Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Poete, dar nu vezi că sunt viu?”

„Poete, dar nu vezi că sunt viu?”

Aprilie 2015

Prietenul meu, Alexandru Vlad, a murit. Spun propoziţia asta, mărturisesc, cu gândul că s-ar putea să-l enervez atât de tare încât să se ridice de faţă cu toţi şi să mă contrazică: „Poete, dar nu vezi că sunt viu?” Iar dacă până ce voi termina de citit rândurile acestea nu o va face, este pentru că ţine să rămână un excentric ca întotdeauna. Numai că de data aceasta a cam întrecut măsura. Oricum, impresia că asistăm la o piesă de teatru, la o farsă, va fi greu de şters. Ieri, înainte de a înregistra o emisiune pentru televiziune, Irina m-a întrebat pe cine să mai invităm. I-am răspuns fără nicio ezitare: pe Alexandru Vlad.

N-o să te uităm niciodată, cu câteva ore înainte să pleci, din uşa camerei tale, ridicat în picioare, ne-ai zâmbit blând şi luminos şi ne-ai făcut cu mâna semne de rămas bun, ca de la fereastra vagonului. 

Sunt sigur că prietenii tăi plecaţi înainte, Alexandru Muşina, Mircea Ivănescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Vasile Sav, Tudor Dumitru Savu, blândul Negoiţă Irimie şi alţii mulţi alţi, se vor aduna într-o şedinţă de cenaclu acolo în ceruri şi te vor ruga să le citeşti ceva din ultimul tău roman „Omul de la fereastră”. Mă înfioară gândul că ai ştiut că vei pleca în zorii zilei, că te-ai pregătit ca un ţăran care are de mers la lucru la o mare depărtare de sat. Deci vei începe lectura aşa: 

Acoperişurile plate începeau să se perceapă tot mai clar, pe ele se profila pădurea încâlcită de antene vechi pe care nu se va mai obosi nimeni să le dea jos. Acum televiziunea e prin cablu, dar prin ele se va putea lua oricând contactul cu lumea veche, cea de care ni se părea că scăpasem.

„Se vedea de ziuă, şi de fiecare dată mijitul zorilor ne dă senzaţia c-am fi fost orbi şi ne-am recăpăta vederea. Trebuia să plec. Nu mai am de ce rămâne eu însumi. Am crezut că în ţara mea vor urma schimbări care să facă să merite să fii tu însuţi. 

Voi apărea în altă parte. Cei de-acolo vor privi o vreme cu circumspecţie noua prezenţă, voi fi clasat ultimul în comunitatea lor, dar, iertată-mi fie banalitatea exprimării, nu vor şti că-s eu. Avantajul celor care nu s-au făcut remarcaţi în viaţă. Nu voi povesti nimic, ca bolnavii de amnezie. Întâi se vor sesiza cei de la serviciu, Muzeul de Istorie al Transilvaniei, trecându-mă cu scrupulozitate absent zi după zi şi aşteptându-mă ca să mă pedepsească după codul muncii. Vor trimite până la urmă pe cineva la mine acasă, cineva care ştie unde locuiesc. Se va sesiza şi vigilentul administrator, pentru taxele neplătite. Într-un târziu vor sparge uşa. Duhul a fugit din sticlă. Absenţa li se va părea pe moment neverosimilă, dar asta nu mai era problema mea, va trebui notificată ca să fiu absolvit de restanţe. Am repetat în gând cu satisfacţie: absolvit de restanţe! 

O dispariţie care nu va afecta pe nimeni şi, e limpede, ca să poţi începe o viaţă nouă trebuie să dispari mai întâi din cea veche. S-ar putea să mă înşel iar. N-o fac cu optimism: natura umană m-a dezamăgit profund (omul fiind singura fiinţă care se minte pe sine, şi unele animale mint, dar nu se mint). Dacă miracolul ni se pare posibil, preferăm miracolul. Suntem victimele propriilor autoamăgiri şi trezirea este cu atât mai dureroasă. Dacă ne-am vedea aşa cum suntem, n-am avea prea multe motive să fim încântaţi. Ne privim cu indulgenţă şi construim o imagine pe care s-o arătăm celorlalţi. Pe măsură ce înaintăm în viaţă încep să se vadă fisurile, lustrul se şterge, şi punem toate astea pe seama bătrâneţii şi decrepitudinii ca fenomen. De fapt vopseaua s-a uscat şi s-a cojit. Fardul a căzut ca făina de orez de pe ridurile permanentizate. Schimbăm reţeta: vorbim despre trecut aşa cum damele de bordel evocă nostalgic perioada lor activă. Dacă ne jenăm de propriul trecut, inventăm un altul. Şi cu asta ne dovedim cu atât mai abitir propria natură pe care ne-am străduit s-o ascundem. 

Şi cum se poate oare trăi viaţa, câtă o fi rămas, după ce a fost cu totul dezvrăjită?” (Fragment din „Omul de la fereastră” de Alexandru Vlad.)

Autor: Ion Mureşan