Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Alte amintiri din totalitarism (III)

Alte amintiri  din totalitarism (III)

Martie 2015

Dar anul meu „de botez”, cum spuneam, nu se-ncheiase. Îmi mai stăteau în cale și mă așteptau „la cotitură” – cum se spune – multe, multe...

Unele, mai „ușoare”, treceau așa, „în surdină”, să zicem; se săturase, probabil, și dir.-ul să mă mai poftească să-i trec pragul luxosului birou. Dar, sunt sigur, toate se adunau și „umpleau paharul” până la refuz... Nimic nu rămânea uitat.

De exemplu. Fiind „profesor de servici” pe școală, trebuia să scriu, la-ncheierea zilei, un „raport” în „Jurnalul de serviciu pe școală”.

Citind rapoartele altora, pe zilele precedente, constatai stereotipa, chiar neroada formulă de-ncheiere: „în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic. Punct. Semnătura”. Niciodată nu mi-a plăcut stereotipia, care seamănă a „fugă de răspundere”, „ascundere a adevărului”, „neimplicare”, „lene de a gîndi”. O stric și-mi închei raportul recomandând „conducerii școlii să ia pentru viitor următoarele măsuri: ...” Și-nșir câteva. Oricine mi-ar fi citit raportul ar fi fost în drept a zice – recunosc – „ăsta nu se simte bine-„n front”, se consideră „mai cu moț, își bate singur cuie-n talpă” etc.

A doua zi, după ora 11,oo – semn că, imediat ce-a apărut în școală, mi-a citit raportul – dir.-u-mi „trage”-o apostilă-n diagonală, după semnătura mea:

„Asemenea măsuri se iau de profesorul de serviciu”.

Și semnă larg cu tocu-i rezervor „Pelican” cu peniță „de aur cu iridium”, care scria gros-gros, ca la marii șefi de stat.

Cum eram în perioada corectării tezelor (cu creionul roșu „la ureche”), îi trag după de o acoladă și-i „corectez” dir.-ului apostila adăugându-i un către; acum aceasta suna mai gramatical, dar și „mai... directorial”: „asemenea măsuri se iau de către profesorul de serviciu!”

Asta așa, „ca să-l sâcâi”. Recunosc, reciproc nu ne puteam suporta. Uneori „mă obrăzniceam”, îl mai provocam și eu, ca omul.

Dar, dacă asta fu doar „floare la ureche”, iată că veni o alta ca un taifun (dacă nu chiar un țunami, urgii necunoscute nouă pe-atunci).

Înaintea unei ședințe de Consiliu profesoral, cum stăteam noi la masa aceea lungă, de peste cincizeci de cadre didactice – cu toții –, apare dir.-ul nostru cu zâmbetu-i bonom pe figură și ne informează că doi tovarăși de la „Asigurări” și-au anunțat sosirea, ca să ne-mpărtășească „planul lor de asigurări pe viață”. Vin cu toată hârțogăraia lor de polițe de asigurări, pe care – cred ei – o să le semnăm noi toți, ca ei „să-și facă planul” și să primească premii, după care noi cu „viețile asigurate” prin ei , să putem aștepta de-acum încolo să murim în liniște, fără probleme, ca și cum de „polițele lor de viață” ar depinde totul.

Dar noi suntem tineri, tovarăși, în putere – nu-i așa, nevastă? – și nici c-avem de gând să ne-mbolnăvim, necum să murim! Vă propun, deci, să-i tratăm politicos, dar de polițele lor nu avem nevoie. Să le urăm „Drum bun!” spre alte colective de muncă, mai mari, unde „să-și facă planul”, unde, într-adevăr, se-ntâmplă frecvent câte un..., că la noi... Nu-i așa?

Mărturisesc, în ce mă privește, că nici prin gând nu-mi trecea nici mie, personal, c-ar fi cazul să-mi semnez o asemenea poliță din primul an de muncă. Mai ales că-n „rai.”-ul (a se citi: raionul) ăsta, printre „tov.-ii ăștia” n-aveam niciun gând de statornicire. Era prima dată când părerile dir.-ului coincideau cu ale mele.

