Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Feerii postdecembriste

Feerii postdecembriste

Aprilie 2015

Viaţa e suma întâlnirilor noastre cu alţii, întâlniri din care mai păstrăm, în suflet, figuri luminoase, duioase umbre ale trecutului. Pentru Ion Piţoiu-Dragomir, un scriitor tenace şi de o productivitate rarisimă, ecourile altor vremuri se mai aud, în surdină, oricât de îndepărtate ar fi ele. Până la urmă, depărtarea poate apropia...

Interviu interzis (Editura RAO, Bucureşti, 2014) e o carte scrisă parcă sub impulsul acestor rememorări, unele însorite, altele îndoliate. În fond, cele opt povestiri care au şi o versiune în limba engleză (Aleea lui Faust, Câinele mov, Jobenul, La oftalmolog, Frunze de pelin, Curcubeu pentru Israel, Interviu interzis şi Labirintul) reiau principalele teme prezente în 29 de producţii editoriale (volume de versuri, romane, culegeri de proză scurtă): ciuma roşie, politica postrevoluţionară, zbuciumata copilărie sau iubirea tragică.

De pildă, în Frunze de pelin (subtilă metaforă a vremurilor de restrişte!), reîntâlnim crimele şi atrocităţile din regimul comunist, toate petrecute în numele „reeducării” dirijate de „dovii de la regionala de partid” şi, mai ales, „în spiritul vremurilor noi şi strălucitoare, cu fericire dintre cele mai fericite”. Discursuri agramate şi delirante, imagini de o mare cruzime (cu deţinuţi politici torturaţi ori sfâşiaţi de câini) aşază înflăcăratele zodii sub spectrul dezumanizării cumplite. Punctele de suspensie şi succesiunea propoziţiilor simple, exclamative ori eliptice reuşesc să reconstituie atmosfera tensionată şi dramatismul unor asemenea scene. Prin intermediul unei blânde ironii, naratorul vrea, în final, să lase cititorilor impresia că a fost „...un groaznic, năpustitor coşmar” pe care l-a avut o frumoasă adolescentă (Vera). Istoria îl contrazice...

Alături de realismul dur stă, adesea, realismul fantast, cu alură parodică sau caricaturală. În povestirea Jobenul (adevărata piesă de rezistenţă a noului volum!), o banală campanie electorală se transformă într-o subtilă parabolă a demagogului politic. Alocuţiunea acestuia face difuzoarele să vibreze şi are un laitmotiv menit să ameţească inteligenţa naivilor alegători: „prin noi, numai prin noi veţi ajunge la bunăstarea (...), la fericirea, la raiul adevărat...” Pe fundalul „melodiilor roşii”, se fac auzite promisiuni năstruşnice („locuri de muncă în locuinţa proprie”, „remuneraţie negociată şi indexări care vor aduce binemeritata bogăţie” etc.). Rând pe rând, din ceruri înalte, cad ploi de covrigi, ploi de portocale şi ploi de banane „apetisante”. Copleşiţi de atâta „bunăstare”, cetăţenii oneşti abia îl zăresc pe candidatul pitic, gesticulând, de sub jobenul imens şi repetând întruna: „numai prin noi...prin noi... prin noi... prin noi...” În contrast cu feeria postdecembristă, finalul e ca o lovitură de ghilotină: „Ecoul se lovea de blocurile din jur ca de pereţii unei gropi care îşi aştepta sicriul”. Fără îndoială, Piţoiu-Dragomir ştie să îşi pună în scenă povestirile, fiind atent la replicile personajelor, la decor şi chiar la indicaţiile scenice. Fiecare detaliu îşi are importanţa şi reverberaţiile lui în ţesătura fină a textului epic. De exemplu, figuranţii din piaţa centrală a oraşului („ciorile albe”, „leproşii”, „domnii cu şepci”, doamnele cu părul în vânt) nu fac altceva decât să amplifice şi ei grotescul spectacol. Tocmai de aceea, Jobenul e o proză nu doar bine scrisă, ci, mai ales, excelent construită graţie elementelor de recurenţă ce îi conferă o simetrie impecabilă.

Printre conotaţiile politice postrevoluţionare (unele de un senzaţional macabru, cum ar fi sicriele construite din acoperişurile bisericilor de lemn şi oferite membrilor ei de fabulosul partid PNNN, în Interviu interzis sau fabricarea „uimitoarelor perle diamantii din... cenuşă umană”, în Aleea lui Faust) se strecoară, abia perceptibil, inocenţa şi nostalgia copilăriei din satul Celaru (adevărata Arcadie a scriitorului). Curcubeu pentru Israel e numai în aparenţă o proză despre orgoliile şi vanităţile din lumea medicală; o lume în care există şi chirurgi ce gândesc astfel: „O chirurgie fără Dumnezeu este meşteşug de măcelar”. În realitate, e o minunată poveste despre tristeţile şi bucuriile unui copil înfiat de o cucernică familie de ţărani; o familie pentru care devine, în scurt timp, „soarele” ei. Sunt pagini delicate şi emoţionante ce amintesc, pe alocuri, de cunoscutul roman La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu. 

Majoritatea prozelor lui Ion Piţoiu-Dragomir se remarcă printr-o ingenioasă arhitectură. Miza o reprezintă fie întrepătrunderea planurilor narative, fie alternarea lor graduală. Instantaneele, prim-planurile ori episoadele învăluite de un lirism discret alcătuiesc, în cele din urmă, o povestire care luată în ansamblu pare mai degrabă un poem. Doar personajele şi relatarea unor evenimente mai înclină, uşor, balanţa în favoarea operei epice. Poate că, uneori, marea artă constă în glisarea genurilor şi speciilor literare, cu bună ştiinţă. 

În acest sens, Câinele mov e o mică bijuterie dintre multe altele. Înfăţişând istoria dramatică a nefericitului cuplu Elun şi Zara, scriitorul amână mereu un deznodământ grav, urmărind înaintarea îndrăgostitului prin troiene şi rememorând, cu fiecare fulg de zăpadă, clipele de iubire. Într-un plan paralel, „scândurile proaspăt lăcuite” şi inimile care „băteau negru şi mut” sunt premonitorii. Alura fantastică, farmecul straniu al povestirii şi totodată aura ei tragică se datorează, în mare parte, câinelui mov şi metamorfozelor sale neaşteptate. Câinele mov este o tapiserie din odaia iubitei; o statuie din oraş; o jucărie de pluş; un dulău ce îi taie calea lui Elun pentru a-l întreba, cu reproş: „Ai şi iubit-o sau doar ai dorit-o cu toată fiinţa?” Dincolo de prozaismul vieţii, iubirea e, totuşi, singura noastră salvare existenţială...

La cei 75 de ani, recent împliniţi, Ion Piţoiu-Dragomir îşi confirmă vivacitatea, talentul şi resursele inepuizabile în ce priveşte selectarea şi transfigurarea pilduitoarelor realităţi social-istorice. Interviu interzis e volumul cu numărul 30 din impresionanta serie a prodigioaselor apariţii editoriale; un volum ce denotă ingeniozitate, rafinament şi acurateţe, fiind totodată o sinteză meticuloasă a creaţiei artistice.

Autor: Marcel Lucaciu