Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Martie 2015

Ecoul silabisit în golul aşteptării, tăcerile nelocuite de nici un cuvînt, irealităţile care pulsează în venele nopţii, cu şoaptele lor de neînţeles. Ispita himerică de a scrie un text în abisul căruia să intru şi să ies pe cealaltă parte a timpului, unul în care, scriindu-mă, să mă de-scriu ca pe o adiere noctambulă, unul în care sîngele să alerge bezmetic de la o pagină la alta. Un text scris pînă la ne-scriere, uitat pentru o clipă în ruinele imaginarului, care să cuprindă totul între coperţile lui de întuneric. Un text de o inutilitate covîrşitoare, în care umbra să cadă sinoptic peste caligrafia propriei absenţe. Un text în care să încapă toată (in)existenţa pe care am lăsat-o nescrisă…

*

Viaţa – o scurtă periegeză în abisalitatea eului, o privire entelehială aruncată într-un gol locuit. Să continui să tragi nimicul la rindeaua raţiunii, să-l şlefuieşti hermeneutic pînă devine vicios… Să făptuieşti cu harul inutilităţii şi nimicniciei. Să fii cu tot imposibilul din dotare. Să te retragi pînă devii o prezenţă de fum. Să te izolezi de lume pînă ce şi moartea se miră că mai trăieşti. 

*

Eul – o lume descompusă în mai multe absenţe. Sau o absenţă descompusă în mai multe lumi. Pînă la urmă, din noi nu rămîn decît oasele cîtorva iluzii. Tradusă în cuvinte, lumea de-vine o altă lume. Poate cea pe care o tot aşteptăm. Noi citim lumea în chiar momentul în care se scrie. Nu mai avem răbdare să o dăm la tipar… Tăcerea este doar răgazul dintre două semnificaţii. Lumea – o carte scrisă cu absenţele noastre.

*

Ne-ar trebui cel puţin două vieţi: una în care să învăţăm să trăim şi alta în care să învăţăm să murim. În una singură, le ratăm pe amîndouă. (Faţă de Dumnezeu, cu toţii sîntem nişte plagiatori ai vieţii şi ai morţii). Dacă moartea este calea spre divinitate, viaţa rămîne o simplă aproximaţie. Moartea nu poate fi înţeleasă cu datele vieţii, ci doar cu non-datele sale. Moartea este prezentă cu o imensă absenţă. Ea este singura posibilitate de a putea să nu mai fim. Ne ajută să nu mai fim pentru totdeauna. Noi putem trăi viaţa doar dacă putem trăi cît de cît şi moartea. Fără aceasta din urmă viaţa nu este întreagă. Căci viaţa poate fi trăită doar în perspectiva morţii. Ea face parte din viaţă chiar prin faptul că îi stabileşte limita. Un drum are sens doar dacă are un sfîrşit. Drumul vieţii este indicat de propriul sfîrşit. 

Moartea se naşte odată cu noi, perspectiva vieţii îşi naşte şi propria limită. De fapt, moartea nu vine dinafară, ea apare chiar din posibilitatea noastră de a fi. Căci a fi înseamnă a fi muritor – sum muribundus. „Moartea nu este un eveniment al vieţii. Moartea nu se trăieşte” (L. Wittgenstein) tocmai pentru că ea face organic parte din viaţă, din constituţia oricărei fiinţe. Ceea ce nu moare nu fiinţează, ci doar există. Paradoxul existenţial face ca să ne fie frică de ceva inexistent, adică de moarte, şi nu de imprevizibilitatea vieţii. Ne este frică de o certitudine, şi nu de incertitudinea apăsătoare a faptului de a fi. Moartea nu poate fi învinsă prin înţelegere, nici prin filosofare pe marginea ei. Ea poate fi acceptată doar dacă facem din ea o condiţie de posibilitate a vieţii, dacă îi contrapunem perspectiva imposibilă a nemuririi. În ipostaza de nemuritori, i-am ridica temple morţii. Conştiinţa apăsătoare a morţii este preţul plătit pentru inconştienţa totală a naşterii. Despre moarte se poate doar tăcea în mod înţelegător. Noi acceptăm că „şi noi vom muri” fără să credem prea mult în acest fapt. Propriul sfîrşit ne rămîne inconceptibil. 

Nu există înţelegere care să ne mîntuiască de actul propriu de a muri şi, din păcate, nici salvare. Despre moartea mea nu ştiu nimic de la mine însumi, ci doar din exemple colaterale. Moartea este alteritatea supremă cuibărită în propriul eu, intimitatea cea mai străină. Despre moarte se poate vorbi în general, dar nu se poate spune nimic în particular. Moartea este trăirea propriei imposibilităţi de a crede că vom muri. Cea mai mare nedreptate ontologică - să putem muri doar prin intermediul vieţii. Moartea trăieşte doar la viitor. Nimeni nu poate percepe prezentul efectiv al morţii, ci doar viitorul ei anticipat. Clipa în care nu mai sîntem s-a golit de orice prezent. Prin moarte, ca fapt, viitorul nu-şi mai aşteaptă prezentul. De fapt, moartea întoarce temporalitatea în imposibilitatea ei primordială. Naşterea este prima posibilitate a morţii, chemarea ei din ceţurile intemporalităţii. Ea ne pre-destinează necondiţionat morţii. Viaţa este o continuă naştere şi moarte. „Dasein-ul factic există născîndu-se mereu şi născîndu-se el deopotrivă moare deja, în sensul că fiinţa sa este fiinţă întru moarte” (M. Heidegger).

 

Autor: Ioan F.Pop