Intră tovarășii de la „Asigurări” cu o punctualitate de ceasornic – semn că erau dintre puținii veritabili funcționari rămași din „vechiul stil” al funcționarului de stat: sobri, elegant îmbrăcați, respectuoși, politicoși. Unul din ei expune conștiincios scopul vizitei, invitându-ne să semnăm în ordine polițele, să nu ne înghesuim. Dar noi, bine instruiți de-al nostru „cârmaci”, nu ne-nghesuiam chiar deloc. Conștiincioșii funcționari ai „Asigurărilor” rămân pe moment puțin descumpăniți, aproape mirați.

Atunci – ca dovadă că-și cunoșteau și-și făceau bine meseria, dând dovadă că și-au pregătit bine „campania” pentru orice eventualitate – scot dintr-un dosărel o scrisorică (vorba lu’ conu’ Iancu), pe care i-o-ntind tov.-ului director. Acesta o citește. Schimbă fețe-fețe. Lasă hârtiuța jos și, în stilul cel mai cameleonic cu putință, ordonă foarte hotărât:

- Dragi tovarăși colegi, situația s-a schimbat radical. Începând de azi, nu se mai poate fără asigurare. Toți vom semna câte o poliță. Nevastă, tu ești prima! (Doamna semnează imediat.) Semnăm „în alb”, tovarăși, spre a nu irosi mult timp, urmând ca tovarășii să completeze rubricile fiecărei polițe la cancelarie. 

Aceasta, deoarece însuși tov. secretar cu propaganda pe raion ne-o trasează ca sarcină de partid, tovarăși. Cu asta nu-i de glumit: nu putem să nu semnăm!

Cum tovarășa soție a tov. dir. semnase deja, acesta, cu indexul ridicat, „împunge” spre următorul coleg, care semnează imediat, „împunge” spre următorul... Și tot așa!

„Rotițele” creierașului meu se roteau, evident, într-o viteză uniform accelerată, invers proporțională cu micșorarea distanței dintre mine și... poliță.

Ajungând la mine, îi fac funcționarului semn să mă depășească.

Stupoare pe fețele tuturor! Funcționarul se uită la director. Acesta, fiert de mânie, cu jugularele vinete de umflate ce erau, gata să facă apoplexie, mugește-n șoaptă ceva ininteligibil, dar, ca prin minune, își revine și-i face semn funcționarului să treacă mai departe.

Recunosc, am trăit atunci un moment de spaimă – nu pentru mine, evident, ci pentru dir.-ul meu – să nu care cumva să-i provoc vreun necaz, Doamne-ferește!, prin gestul meu de... „nesupunere civică”... și să-l port pe conștiință toată viața. Mi-a fulgerat prin minte la modul sideral/astral că, iată, „asigurările” și-ar putea, pe loc, dovedi rostul (eu nefiind ca domnia-sa, proaspăt „asigurat”!). Sala profesorală – încremenită...

După semnarea ultimei polițe, „asiguratorii” noștri pleacă la cancelarie.

Atunci se declanșă o bruscă trezire din amorțeala sălii profesorale: un zumzet de vorbe, un fenomen ciudat de aprobare/dezaprobare, fiecare coleg vrând să-mi dea dovezi de îngrijorare/ dezacord unii, susținere/încurajare/simpatie alții... „Teren” bine pregătit pentru ceea ce avea să urmeze, căci, imediat, „peste toată hărmălaia”, s-auzi tunând amenințarea dir.-ului:

- Deci, colectivul nostru-i unit, disciplinat și solidar: „toți pentru unul – unul pentru toți” (?!). Asta mă bucură nespus. Aici se vede rezultatul muncii mele de mulți ani. Vă mulțumesc mult tuturor! Unul singur dintre noi nu se simte bine-n mijlocul nostru, nu se simte solidar cu noi, ne sfidează, ne disprețuiește, se crede „superior”, din altă lume, vine de pe „altă planetă”, trăiește „în alte sfere”, în „alt univers”, nu se poate „coborî” la nivelul colectivului nostru! Noa lasă!, că o să ne dăm noi toată silința să-i facem rost de-un alt „colectiv de muncă”, tovarăși, unul la înălțime, pe măsura lui. De mult timp meditez eu la clipa aceasta, dar am așteptat cu răbdare, ca să pot să i-o spun de la obraz: a-jun-ge! S-a umplut paharul! Ăsta-i omul, după ce-i dai o pâine albă, el îi dă cu piciorul! Așa, carevasăzică...

