Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Fiecare cu steaua lui sau cum ni-i rânduit. Frânturi de copilărie

Fiecare cu steaua lui sau cum ni-i rânduit. Frânturi de copilărie

Martie 2015

Sondând în profunzime imensul material pe care îl oferă terenul, am supus analizei întregul ansamblu de gesturi legate de naștere, de acest moment de început, încărcat de semnificaţii simbolice; aici se înscrie inclusiv pregătirea primei îmbăieri, în care se puneau diferite obiecte, cu atribute magice, cu capacitatea de a transmite copilului virtuţile, calităţile lor primordiale. 

În spațiul sălăjean, acest transfer se explică în virtutea unui principiu de bază al magiei, în perimetrul căreia se înscrie şi necesitatea ca apa să fie neîncepută, curată; ea se va arunca într-un loc curat, într-un râu, iar, dacă nu se află în apropiere vreo apă curgătoare, în grădină, la rădăcina unui pom, toate acestea putând avea influenţă pozitivă asupra viitorului copilului. Mama, îndrumată de moaşă sau de alte femei cu experienţă, avea de urmat anumite prevederi, pentru protejarea copilului de orice rău, în primul rând prin a nu-l lăsa singur, prin aşezarea în apropiere a unui instrument de fier, căruia îi erau atribuite puteri protectoare, pentru ca duhurile rele să nu se atingă de el, în absenţa ei. Amintim grija sporită, mai ales în perioada celor şase săptămâni  până la botez, în care „fără injer păzâtor” fiind, copilul era extrem de expus şi, ca atare, vulnerabil; pentru a fi ferit de „uăti răi”, copilului i se leagă la mână un fir de aţă roşie, de asemenea, pentru a căpăta gropiţe în bărbie (băiatul) sau în obraji (fetiţa), semn de frumuseţe, i se presează insistent degetul în locul respectiv. Acestea se cunosc şi se menţin, însă doar în memoria celor mai vârstnici dăinuie mai vechi prescripţii precum aceea potrivit căreia, după naştere, în acelaşi mult pomenit răstimp de patruzeci de zile, lăuza ar trebui să bea apă sfinţită, pentru a fi păzită şi pentru a fi „binecuvântat laptile pruncului”. Apa era adusă de moaşă sau de careva din familie, de la biserică, dat fiind că mamei îi era interzisă ieşirea din casă, apă din care trebuia să se pună şi în ciupă, la fiecare îmbăiere. 

Considerăm interesant să urmărim cum preocuparea pentru bunăstarea copilului, pentru dezvoltarea lui armonioasă, plenară, a căpătat astăzi proporţii greu de conceput acum câteva decenii, şi aceasta în contextul ridicării nivelului de trai şi al accesului facil la informaţie şi la educaţie, dimensiune evidenţiată cu insistenţă în mărturiile informatorilor noştri.

Examinăm regimul aparte pe care îl aveau copiii morţi fără a fi fost creştinaţi, periferizaţi şi îngropaţi fără a beneficia de rânduiala înmormântării, fapt cu totul surprinzător pentru cel nefamiliarizat cu austeritatea mentalităţii rurale. Am încercat o clarificare a unor astfel de aspecte problematice; conform învăţăturii creştin-ortodoxe, botezul ar trebui să se facă la şase săptămâni, dar realitatea concretă arată că se făcea şi la o săptămână, în caz de boală; de asemenea, tradiţia interzice căsătoria între copiii naşilor şi cei ai finilor, consideraţi „ca fraţii”, precum interzice şi dreptul de a fi naşi celor care „trăiesc împreună fără cununie bisericească şi cei îndepărtaţi de la Sfânta Împărtăşanie, cu puterea arhiereului sau a preotului”. 

Scoatem în relief şi unele uzanţe ale Bisericii ortodoxe, printre care acelea potrivit cărora, înainte de a boteza, naşii trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească. Dacă cel mic rămâne orfan, este datoria naşilor de a-l creşte. Importanţa de care se bucurau părinţii spirituali ai copilului se vede şi din locul care li se rezerva „la masa de onoare, de-alăture cu popa”. La masa de după botez, mergeau doar apropiaţii, într-un număr restrâns, femeile aduceau mâncare, bărbaţii băutură, pentru a ajuta familia nou-născutului, căruia i se făceau şi daruri. În zilele noastre, petrecerea de după botez ia dimensiuni ample – şi ca număr de participanţi, uneori şi până la o sută, cum ni s-a evidenţiat – şi ca mod de manifestare. 

