Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Doamna Eufrosina (fragment din viitorul roman „Spitalul de nebuni”)

Doamna Eufrosina (fragment din viitorul roman „Spitalul de nebuni”)

Martie 2015

- Fii atentă! O s-o rog pe doamna Eufrosina să-mi dea în cărţi. Este foarte important pentru mine tot ce-mi va spune. Vreau să asculţi cu atenţie. Pe urmă îţi voi povesti ceva despre care nimeni de aici nu ştie nimic. Am încredere în tine. Cât despre doamna Eufrosina, nici nu mai vorbesc. Revin în câteva minute.

Camelia plecă la patul bolnavului din dreapta mea. Urmărind parametrii afişaţi pe monitoare, începu să-şi noteze ceva pe-un fragment de hârtie, după care se opri în dreptul măsuţei.

Eram în reanimare de aproape  trei săptămâni, din care primele două fusesem în comă. În cele câteva zile după revenire, mă apropiasem mult de Camelia. Era singura asistentă în care aveam încredere. N-aş fi putut spune exact de ce. Poate pentru că fusese prima persoană a cărei voce o auzisem strigându-mă şi pe care o văzusem când am ieşit din comă, sau poate pentru că avea o voce tare blândă şi îmi arăta multă înţelegere şi afecţiune, nu ştiu. Cred că pentru toate acestea la un loc. Stătea foarte mult timp în preajma mea, vorbea mult cu mine şi, deşi probabil era obligaţie de serviciu, se purta în aşa fel încât nu se vedea deloc asta. Simţeam că face totul cu drag, cu implicare. Îmi era bine şi aveam un sentiment de siguranţă când ştiam că este de serviciu. Într-o zi mi-a mărturisit că îi sunt tare dragă şi este profund impresionată de drama prin care treceam, deşi sunt doar un copil. 

Ei, nici chiar aşa! Aveam 25 de ani, însă fiind mignonă şi foarte slabă, arătam ca o adolescentă. Camelia termină de notat în caietul de pe măsuţă datele furnizate de monitor şi reveni lângă mine. Se aşeză pe scaunul dintre patul meu şi al doamnei Eufrosina.

Văzându-mi îndoiala din priviri şi zâmbetul uşor ironic, reluă dialogul:

- Mi-ai destăinuit că eşti pasionată de ezoterism, dar nu crezi în cartomanţie. Mă surprinde puţin afirmaţia ta. Ştii şi tu că în literatura de specialitate se vorbeşte destul de mult despre această practică veche de când lumea şi se afirmă că, dacă stăpâneşti foarte bine arta interpretării simbolurilor de pe cărţile de joc şi urmăreşti o anumită logică, poţi foarte bine descoperi lucruri din trecutul, prezentul sau viitorul cuiva. Eu nu vreau să te influenţez în niciun fel. Fii atentă doar şi încearcă să faci nişte conexiuni. Vei constata cât este de interesant. Şi eu am fost destul de circumspectă la început. Colegelor le-a trebuit destul de mult timp până au reuşit să mă convingă de capacitatea doamnei Eufrosina de a descifra mesajul cărţilor. Mă amuzam teribil când le vedeam cum se gudură pe lângă dânsa, doar-doar o vor îndupleca să le dea în cărţi, pentru că, să ştii, nu se lasă convinsă uşor să o facă. Ca să nu mai vorbesc despre reacţia lor la auzul celor spuse de doamna Eufrosina. Era de-a dreptul hilar. Uneori erau în culmea fericirii, alteori izbucneau în plâns, nu mai ştiam ce să cred. Râdeam şi le ironizam. Asta a făcut ca ele să-şi dorească şi mai mult să-mi incite curiozitatea. Nu s-au lăsat până nu m-au convins. Şi, deşi nu mă interesa ce-mi vor spune aceste cărţi, într-o bună zi, la insistenţele colegelor, n-am mai rezistat. M-am apropiat de patul bătrânei doamne şi am rugat-o să-mi dea în cărţi. Nu m-a întrebat nimic şi nici nu mi-a cerut să mă gândesc la ceva anume, aşa cum fac mai toate cele care ghicesc în cărţi. Şi-a început ritualul amestecării cărţilor privindu-mă în ochi, după care a început să-mi transmită, cu vocea sa caldă, vorbind rar şi încet, ce-i spuneau ele. Mi-a fost frică! Nu-mi venea să cred! Nu-mi spunea generalităţi. Îmi spunea doar lucruri concrete pe care nu le ştiam decât eu. N-am mai avut vreo îndoială cât de mică în ceea ce o priveşte pe această distinsă femeie. Cu siguranţă este înzestrată cu un simţ pe care noi ceilalţi, marea majoritate, ori nu-l avem, ori nu ştim că-l avem. De atunci, ori de câte ori vreau să ştiu dacă anumite proiecte îmi vor ieşi sau nu, o rog pe doamna Eufrosina să-mi dea în cărţi.

