Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poveşti de vacanţă

Poveşti de vacanţă

Martie 2015

Pornind de la certitudinea că „toţi oamenii mari au fost cândva copii”, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă din Zalău a implementat proiectul „Poveşti de vacanţă”, în perioada aprilie-decembrie 2014, având ca partener Şcoala „Mihai Eminescu” din Zalău.

Scopul acestui proiect a constat în formarea unor deprinderi de a păstra şi valorifica componenta folclorică, ca sursă de inspiraţie în poveşti şi povestiri şi familiarizarea elevilor cu anumite activităţi specifice muzeului, cum este cercetarea de teren şi conservarea memoriei colective.

Deoarece educaţia în cadrul muzeului este o educaţie transdisciplinară, centrată pe demersurile intelectuale şi afective ale copiilor, având ca scop formarea unor competenţe cu caracter transdisciplinar - atitudini fundamentale (respectul valorilor, toleranţă, asumarea responsabilităţii), capacităţi de tip creativ (investigare, elaborare de idei), capacităţi de interacţiune socială (cooperarea, integrarea în activităţile de grup), capacităţi comunicative (perceperea mesajelor, comunicarea verbală⁄nonverbală, ascultarea activă) – demersul întreprins prin activităţile prevăzute în proiectul sus amintit, s-a bucurat de sprijinul şi implicarea elevilor clasei a VII-a C, sub îndrumarea dirigintei, dna. prof. Andreea Purdea.

Obiectivul general l-a reprezentat familiarizarea copiilor şi tinerilor cu rostul şi rolul unui muzeu, şi să dezvoltăm atitudini pozitive de receptare a misiunii muzeului prin încurajarea comunicării şi interacţiunii sociale. Dacă ne-am atins sau nu obiectivul, vă vom lăsa pe dumneavoastră să descoperiţi în rândurile care urmează. Deoarece implicarea şi efortul depus de elevi în cursul vacanţei de vară a condus la un bogat şi vast material, ne-am permis selectarea şi valorificarea celor mai bune lucrări, prezentate în continuare.

*

Omuţul Apei

Beşe Diana

Premiul I

Poveşti de pe Valea Someşului - Băbeni

„În poveștile vechi pe care bătrânii le ziceau copiilor, se povestește despre un personaj înspăimântător, numit Omuțul Apei. Acesta este duhul rău al apelor: fie că este vorba de fântâni, fie că este vorba de ape curgătoare (SOMEŞ) iar oamenii locului i-au dat denumirea de omuț, pentru că se spune că ar avea chipul asemănător cu al unui om și că este mic, atât cât să încapă nevăzut în fântâni. Omuțul apei este cauza pentru care în Someș se pierd anual vieți: ba oameni, ba animale; și asta pentru că el îi face pe toți să se înece, întunecându-le simțurile și mintea. 

Personajul pare inspirat din poveștile cu căpcăuni ticluite pentru a transmite copiilor frica de apă și a-i ține departe de locuri periculoase pentru viața lor. Dar explicația aceasta simplistă nu este totul. În realitate, povestea este făcută să explice inexplicabilul: statistic, în fiecare vară, un copil sau un localnic se îneacă în unul dintre satele pe care le străbate Someșul. Și atunci...

Pe parcursul timpului povestea a luat amploare, trecând de la un simplu mit, la o superstiție, la o convingere. Cine e de vină că se îneacă în Someș chiar și înotători experimentați? 

Fiecare mamă e terorizată la gândul unei nenorociri sau poate amuzată de frica copilului, ajungând ca înfloriturile aplicate poveștii să o ducă la dimensiuni de horror. 

Așa că, dacă vreți să faceți o baie în Someș sau chiar să pescuiți pe malul apei... mai gândiți-vă. Poate o să simțiți pe picior încleștarea unei mâini care vă trage în fundul apei”.

*

Povestiri din bătrâni

Vaida Andrei

Premiul II

„Pe când aveam o vârstă fragedă, mă plimbam cu bunicul meu pe la marginea satului în care s-a născut. Într-o zi, m-a dus într-un loc special aflat pe o stâncă unde mi-a arătat o peşteră. Am intrat amândoi în acea peşteră în care se afla un bolovan rotund. Bunicul mi-a spus că acea peşteră se numeste Peştera Pietrii Dracului şi a început să îmi istorisească povestioara acelei peşteri.