Și dă-i și dă-i pe tema aceasta.

Dezmeticiți, colegii care-mai-de-care doreau să mă facă să-nțeleg ce pericol mă paște, ceea ce era foarte clar pentru oricine:

- Vai, Viorel dragă, cum ai putut să-l înfrunți pe soțul meu, tu nu știi că el nu acceptă niciodată cuvântul „nu”?!, mă compătimea, prima la cuvânt, distinsa „tanti V.”, care, elev al ei fiind, îmi aprecia foarte mult silința la obiectul predat de domnia-sa, dându-mi multe dovezi de simpatie.

Dar eu cred că eram deja contaminat de-un fel de virus, un „drog” al superbiei, mă simțeam „tare” în singurătatea mea, identificându-mă cu „cavalerul” ce luptă pentru onoarea curajului de-a se împotrivi cameleonismului, nimicniciei, îngenuncherii, slăbiciunilor umane de tot felul. (Eram, oare, pe-aproape de Don Quijote?!) Numai așa-mi pot justifica azi răspunsul mai mult decât nepoliticos, chiar obraznic, pe care i l-am putut da profesoarei care mă iubea aproape matern, încă de copil: 

- Doamnă profesoară, poate că e dreptul domniei-sale ca în relațiile conjugale, pe care le aveți, să nu accepte cuvântul „nu”, dar între noi nu pot exista asemenea relații. Doar relații „între egali”.

Cea mai iubită profesoară a mea din timpul școlarizării era distinsa Doamnă M.F., atunci dir. adj. și secretară a organizației de partid pe școală, care – ca elev – mă asista la „Meditație” stând lângă mine-n bancă, iar acum – ca profesor începător – mă asista la ore și, după câte-o analiză foarte serioasă a lecției prestate, mă populariza favorabil în consiliu. Acum, profund îngrijorată de soarta mea, luă cuvântul cu intenția vădită de a mă convinge să renunț la confruntare și să semnez, ca să rămân profesor acolo:

- Vai, Viorel dragă, ce-ai făcut?! Uite, să știi, mă destăinuiesc ție: și mie mi-a fost penibil să semnez polița aia, dar m-am supus și am semnat-o!

Și acestei adevărate Doamne, care mi-a fost „a doua mamă” în timpul liceului, mă mir azi cu câtă duritate i-am putut-o „reteza”:

- Doamnă profesoară, eu nu mă supun unui ordin penibil!

Urmară rând-pe-rând alți compătimitori, care, toți, din simpatie și solidaritate de breaslă („umană” și „părintească”, bineînțeles), mă sfătuiau „să-ngenunchez”. N-au reușit să mă convingă...

 

***

Dar – dacă-n școală mă bucuram de această multă simpatie (cu excepția știută!) – în relațiile mele cu „organele” din afara școlii, stăteam „pe invers”. După câteva „isprăvi” sonore, se vedea bine că mi-am „câștigat” (poate că „mi s-a construit”!) o aură de ură a „organului de tineret” condus de „partidul unic al clasei muncitoare”, adevărate forțe care au ajuns să mă „onoreze” cu epitete inepte, dar înspăimântătoare de-a dreptul pentru acele vremuri: „dușman al poporului, al partidului și al statului de democrație populară!” Întreagă „triada” cu care erau „omagiați” pe-atunci mulți: aproape toți „constructorii” Canalului de exterminare „Dunăre – Mare...”, plus cei din „gherlele” regimului comunist...

„... ce vremi și ce oameni mai erau prin părțile noastre...!”

Cu certitudine, în asemenea „vremi” și cu asemenea „oameni” nu prea mai rămânea loc și timp de glumit! 

Dar, despre toate acestea, cu alt prilej.

Autor: Viorel Hodiș