Camelia era atât de serioasă în timp ce-mi spunea toate aceste lucruri şi atât de convinsă de puterea extraordinară a doamnei Eufrosina de a vedea destinul în cărţi, încât m-a făcut curioasă.

Doamna Eufrosina, aşa cum îi spuneau toţi, era o mogâldeaţă de femeie care de-abia se vedea din patul înalt, împrejmuit cu două rânduri de bare metalice, cum sunt, ori ar trebui să fie, toate paturile din salonul de reanimare, pentru ca bolnavul adus în stare critică să nu cadă în timpul vreunei crize. Se apropia de nouăzeci de ani. Era îmbrăcată într-un capoţel înflorat, din diftină, peste care avea un ilic tricotat de culoare bej. Părul, de un alb imaculat, destul de bogat având în vedere vârsta, era tuns scurt. Nu purta nimic pe cap. Mâinile, cu degete lungi şi delicate, deşi brăzdate de vreme, erau foarte frumoase. Un inel cu diamant natural impunea pe degetul inelar al mâinii stângi. Evident că fusese o femeie foarte frumoasă şi distinsă. O aristocrată. Aveam să aflu în cele câteva zile, cât am mai rămas în reanimare, că fusese profesor universitar. Fiul ei, medic, era şeful secţiei unde ne găseam. Avea şi o fiică. Procuror. Greu de înţeles de ce aleseseră copiii să-şi ţină mama în reanimarea spitalului de neuropsihiatrie, într-un mediu total nepotrivit statutului ei, vârstei înaintate, stării de perfectă luciditate. Ar fi putut să plătească pe cineva, gândeam, care s-o îngrijească acasă la ea, unde cu siguranţă s-ar fi simţit mult mai bine decât aici, printre muribunzi, într-un loc în care moartea îşi lua permanent obolul. Cred că era mai puţin costisitor şi mai comod să o ţină în spital, unde era permanent supravegheată fără niciun cost. Doamna Eufrosina nu se mai putea deplasa. Din cauza vârstei, mi-a spus Camelia. Aşa încât stătea toată ziua în acel pat unde i se aducea de mâncare şi unde, ajutată de infirmiere, îşi făcea nevoile. Internată de câţiva ani acolo, părea că se simte bine printre muribunzi şi personalul în halate albe. Se mulţumea să fie socotită de-a casei. Paturile noastre erau despărţite doar de o noptieră, aşa că o vedeam tot timpul. Nu se  întindea în pat decât când se culca. În rest, stătea turceşte toată ziua şi citea romane sau dădea în cărţi. Nici măcar nu purta ochelari. 