Din bătrâni se spunea că în vremurile de demult, din acea peşteră izvora un pârâiaş cu apă cristalină pe care o foloseau atât oamenii, cât şi animalele. Un drăcuşor supărat, văzând minunăţia de izvor, a vrut să strice bucuria oamenilor şi a hotărât să caute un bolovan şi să închidă intrarea în peşteră, astfel încât izvorul să nu mai curgă. Ştiind că drăcuşorii au putere în nopţile fără lună, a colindat împrejurimile pentru a găsi un bolovan potrivit. A umblat toată noaptea până a găsit o stâncă mare şi grea. Şi-a adunat toate puterile şi a pornit în zbor cu stânca în spate către peșteră. Pe când a ajuns în apropierea peşterii începea să se crape de ziuă. La apariţia razei soarelui şi-a pierdut puterile şi a scăpat bolovanul în peşteră. Fiind mai mic decât intrarea în peşteră, bolovanul a acoperit izvoraşul şi astfel, oamenii au rămas fără apă.

De câte ori mă duc în peşteră şi văd bolovanul, încerc să îl dau la o parte pentru a reporni izvorul, dar nu reuşesc”.

*

Străbunicul „Mustaţă”

Ciupe Andra

Premiul III

„În anul 1940, străbunicul din partea tatălui, care locuia în Răstolţul Deşert (Pustă), venea împreună cu alţi săteni, cu căruţele încărcate cu in, în gară, la Zalău. De aici, inul se transporta la diverse fabrici din ţară, în vederea prelucrării.

În timp ce traversau localitatea Treznea, trupele armatei ungare i-au atacat. A fost un adevărat masacru. Pe mulţi i-au omorât, iar pe alţii i-au luat prizonieri. Străbunicul ne povestea cu lacrimi în ochi cum au omorât, fără milă, copii şi femei.

El a fost luat prizonier şi dus în Ungaria, la o fabrică de tacâmuri, să lucreze pentru unguri. A stat acolo vreo trei ani şi-a muncit, timp în care şi-a lăsat o mustaţă mare, pe care şi-o răsucea, în sus la capete.

Străbunicul, a avut noroc cu mustaţa, fiindcă l-au crezut ungur şi a scăpat. Toţi ceilalţi au fost împuşcaţi. De atunci i-a rămas şi porecla de «Mustaţă»”.

*

Viața la țară

Popa Mara

Premiul special

„Viața la țară din zilele noastre este diferită de cea a bunicilor mei. Bunicii mei au dus o viață destul de grea din toate punctele de vedere.

De cum răsărea soarele pe cer şi până când apunea, ei erau pe câmp, muncind pământul, care le oferea hrana zilnică. Dis-de-dimineață gândul lor era îndreptat spre animale și spre porumbul de pe câmp, fiind mai puțin preocupaţi de nevoile lor. Bunicii s-au obișnuit să fie recunoscători pentru fiecare picătură de ploaie sau tot ce este dat de la Dumnezeu. Chiar dacă aveau mâinile crăpate, nu se fereau a doua zi să o ia de la capăt. 

În zilele de sărbătoare își îmbracă straiele cu miros de naftalină şi merg cu gândul împăcat că rezultatul muncii lor este cel dorit, spre biserică. Nu îți cer nimic în schimb, doar să îi vizitezi din când în când, să îi asculți, să stai de vorbă cu ei sub umbra unui nuc, în grădina din curte. 

Timpul stă pe loc, tihna de odinioară s-a transformat astăzi în Norme Europene tot mai greu de atins”.

*

Şezătoarea şi danţul în satul tradiţional

Bologa Ruxandra

Premiul special

„Una din modalităţile de socializare în satul natal al bunicii mele, Derşida, era şezătoarea.

Bunica mi-a povestit că în serile lungi de toamnă şi iarnă, tinerii se adunau la o casă  unde fetele torceau, iar băieţii spuneau poveşti şi colindau.

Cu această ocazie, gazda le pregătea boabe de porumb fiert, cu zahăr, dovleac copt sau fiert şi uneori îi cinstea cu un păhărel de vin sau ţuică.

Fetele, în afară de faptul că aveau ocazia să îşi arate hărnicia şi îndemânarea, puteau fi curtate de feciorii satului. Dacă doi tineri se plăceau, băiatul invita fata în tindă, unde stăteau de vorbă şi se pupau. Refuzul fetei de a urma un băiat în tindă era semnalul că nu îl plăcea.

În timp ce aşteptau feciorii, fetele, împreună cu gazda şezătoarei, desfăşurau anumite ritualuri, care aveau drept scop ghicirea ursitei. Fata era legată la ochi şi era pusă să numere parii din gardul curţii. Dacă parul ales era «frumos», şi ursitul urma să fie la fel.

