Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Aprilie 2015

Împingem, la modul sisific, zilele una peste alta, pînă ne autozidim în indefinitul lor iluzoriu. Nu cîte zile am trăit, ci cîte cuvinte, înţelesuri şi tăceri am străbătut, contează pînă la urmă. Cîte goluri ai putut să umpli cu absenţa ta. În general, marile dorinţe se nasc din mari neputinţe. Mai bine să fim eşecul lui Dumnezeu decît reuşita propriei încercări.

*

Normalitatea este luxul comodităţii. Nu o dată, seminebunii dau impresia că sînt inteligenţi. Mulţi avansează spectaculos pe seama acestei sminteli, ne dau lecţii, dirijează destine, conduc chiar popoare.

*

Cărţile altora ne apropie de noi înşine. Cărţile proprii ne înstrăinează. Scrisul ca substitut al creaţiei, ca plonjon în indefinibil. Între coperţile unei cărţi, oasele cuvintelor ne păstrează fiinţa mult mai bine. Mai dăinuim chiar prin ceea ce nu putem fi. Eternitatea inexistenţei pretinde cîteva silabisiri apriorice. Scriem cu rătăcirile pe care nu le putem practica. Zidim inefabilul cu propriile cuvinte. Acestei agonii doar moartea poate să-i fie muză. Scrisul te devoră parte cu parte, pînă rămîn doar rămăşiţele unor cuvinte. Nu poţi scrie decît autodevorîndu-te, măcinîndu-ţi eul pînă la tăcerea pură. Scrisul – canibalism al eului. 

*

Să poţi struni iluzia unui gînd pînă la capăt. Să poţi întîlni o clipă ideea în marea amiază a gîndirii filosofice. Să-ţi poţi alia, precum Nietzsche, chiar şi boala în acest elan speculativ. Să poţi învinge cu un eşec devastator. Autorul „voinţei de putere” va dărîma mitul serenităţii şi calmului lumii greceşti, originînd-o pe aceasta nu doar în apolinic, ci şi în dionisiac. Tot el este cel care va pune capăt impersonalităţii filosofiei de sistem, de factură hegeliană, instaurînd dominaţia eului personal al filosofării, deturnînd raţionalul în volitiv. 

„Eterna reîntoarcere a aceluiaşi” şi „voinţa de putere” devin coordonata axiologică a gîndirii şi înţelegerii lumii. Adevărul trece din absolutul senin al impersonalităţii în relativismul subiectivizant al eului cogitabund. Fragmentul, incursiunea apoftegmatică va lua locul gîndirii sistematice, aducînd ideile mai aproape de personalitatea celui care le rosteşte, făcînd din filosofie o artă a vieţii. Ruperea omului de orice contingenţă factuală va duce la o viziune antiistorială a lui Nietzsche, supra-omul său refuzînd orice tip de istorialitate. Ca profet à rebours, el pune diagnosticul final al creştinismului, după cum încearcă să rupă filosofia de teologie. La fel cum a formulat cea mai radicală sentinţă, pe urmele lui Hegel, împotriva divinităţii, şi anume că „Dumnezeu a murit”. (Mai mulţi filosofi, printre care şi M. Heidegger, cad de acord în legătură cu faptul că Dumnezeul care a murit, în concepţia lui Nietzsche, nu este Dumnezeul creştin. El reprezintă mai mult o entitate suprasensibilă care este lipsită de orice vitalitate, şi care decurge din lipsa de vitalitate spirituală a omului însuşi. „Numai cei cu spiritul paralizat şi cei care s-au săturat de creştinism caută, în enunţurile lui Nietzsche, o confirmare pentru ateismul lor dubios”).

 Sentinţa radicală a morţii divinităţii este formulată în contextul unei acute crize spirituale, şi în care filosoful „ştiinţei voioase” credea că poate deveni diagnosticianul şi tămăduitorul ei. „Cele cinci cuvinte fundamentale: «voinţa de putere», «nihilismul», «eterna reîntoarcere a aceluiaşi», «supraomul» şi «dreptatea» corespund esenţei metafizicii, în cele cinci articulaţii ale sale”, după cum susţine M. Heidegger.

*

Pornită ca necesitate a unei realităţi, existenţa devine reflectarea propriei idealităţi, spasmul unei iluzii. Devine propria sa pre-destinare diegetică. Cu o vorbă a cuiva, încă nu mi-am „epuizat uimirea de a exista”. Sîntem mai puternici atunci cînd avem forţa să nu mai dorim nimic. Cînd ne realizăm prin eşecuri, înfrîngeri şi capitulări.

*

Dumnezeu are sens doar într-o religie de muritori. Dacă omul ar fi nemuritor, orice religie ar fi inutilă. Dintr-o pedeapsă, faptul de a muri ar deveni un miracol. Paradoxul creaţiei constă în faptul că, dintr-o lume creată, lipseşte tocmai creatorul. Actul creaţional este reprezentat de o… absenţă. Absenţă ce relevă şi mai tare o prezenţă. Căci „absenţa are o asemenea funcţie în întîlnirea lumii tocmai pe baza faptului că lumea este dintotdeauna prezentă”, cu o afirmaţie heideggeriană.

Autor: Ioan F.Pop