Camelia se întoarse către patul mogâldeţei şi o rugă să-i dea în cărţi. De astă dată bătrânica nu aşteptă să fie rugată a doua oară. Îşi strecură mâna sub pernă şi scoase un pachet de cărţi îngălbenite de vreme, dar curate, nu slinoase, aşa cum văzusem de câteva ori cărţile altor „vrăjitoare”. Înainte de a începe ritualul, se uită la mine fix, cu privirea severă, într-un fel care îmi sugera că s-ar cădea să întorc privirea spre partea cealaltă a rezervei pentru a nu asista la discuţia lor. Văzându-i atitudinea, Camelia o asigură că „indiscreţia” mea este acceptată, că îşi doreşte să aud tot ce-i va spune, iar după aceea, dacă nu va fi prea obosită, să-mi dea şi mie în cărţi. Fără să ofere vreun răspuns, doamna Eufrosina, şoptind ceva, parcă o rugăciune, îşi fixă privirea spre cărţile de joc pe care începu să le înşire în faţa sa cu mişcări lente, una câte una, într-un fel numai de ea ştiut. După ce aşeză pe cearşaf ultima carte, începu să vorbească încet, cu privirea plecată, ca şi cum ar fi vorbit singură: „Ai depus nişte acte, cu vreo doi ani în urmă, prin care ai cerut să părăseşti România împreună cu familia, pentru a vă stabili în Ţara Sfântă, acolo unde-ţi sunt părinţii”. Ridică privirea şi o fixă pe Camelia. Nu aşteptă niciun răspuns. Continuă pe acelaşi ton: „Ai primit avizul. Ţi s-a aprobat plecarea definitivă, ţie şi familiei tale. Doar că, din păcate, nu veţi mai pleca toţi trei. Foarte curând, poate chiar astăzi, soţul tău te va anunţa că nu mai vrea să meargă cu voi. Vei pleca doar tu împreună cu fiul tău şi vă va fi bine”. Camelia prinse mâna doamnei Eufrosina, nemailăsând-o să continue. Lividă la faţă, se întoarse către mine şi îmi spuse: „Asta am vrut să aflu, dacă soţul meu va merge cu noi. Ieri am fost anunţată că ni s-a aprobat dosarul şi că vom putea pleca în curând. Soţul meu a fost mai degrabă trist când am primit vestea, iar asta aproape că îmi confirmă bănuielile. De câteva luni încoace comportamentul lui este total schimbat şi nu o singură dată mi-a dat de înţeles că nu este în regulă ceva cu el, adică nu mai vrea să meargă în Israel. Am tot sperat să nu fie aşa. La început, înainte de a depune actele, am stat foarte mult de vorbă şi am hotărât împreună că ar fi mai bine să plecăm, având în vedere faptul că societatea în care trăim nu ne oferă nicio perspectivă, nouă sau copilului nostru. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el şi de ce a renunţat.  Sper ca, de data asta, doamna Eufrosina şi cărţile ei să fi greşit, iar situaţia să fie cu totul alta. Voi afla curând. Diseară voi discuta cu soţul meu”.

În ziua următoare aveam să aflu că doamna Eufrosina descifrase bine mesajul cartomantic. Cărţile sale avuseseră dreptate. Soţul Cameliei hotărâse să divorţeze. Voia să rămână în ţară.

Nu ştiu dacă adevărul celor spuse Cameliei, ori faptul că întotdeauna mi-au incitat curiozitatea întâmplări cărora le puteai găsi cu dificultate o explicaţie, sau chiar nu puteai, mi-a stimulat dorinţa de-a afla ce-i vor destăinui cărţile doamnei Eufrosina despre mine şi destinul meu. N-a vrut s-o facă atunci. A spus că este prea obosită şi că vom vorbi despre asta în ziua următoare. 

Rezerva în care ne aflam avea patru paturi. Doar noi două eram... treze, ca să spun aşa. Ceilalţi doi bolnavi, un bărbat şi o femeie, se aflau în comă, conectaţi la aparate. Nu se ştie dacă în atari situaţii pot percepe şi, mai ales, înţelege enunţuri. Cu toate astea, vorbea încet şi rar, trebuia să fiu foarte atentă ca să pot înţelege ce spune. Nu-i plăcea să fie întreruptă, nici să repete. Observasem asta atunci când stătea de vorbă cu alţii. Camelia părea a fi preferata ei dintre cadrele medicale. Nici cu ea nu vorbea mult, dar vorbea mai mult decât cu ceilalţi. Cu fiul său, atunci când venea în rezervă, nu schimba niciun cuvânt, de cele mai multe ori. Doar se priveau şi el o întreba foarte rar cum se simte. Răspundea încet „bine”, şi atât.

În după amiaza zilei următoare îşi începu, ca de obicei, ritualul amestecării şi înşirării cărţilor. N-am realizat că le pregătea pentru mine.

 - De ce-ai vrut să mori?  mă întrebă ridicând brusc privirea. 

M-a surprins foarte tare întrebarea. Nu m-am aşteptat să-mi pună această întrebare, cu atât mai mult cu cât mi se spusese că acolo niciun bolnav nu ştia cauza pentru care fusese internat un alt bolnav. Se păstra discreţie totală asupra cauzei care dusese la internarea pe acea secţie... 

- Nu este adevărat, i-am răspuns. N-am vrut să mor! De unde ştiţi dumneavoastră asta? Am avut un accident, de aceea sunt aici. 