O altă tradiţie o reprezenta hora sau danţul. La danţ participau atât tinerii, cât şi părinţii acestora. Mamele îşi supravegheau atent fetele şi încercau să ghicească care va fi viitorul lor ginere. Fetele aşezate într-un semicerc erau invitate printr-o ocheadă sau un semn discret de către băieţi, iar perechea care dansa mai mult de două dansuri consecutive era considerată un cuplu în devenire.

Danţul se termina înainte să se întunece, iar fetele care întârziau acasă erau pedepsite de către părinţi. De exemplu, pe bunica mea nu a lăsat-o mama ei să intre în casă timp de câteva ore şi doar insistenţele bunicii sale au salvat-o de a dormi în şură.

Cu ocazia danţului, fetele îşi etalau îmbrăcămintea, de cele mai multe ori aceasta fiind confecţionată chiar de ele”.

*

Din vremuri de demult

Olaru Alexandra

„În vremea celui de-al Doilea Război Mondial şi în anii ce au urmat, viaţa ţăranilor nu a fost prea uşoară. Bunica mea, de pildă, a rămas orfană de tată încă de la trei luni, străbunicul meu îmbolnăvindu-se în timpul războiului, boală care l-a răpus în scurt timp. Îmi amintesc o întâmplare pe care străbunica mea ne-a relatat-o, cum într-o seară, ajuns acasă după o lungă perioadă petrecută la muncă în spatele frontului pe teritoriul Ungariei, a bătut la geamul casei, strigând-o uşor pe străbunica să-i ducă afară apă, săpun, o foarfecă, haine curate şi puţin petrol. Şi-a dat jos toate hainele de pe el, le-a stropit cu petrol şi le-a dat foc, pentru a nu infesta casa şi familia cu păduchii aduşi de pe front. S-a tuns şi s-a spălat şi abia apoi a intrat în casă la copii.

Chiar dacă vremurile erau grele, copiii… tot copii. Se luau cu joaca şi uitau micile sarcini primite. Aşa şi bunica mea într-o zi: străbunica a trimis-o, împreună cu sora ei mai mare, pe deal, la Mama Nuţu Vârvoarei, după o şpargă. Pe drum, la marginea unui şanţ, zăcea un câine mort. Fetele, una de vreo cinci ani, cealaltă de vreo şapte, de frică, au luat-o pe un drum ocolitor, prin grădini. Au găsit-o pe Mama Nuţu Vârvoarei pe pragul casei, cosând. Mezina, mai îndrăzneaţă, a întrebat: «Da ce faci, mamă, coşi gaca nenii?» Mama a surâs uşor şi şi-a continuat treaba. Într-un târziu, văzând că fetele s-au luat cu joaca prin curte, Mama Nuţu Vârvoarei le-a întrebat: «Da după ce v-o trimis măicuţă-ta, ţucu-vă?» «După pergău!» şi-au amintit fetele. «Mă Ioane ie coată pergău cela în podu’ coteţului!» i-a strigat mama (bunica) nenii (bunicului). Nenea a căutat cât a căutat pergău, dar nu l-a găsit. Atunci le-a întrebat pe fete: «Da ce-a face maică-ta cu pergău? (pergău – talangă)». «A întinde nişte haine albe, la uscat». Atunci Mama Nuţu Vârvoarei a izbucnit: «O, mânci-vă pustuşagu şi vă mănânce, că după şpargă v-o trimăs, nu după pergău!» (şpargă – sfoară mai groasă, pe care se puneau albiturile la uscat).

Au luat fetele şparga şi au tulit-o spre casă”.

*

Jurnal de război

Cosma Felicia

„În copilărie, cu toţii ne-am găsit alinarea şi refugiul în basme, povestiri, amintiri. Erau mai mult sau mai puţin reale, dar nu a contat niciodată acest lucru, devenind un detaliu lipsit de importanţă. Astfel, multe dintre aceste poveşti le-am auzit la gura sobei, relatate de bunicii noştri. 

Următoarea poveste m-a impresionat profund: 

«În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în regiunea Ardealul de Nord, soldaţii români erau înrolaţi în armata austro-ungară, care era aliata Germaniei. 

Când armata germană înainta spre Ucraina, Rusia, pe frontul de est, armata română era de partea acesteia. Militarii germani erau consideraţi de către localnici, civilizaţi şi disciplinaţi, datorită faptului că, oricât de foame le era, nu intrau în casele sătenilor, se purtau frumos şi nu luau bunuri sau alimente de la aceştia. În schimb, dacă erau poftiţi, intrau în case doar ca musafiri şi acceptau doar ce li se oferea. 

După ofensiva rusă, nemţii s-au retras disciplinat spre Berlin, câţiva rămânând pe teritoriul României, ascunşi în şuri şi hrăniţi de localnicii care au început să-i îndrăgească.

