanul Grant şi pe tovarăşii săi?

Pe insula Tabor, un petic de pământ fantomă de pe paralela 37 grade Sud, amintit azi drept Reciful Maria-Theresa. Descoperit de căpitanul Asaph P. Taber de pe baleniera „Maria-Theresa” din New Bedford, Massachusetts, existenţa pământului a fost semnalată şi infirmată succesiv. Se pare că în prezent la coordonatele 37°00 S şi 51°13 V marea ar avea o adâncime de 5000 m. Când a răsfoit Atlasul Geografic şi a zărit-o în sudul Oceanului Pacific, Jules Verne n-a ales-o la întâmplare. Ţel al călătoriei umanitare pentru salvarea unor naufragiaţi, ea poartă numele muntelui unde a avut loc Schimbarea la faţă (Matei 17:1-3).

În volumul „Jules Verne: paradoxurile unui mit”, Lucian Boia precizează:

„Cele mai multe dintre călătoriile înfăptuite de Jules Verne se desfăşoară însă strict pe hartă, cu ajutorul lucrărilor de geografie — precum monumentala Nouvelle Géographie universelle a lui Elisée Reclus (19 volume apărute între 1875 şi 1894) — şi al relatărilor de gen, publicate în reviste specializate (în primul rând, în Le Tour du monde, deseori citată de scriitor). Jules Verne seamănă puţin cu Paganel, geograful enciclopedic din Copiii căpitanului Grant, care se putea mândri că ar fi parcurs lumea întreagă aşezat într-un fotoliu”.

Lucian Boia este el însuşi un autor paradoxal. Pentru majoritatea românilor, monografistul vernean este profesorul universitar - Magistrul! - luat drept exemplu de acei tineri universitari, care au îndrăznit să abordeze trecutul patriei într-o manieră realistă, necosmetizată şi au iritat generaţia eroico-cinefilă, pentru că au îndrăznit să-l prezinte pe Mihai Viteazul altcumva decât apărea în filmele aprobate de C.C. al P.C.R.

Lucian Boia şi-a permis să demitizeze istoria cu nonşalanţă, pentru că este un specialist al imaginarului. În răstimpul petrecut la catedră în Franţa, a publicat mai multe cărţi dedicate domeniului, cum ar fi: „L’Exploration imaginaire de l’espace” (1987), „Pour une histoire de l’imaginaire” (1988), „La Fin du monde: une histoire sans fin” (1989).

Monografia Jules Verne apărută în 2005 la Editura Humanitas se alătură în mod natural acestor lucrări. De la început, Lucian Boia îşi previne cititorul că lucrarea nu este nicio biografie, nicio analiză literară sistematică. În răstimpul de 4-5 generaţii, Jules Verne s-a transformat dintr-un „profet fără voie” al electricităţii şi tehnologiilor avansate într-un mit menit să reflecte toate speranţele şi temerile omului modern. Scritorul neacceptat de comunitatea academică de la sfârşitul secolului XIX rămâne şi azi unic, „inclasificabil”. Lansat de Pierre-Jules Hetzel, un editor înzestrat cu geniul marketingului literar, care a ştiut să stimuleze talentul scriitorului şi să-i domolească excesele, autorul „Călătoriilor extraordinare” şi-a fructificat viziunile într-o serie de texte instructive şi amuzante, destinate în principal tinerilor.

În mod surprinzător, Jules Verne avea o formaţie preponderent literară şi prea puţin ştiinţifică. Ca şi Isaac Asimov, el se socotea norocos pentru că s-a născut „într-o vreme când existau enciclopedii pentru toate subiectele posibile”. L-au ajutat şi cutezanţa realizărilor din epocă: săparea canalului Suez, extinderea reţelei de căi ferate, construirea marilor vapoare, primele tentative de cucerire a aerului. În doar câteva decenii, planeta s-a transformat dintr-un necuprins plin de mistere într-o lume ce putea fi înconjurată în 80 de zile.

Scriitorul, dirijat din umbră de Hetzel, apare la momentul potrivit, „ca un înţelept rătăcit în vacarmul unei chermese tehnologice şi futuriste”. El nu-şi propune să revoluţioneze societatea, ci să izoleze o parte din ea şi să o utileze conform celor mai exigente standarde de confort. Nu este pasionat de depărtări. Astronauţii săi sunt puşi să ocolească Luna, nu se aventurează în spaţiul cosmic decât având o felie de Pământ sub picioare şi fără să trăiască emoţiile întâlnirii cu alte fiinţe inteligente.

Lucian Boia constată un real dezinteres al scriitorului faţă de realităţile româneşti: deşi coboară pe Dunăre, eroul său nu pomeneşte Bucureştiul, „micul Paris” al epocii, aflat la o goană de cal depărtare de malul fluviului. Ciudata „delăsare” (cauzată în fapt de absenţa unor surse avizate de informaţie) transpare mai ales în confuziile stârnite de numele personajelor:

„Iată-l pe contele Franz de Télek, un mândru aristocrat român. Totul ar fi perfect, doar că: românii n-au avut nicicând titlul de conte (şi niciun fel de titulatură nobiliară); Franz e în mod evident un prenume german; iar Télek, nu mai puţin evident, un nume unguresc. Ce-are a face: personajul e român! Ungurii, la rândul lor, au deseori nume germane. Cât despre ungurul Miclescu, preşedintele «Undiţei dunărene» (Frumoasa Dunăre galbenă), nume mai românesc nu se poate. În schimb, ungurii s-ar putea revanşa cu fuegianul Karroly...”

Istoria recentă dovedeşte că nici în zilele de azi unii politicieni occidentali, cu mari răspunderi, nu sunt capabili să deosebească România de Bulgaria şi tot încurcă Budapest cu Bucharest. Nici Jules Verne n-a avut de unde să ştie mai mult decât erau trecute pe hărţile sau în enciclopediile consultate, unde Ardealul apărea ca un ţinut sălbatic şi misterios, „nu prea departe de Occident, şi totuşi departe: prins între munţi greu de străbătut şi cufundat în credinţe superstiţioase”.

Dar Lucian Boia nu este genul care să deplângă „nedreptatea destinului”, care ne-a plasat la Porţile Orientului, pradă delăsării noastre - e un om de acţiune. O dovedesc recentele lucrări publicate la Paris, menite să-i familiarizeze pe francezi cu lumea inedită de care „Călătoriile extraordinare” se apropie, uneori o străbat, dar nu o înţeleg şi nici n-o dezvăluie: „Histoire de la Roumanie” (2003) sau „La Roumanie: un pays à la frontiére de l’Europe” (2003).

Autor: Franciscus Georgius