M-a privit supărată şi a început să-şi strângă cărţile în grabă, iritată evident de răspunsul meu.

- Cărţile mele nu mint; ele mi-au spus că ai vrut să mori. Dacă nu vrei să recunoşti, este treaba ta, dar eu îţi voi da în cărţi doar atunci când vei putea fi sinceră cu mine. 

Apoi nu mi-a mai adresat nici măcar un singur cuvânt, aşa cum făcuse de altfel şi până atunci. Parcă nici nu eram acolo. Restul zilei a citit, iar seara a mai întins de câteva ori cărţile doar pentru ea şi astfel a mai trecut o zi. Toată seara m-am gândit şi m-am întrebat de unde ştia. Mi-am zis că, având un statut special, poate aflase de la asistente sau chiar de la fiul ei ce se întâmplase cu mine. N-am avut curaj s-o întreb. Am aşteptat următoarea zi. Când a venit Camelia la serviciu, i-am povestit ce se întâmplase şi am întrebat-o dacă cineva o informase pe doamna Eufrosina. Mi-a răspuns să nu mă gândesc la asta sub nicio formă. Nu ar fi avut cum să afle adevăratul motiv pentru care eram acolo. Mi-a mai spus că trebuie să am deplină încredere în bătrâna doamnă şi că, dacă ea mi-a mărturisit că din cărţi ştie ceva, păi aşa este. Eram complet derutată. Cum puteau nişte vechituri de cărţi să ştie totul? Sau, mai degrabă, cum putea o minte omenească să desluşească astfel de taine?

Spăşită, în următoarea zi, am încercat să leg un dialog cu doamna Eufrosina, sperând că nu va fi tot aşa de reticentă şi nu va căuta un alt pretext pentru a mă refuza. Eram hotărâtă să-i răspund la orice întrebare. Nici n-am apucat să deschid bine gura, că m-a oprit cu aceeaşi vorbă domoală, dar categorică, spunându-mi că ştie de ce am vrut să mor, nu trebuie să afle de la mine. Mi-a mai spus că în urmă cu o zi m-a întrebat doar pentru a vedea dacă sunt dispusă la o discuţie sinceră. Apoi a început să amestece cărţile, murmurând cuvinte pe care eu nu le puteam auzi. Înşiră câteva cărţi şi se opri. Mă privi cu interes, de parcă atunci m-ar fi văzut prima oară: 

- N-ai să mori, fetiţo! Mai ai încă mulţi ani de trăit, suficienţi cât să vezi că viaţa îţi va oferi surprize extrem de plăcute, dar îţi va da şi posibilitatea să regreţi faptul că ai vrut să renunţi la ea. Vei avea mari probleme de sănătate cauzate de gestul tău inconştient, dar te vei bucura de multe împliniri, încât vei trece cu uşurinţă peste toate necazurile. Ţine minte ce-ţi spun! Toate dorinţele ţi se vor împlini. Nimic nu va fi uşor de obţinut, dar dacă îţi vei dori cu adevărat să realizezi ceva, totul va fi posibil.

Ascultam fără să scot o vorbă. Nu-mi credeam urechilor. Eu să obţin de la viaţă tot ce îmi doream! Suna bine, dar total nerealist, din punctul meu de vedere. N-am avut curajul să-i mărturisesc că nu cred nimic din tot ce-mi spune. Mă gândeam că inteligentă cum este îmi spune toate astea doar pentru a mă încuraja, pentru a-mi stimula motivaţia, dorinţa de-a merge mai departe. A continuat spunându-mi că nu i-a fost dat de prea multe ori în viaţă să vadă astfel de cărţi: „vei avea mult noroc”, murmură ca pentru sine, după care îşi strânse cărţile cu gesturi delicate şi le strecură sub pernă. I-am mulţumit şi am întrebat-o cum aş putea să o recompensez pentru aceste... veşti bune. Imediat mi-am dat seama de inconvenienţa unei astfel de atitudini total deplasate. S-ar fi putut simţi jignită. Până să-mi repar gafa, a zis privindu-mă îngăduitor: „Să-mi aduci o prăjitură de cofetărie, când vei pleca de aici. Aş vrea să mănânc o prăjitură de la cofetărie”. Foarte surprinsă, i-am promis că aşa voi face, şi cu asta s-a încheiat discuţia noastră. 

Autor: Doina Ira – Tăutan