În urma acestei ofensive, a rămas, pe teritoriul Ardealului, armata rusă. Prin comparaţie, soldaţii ruşi erau necivilizaţi, nepoliticoşi şi uneori agresivi. De multe ori, intrau în curţile oamenilor, luau tot ce găseau (animale, grâne, obiecte de valoare), îi forţau şi ameninţau pe localnici, iar satele rămâneau pustiite în urma ruşilor. De aceea, sătenii săpau gropi adânci în pământ, în care îşi ascundeau proviziile.

În satul Racâş, în timp ce bărbaţii erau înrolaţi în armată, au rămas doar femeile, copiii şi bătrânii. Femeile i-au trimis pe copii, împreună cu animalele, să se ascundă într-o pădure de pe Valea Jernăului (locul unde astăzi se întinde Poiana Narciselor), unde seara le duceau de mâncare. Cum copiii nu stăteau doar în pădure, ci ieşeau şi în poieniţe, avioanele ruseşti au detectat mişcare în pădure şi, crezând că e vorba de inamic, au început să bombardeze pădurea. Copiii, speriaţi, s-au ascuns sub care, trăind o noapte de groază.

Astăzi, în onoarea ostaşilor români care şi-au dat viaţa pentru ţară, loviţi de tunurile duşmane, între Chendrea şi Racâş (comuna Hida), într-un punct strategic, există o troiţă, pentru a aminti faptul că neamul românesc a depăşit această perioadă crucială a istoriei».

Sunt mândră să vă mai spun şi faptul că un străbunic al meu a fost înrolat în armata austro-ungară, unde, timp de peste şase luni, a luptat cu vitejie şi eroism, după care s-a întors acasă”.

*

 

Colectivizare - Biuşa

Sîrb Maria

Premiul special

«Am avut şansa să cunosc o parte din trecut pe care eu nu am prins-o, datorită a două  persoane foarte dragi mie, acestea fiind străbunicul meu, Ioan, şi fratele său, Gheorghe.  Îmi aduc aminte cu drag când stăteam vara la bunici şi el îmi povestea tot felul de lucruri despre cum era ”demult’’... Îmi plăcea să stau cu el, deoarece nu mă pictiseam niciodată şi ştia multe lucruri, care pe mine mă fascinau. Din păcate, străbunicul meu a murit şi nu am avut şansa să îl înregistrez sau să scriu tot ce îmi povestea, dar am multe întâmplări cu el pe care, cu siguranţă, nu am să le uit nicioadată...

Am mai găsit şi o poezie veche compusă de un alt unchi de-al meu după ce s-a făcut Colectivizarea. El îşi aduce aminte cu amar de acea perioadă grea când oamenilor le-au fost luate pământurile, animalele şi erau obligaţi să muncească la Colectiv pe norme.

”Cine o făcut colectivu

Să-l mânânce beteşigu

Să umble din ţară-n ţară

Cu hainile susuoară!

Şi vie şi la poarta me

Să-i dau o coje de-oi ave.

Şi apoi, deie-i Dumnezău

Numa ce i-oi cere io:

Nouă bole ş-o lungore

Şi o pereche de friguri

Amestecată cu junghiuri!

Când l-or lăsa frigurile,

Să-l apuce junghiurile!

Când l-or lăsa junghiurile,

Să-l apuce frigurile!

Cu atâta nu l-oi lăsa,

Da, mai rău l-oi blăstăma:

Despărţască-i Dumnezău

Carnea tătă-n lipideu!

Şi să ajungă os pă os,

Ciontile pă pat în jos!

Da n-aivă el nici cuie-n cruce,

Nici la gropă cine-l duce!

Şi la petrecania lui

Numa ciorile cu pui

Ce pă sus să croncănească

Cu carnea lui să să hrănească!

Măi, să-şi aducă atunci aminte

Că-i blăstăm di uariunde!

Că-i blăstăm di la on ciurdar

Ce trăieşte cu amar.

Da, câtui întreaga săptămână

Io stau numa cu bota-n mână

De plouă, de-s vremuri grele

Io-s aci, lângă diţele.

Cea Suraie, stăi Bălaie!

Şi noptea mă culc pă paie.

Şi noptea mă apucă on plâns,

Ce-am fost şi ce-am ajuns?

Da di la car cu patru boi,

Am ajuns ciurdar la voi?

Di la a mele scumpe vaci,

Dorm în Temple sub copaci?

Di la mândra mea iubită,

Dorm în Temple pustiită?

Di la pat împerinat,

Dorm în Temple supărat?

Da pă unde nu vezi neveste,

Numa tăt păsări măiestre!