Ne propunem să analizăm şi unele aspecte legate de alăptare şi de înţărcare; momentul încetării alăptării copilului determina alte griji şi temeri, constituind o nouă etapă în relaţia instituită la naştere, cu tot ce presupunea dezlipirea (parţială) de mamă – un pas spre autonomia copilului, dar şi a mamei, pentru care alăptarea, a se înţelege totala dependenţă a copilului, a însemnat limitare şi un anume disconfort psihic. 

În situaţia în care copilul era bolnav şi cu slabe şanse să supravieţuiască sau dacă mai mulţi fraţi de-ai lui au murit şi exista riscul ca nici el să nu trăiască, se practica obiceiul „datului de pomană” sau al „vânzării copilului”. Se alegea o femeie cu copii mulţi şi sănătoşi, căreia nu i-a murit niciun copil, ea dădea o sumă simbolică mamei, luând copilul şi dându-i un alt nume. Scara de valori a societăţii tradiţionale – s-a văzut – făcea ca naşterea băieţilor să prilejuiască o bucurie mai mare decât naşterea fetelor, deoarece prin ei nu se pierdea numele, nu se fragmenta nici patrimoniul, nici unitatea familiei, în timp ce fetele, pentru a se putea căsători, aveau nevoie de zestre, fapt care diminua, nu sporea, ca în cazul băieţilor, averea familiei. Aceeaşi scară de valori impunea păstrarea cu sfinţenie a onoarei fetelor, fapt care amplifica vigilenţa părinţilor şi a celor din familie, generând un plus de temeri şi griji. În cazul unor accidente de acest fel, dezonoarea familiei trebuia răscumpărată prin „înmulţârea” zestrei şi acceptarea unor severe condiţii, de care, în alt context, nici nu ar fi fost vorba. 

Dată fiind redundanţa informaţiilor care ne-au fost oferite cu privire la creşterea şi protejarea copilului – avem în vedere aici cu precădere perioada de după cele şase săptămâni de la naştere – vom încerca să trasăm doar liniile esenţiale. Astfel, copilul foarte mic era purtat într-un leagăn aşezat pe cap sau într-o traistă, legată la spate. Acesta putea fi pus oricând în mişcare, prin intermediul unor sfori. Erau alăptaţi de mamă, nu de o doică, dacă „izvoru de lapte săca, treceu pruncu pă lapti di vacă, nu s-o auzât să hie puşi la altu ptiept”. Erau îmbrăcaţi şi încălţaţi modest – austeritate care îi călea de mici, îi fortifica în vederea supravieţuirii într-un mediu adesea ostil. Copilul participa la activităţile casnice îndată ce vârsta îl recomanda pentru aceasta. 

În consecință, mai vechile tipare de gândire, cu tot ansamblul lor de practici și credințe, ar putea părea azi, dacă nu absurde, cel puțin perimate. Copilăria așa cum o vedem noi în zilele noastre, aduce prea puțin din ceea ce a fost ea odinioară. Candoarea specifică vârstei de aur, cum este ea numită, a rămas aceeași, … sau poate, analizând-o profund, vom fi surprinși să constatăm contrariul. 

 

Bibliografie

Anghelescu, Şerban, Agon. Tensiunea fundamentală a riturilor de trecere, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 1999.

Bărbulescu, Elena, Cercetări etnologice în Munţii Apuseni, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005. 

Bodiu, Aurel, Trecerea prin metaforă, Ed. Vremi, Cluj-Napoca, 2006.

Coatu, Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Ed. Bic All, Bucureşti, 1998. 

Durkeim, Emile, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

Majuru, Adrian, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi, Ed. Compania, Bucureşti, 2006. 

Nicoară, Toader, Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.

Autor: Mihaela Rotaru