Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Victor Albu – între zbor şi tăcere

Victor Albu –  între zbor şi tăcere

Aprilie 2015

Volumul semnat de Victor Albu, Ultima luncă, a apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013 şi este structurat în trei grupaje lirice: Fluturi de noiembrie, Peisaje înguste, Anotimp irosit. Tomul este unul concentrat şi anunţă un traseu literar deja aşezat, cuminte, deopotrivă un vers esenţializat. Poemele abordează aceeaşi problematică a cotidianului anost, stări poetice reeditate într-un ton uşor distinct. Versul frământă nelinişti, trăiri şi senzaţii, susţinute de rostirea poetică. 

Primul grupaj, Fluturi de noiembrie, cuprinde intrinsec problematica şi motivul central, cel al zborului, al dorinţei de evadare. Zborul devine obsesie poetică, văzut ca eliberare, creând o anume dinamică trăirilor. Călătoria lirică anunţă un drum al limitelor, o existenţă închisă: „toate marginile/ au înţelesul lor// sânzâienele ard/ lângă fluturele/ ce se/ leapădă de sine” (margini). Fluturele este motivul central, crisalida este ceaţa care simbolizează nevoia de manifestare, de fiinţare: „tolănit în/ sânzâiene/ îţi vezi/ trupul:/ o ceaţă/ ieşită/ din matcă...” (trupul). Timpul-cascadă renaşte amintiri, trăiri, prelungeşte stări, adânceşte emoţii. Sinceritatea confesiunii, imaginile metaforice, simplitatea discursului definesc prezentul op: „ce uşor/ să laşi dâră de/ pară zemoasă/ prin livada/ în care caii/ rumegă înţelept” (aripă liberă). 

Victor Albu compune un poem al senzaţiilor potenţate de un imaginar poetic bogat, de o subtilitate a comparaţiei. Versul este esenţializat, remarcându-se densitatea ideatică, tristeţea devine o recurenţă, conjugată într-o metaforă a stărilor lirice. Privirea adânceşte cadrul obiectual şi sporeşte ambiguitatea prin decorul domestic: „săgeţi fumegânde/ ţâşnesc din mărul/ pe care/ te pregăteşti să mi-l/ arunci în poală// tu eşti ca o/ tristeţe de toamnă/ ce împrăştie raze/ de măr...” (raze de măr). Universul este unul al limitei, un spaţiu al neliniştii, al frământărilor, un tablou în care fiinţa se trezeşte aruncată, dintr-odată, în mijlocul inexplicabilului. Poetul învaţă să distingă răutatea, să îi accepte inevitabilitatea, recognoscibilă din timpuri biblice: „cu braţe/ deşirate/ m-ai învelit/ în neliniştea/ celui care/ va arunca/ primul/ piatra...” (nelinişte). Ideea de transcendere este bivalent conotată: o dată prin imaginea zborului fragil, realizată de prezenţa fluturilor, pe de altă parte prin simbolul copacului, un veritabil axis mundi, care marchează înălţarea eşuată. Deşi predomină sentimentul acut al finitudinii, al destructurării întregului, iubirea este cea care estompează căderea: „după ce copacul/ a căzut în potecă/ dintr-un/ gând visător// după ce râsul/ s-a risipit în iarbă/ ca un stol/ de porumbei// după aceea/ ai venit tu/ ca o dimineaţă/ linguşitoare...” (după). Victor Albu scrie un poem al tensiunilor intrinseci, caustice. Evanescenţa devenirii este doar sugerată, închiderea fiinţei într-o existenţă insignifiantă, asemenea unui Prometeu înlănţuit, de asemenea. Lumea contemplată de poet este una a eşecului, o lume în care sacrul, transcendenţa sunt abia întrezărite: „toată dimineaţa/ am cârpit/ la năvoade// acum privesc cu/ ciudă petecul plesnit/ prin care raiul/ a mai fugit odată la/ capătul lumii... (raiul); „un fior de salcâm/ te macină din interior// înlănţuit ca un catâr/ la ţărmul celuilalt/ tărâm torci fuioare/ de chiciură// sub pleoape, cu o/ lacrimă aburindă/ lişiţele topesc/ fluturi de zăpadă... (fior de salcâm).

Al doilea grupaj, Peisaje înguste, păstrează orchestraţia primului volum, neliniştea devine o constantă poetică, iar versul traduce un lirism al stărilor nedisimulate. Existenţa devine o iniţiere în suferinţă, în starea de solitudine, rostirea este melancolică, însă o melancolie temperată: „aşezat melancolic/ într-un ţărm misterios/ la care păsările/ respiră/ înţelepciunea pură// paşi sinuoşi prin/ neliniştea/ ce atârnă pe umăr/ ca o amăgire a/ potecilor de demult// braţe înalte întâmpină/ urcuşul cel greu/ de pe tivul icoanei...” (ţărm misterios).

Tendinţa este de plonjare într-un spaţiu miniatural, din nevoia de retragere din faţa unui real agresiv, într-un spaţiu securizant care să-i ofere protecţie. Reflux al stărilor, poemul reclamă solitudinea într-un monolog liric, confesiv. Victor Albu valorifică dimensiunea impresionistă a imaginarului poetic, realizând un poem al nuanţelor, al vibraţiilor, al sonorităţilor mute: „acum pot să/ privesc/ duhovniceşte/ coaja din care/ m-am desprins” (coaja); „ochiul meu mâhnit/ se va lovi de/ pleoapa-nchisă... (ochiul mâhnit); „degetul pe piatră/ ascultând răsuflarea/ celui ce a şlefuit-o” (degetul); „simţi aerul nopţii/ cum te respiră în voie/ pe coama calului/ gura ta lasă o dâră/ de sânge alb” (zăpezi cenuşii). Pseudoliniştea instalată este monahală, poemele traduc o liturghie a trăirilor, adevăraţi psalmi ai solitudinii. Limitatul şi ilimitatul definesc fiinţa şi existenţa, iar punctele de suspensie, particularitate în prezentul op, creează expresivitate, deopotrivă imprimă o notă de reflexivitate discursului poetic: „bătrânul rupe psalmi/ dintr-un miez de/ lăută”, „când se vor/ deschide uşile/ în staţii şi noi/ vom refuza să/ coborâm/ pe pământ?...” (râu interzis).

 Ultimul grupaj, Anotimp irosit este în echilibru cu restul volumului, aşadar tăcerea, tristeţea, solitudinea alcătuiesc uvertura lirică şi devin elemente recognoscibile ale realităţii. Poetul glisează înspre un spaţiu al ne-liniştii: „în cerurile din/ creştet/ tu mă cerţi cu o/ tăcere grea...”; „aproape destrămat/ acest anotimp/ prin care ai trecut/ ca o tristeţe răguşită,/ cu vaer de lişiţă...”

Victor Albu ne propune, aşadar, un volum rotund a cărui geometrie este bine coagulată, cu stări poetice clar definite, fără pedanterie şi rostire disimulată.

Autor: Imelda Chinţa