Nu zic eu, cântă frumos

Da nu ţi-s de nici un folos!

Astea tăte-s baiuri rele,

Da, vin altile mai grele!

Vine domna injiner

Şi te supără c-on fel

Vine domnu preşedinte,

Ştiu eu ce ai fost înainte!

Apoi, domnu brigadir, zootehnist,

Vine măreţ, îngâmfat,

Din picioare rădicat.

Mă, pă ceie u-aţ scăpat,

Ba pă ceie u-aţ uărdit!

Şi tu, o să taci chitic?

Îi drept frate, ori nu-i drept?

Musai să pui capu-n piept.

După o vară de oftat,

Vin io acasă supărat:

Cu on sac de ştiuleţi,

N-au mâncat ai mei băieţi!

Şi c-o straiţă de borşeucă,

Şi cu 1 leu 80 de bani la normă.’’

Glosar: Temple- denumirea unui deal, păşune din satul Biuşa.»

 

În loc de concluzie, deoarece marea majoritate a elevilor au adus în discuţie o temă sensibilă – viaţa în timpul şi după război, am considerat ca fiind mai oportun să încheiem cu trei lucrări care pun în valoare memoria colectivă.

*

 

Amintiri din război

Stanciu Mara

«Unele dintre cele mai impresionante poveşti sunt uneori cele mai triste, cum este în cazul bunicii mele, care pe vremea celui de- Al Doilea Război Mondial era foarte mică.

,,Avea vreo trei ani" mi-a spus ea. Mi-a povestit că a rămas singură, doar cu mama şi fratele ei mai mare, deoarece tatăl ei, străbunicul meu a plecat pe front.

Erau vremuri grele. Au răbdat mult de foame şi de frig, găseau foarte greu de mâncare.

Îşi aminteşte cu groază cum îi lua mama şi îi ducea în ascunzişuri şi cum se auzeau avioanele şi bombardamentele. Cu toate acestea, a declarat că cel mai greu a fost în ziua în care au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţa, când au venit armatele ruseşti. I-au dus într-o gară, unde i-a urcat pe toţi deportaţii în vagoane de tren de marfă, unde stăteau înghesuiţi unul lângă altul. Mâncau doar pâine goală şi uneori mai primeau lapte.

Au ajuns undeva în Austria, fiind de etnie germană, unde au rămas aproximativ patru ani. Mama ei, trebuia să lucreze mult, pentru a-i putea întreţine pe toţi trei şi să-şi crească copii.

,,N-aş mai dori niciodată să fie război, să nu mai sufere şi alte generaţii de copii. Aş dori ca toţi copii să fie fericiţi, să se bucure de tot ce e mai frumos în lume" mi-a spus şi m-a sărutat pe frunte.»

 

*

 

Cronici din război

Tuduce Iulia

«Poveştile … lumi fascinante pline de personaje minunate. Am crescut într-o lume de poveşti. Mă fascinau mult! Auzeam sute, sau chiar mii de poveşti, poveşti şi balade. Cel mai mult îmi plăceau cele de pe vremea comunismului, ba chiar şi de pe vremea războiului.

Îmi amintesc cum, în verile când stăteam la ţară, străbunica mea îmi povestea cum era lumea în timpul celui de- Al Doilea Război Mondial.

,,Ei, draga bunicii să ştii că, încă pe vremea când eram numai de opt ani, au venit ruşii peste noi. Au început bombele. Se auzeau tare pe acolo, prin Zimbor. În câteva zile au ajuns la noi. Eu, fratele, mama şi bunica locuiam toţi în casa bunicii. De ce? Păi ţi-am zis că ruşii erau aproape. Au aruncat o bombă peste casa noastră. Bine că nu eram în ea. Unde am rămas? A, da. Pentru că nu vroiam să murim, Dinu a săpat o groapă în fundul grădinii. Ne-am luat ceva de mâncat şi am sărit cu toţii în micul adăpost. O zi şi o noapte am stat acolo. Apoi, l-am trimis pe Dinu să ia ceva de mâncare. S-a auzit o împuşcătură. Inima mi-a ajuns în gât. Nu s-a întors. Nu a mai venit. Acolo a rămas, lângă groapă. Acolo îi este mormântul şi acum … "

A început să plângă. Şi tot plângea …

,,Şi cel mai rău ştii ce e, dragul bunicii? Că nu am apucat să-mi iau rămas – bun …"

Asta mi s-a întâmplat şi mie: nu am apucat să-mi iau rămas – bun, aşa cum se cuvine.»

 

Autor: Olimpia MUREŞAN, Marcela BĂBĂNAŞ