Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: The Giver

Filmografiile Simonei: The Giver

Martie 2015

În ultimul deceniu, marile ecrane au fost invadate de nenumărate filme care se bazează pe conţinutul unor romane fantastice precum: Stăpânul inelelor (2002), Eragon (2006), Alice în Țara Minunilor (2010), Cronicile din Narnia (2008-2010), Jocul lui Ender (2013), Hobbitul (2012-2014), Divergent (2014), The Maze Runner (2014). Nu, n-am uitat de seria Harry Potter (9 filme!), dar e atât de cunoscută încât se subînţelege că lista o va cuprinde fără doar şi poate. Ei bine, toate aceste filme abundă în creaturi fantastice specifice basmelor, de personaje cu puteri supranaturale sau cel puţin de variante idealizate ale unor copii şi adolescenţi a căror menire este să salveze mereu şi previzibil lumea în care vieţuiesc şi care, aparent, se confruntă c-un destin inexorabil. Ei restabilesc un echilibru iniţial perturbat anume pentru a construi intriga filmului, dar care reuşeste cumva să ne seducă la nesfârşit. Munţii sunt maiestuoşi şi pe ei veghează turnuri înalte, ţinuturile de gheaţă nesfârşită alternează cu cele de foc, inelele poartă mesaje încifrate, aproape barbiene, societatea e divizată pe categorii umane care circumscriu, asemenea comediilor clasice, tipuri umane. 

Probabil toate aceste transpuneri cinematografice sunt, în fond, manifestarea într-o formă mai dinamică, mai modernă a constantei şi profundei nevoi umane de sacru,  de magic. Ce distinge însă filmul pe care l-am ales astăzi e problematica pe care o ridică, fiindcă altfel, The Giver (2014) este, la rândul său, o ecranizare a unui roman fantastic, Darul lui Jonas, scris de Lois Lowry.

În primul rând, în cea mai mare parte alocată vizionării, filmul va fi unul alb-negru (vă amintiți de Artistul din 2011 câştigător a 5 premii Oscar?) şi nu fiindcă încearcă o situare cronologică în atemporalitate asemenea basmelor, ci datorită faptului că lumea în care Jonas, protagonistul filmului, trăieşte este una  reconstruită pe principiul egalităţii absolute. Oamenii poartă un soi de uniforme insipide, casele par clonate, familiile sunt medii funcţionale, limbajul trebuie să reflecte cu precizie, maşinal, intenţiile vorbitorului, iar locuitorii îşi iau cu abnegaţie doza zilnică de medicamente destinate controlării oricăror impulsuri. Ca şi alte filme distopice, precum Divergent sau Jocurile foamei, acesta  reprezintă în fond o analiză socială a unei versiuni de lume spre care ne îndreptăm, dar, spre deosebire de celelalte, mult mai puţin centrată pe scene violente, pe confruntări fizice, pe efecte speciale care surprind explozii catastrofale. Este un film sensibil ce urmăreşte drumul spre maturizare a lui Jonas (Brenton Thwaites), ales spre finalul adolescenţei ca Păstrător al Memoriei. Perioada sa de ucenicie, alături de cel care deţine la momentul dat toate amintirile oamenilor (Jeff Bridges), înseamnă recâştigarea culorilor, confruntarea cu emoţiile umane, dar şi conştientizarea gradului de injusteţe la care este supusă o astfel de societate egalitară. Controlul vizual exercitat de drone asupra oamenilor îmi aminteşte de camerele de supraveghere din romanul lui G. Orwell, 1984, dar şi de actualitatea problemei - dacă stăm să ne gândim la scandalul NSA şi declaraţiile lui John Snowden. Medicamentele zilnice, antidepresivele sunt forme din ce în ce mai răspândite ale literarei soma, despre care Aldous Huxley scria pionereşte încă din 1932 în Minunata lume Nouă.

Filmul are un evident caracter de bildungsroman, iar personajele antagoniste, puternice ale filmului sunt Mama (jucată de Katie Holmes, care reuşeşte cu succes să fie antipatică) şi Vârstnicul, care conduce societatea (Meryl Streep pare, din nou, o doamnă de fier). De altfel, despre jocul actoricesc, în general, nu pot spune că este memorabil, dar este în parametrii orizontului de expectanţă al tuturor celor care i-au vizionat anterior  pe cei din distribuţie.

Partea mea preferată din film însă, nu a fost jocul actoricesc, ci tranziţia de la alb-negru la colorat şi cred că efectul a fost bine gândit pentru că dispunerea coloristică iniţială are rolul de amorţire a percepţiei, iar transformarea etapizată implică emoţional spectatorul, mai ales când efectul este plusat de decupaje ale emoţiei umane în toate formele sale: râsul cristalin al unui copil, bucuria unor îndrăgostiți la o nuntă, suferinţa cauzată de război, milă şi toate celelalte emoţii pe care Jonas le experimentează. La fel de interesantă este şi ideea graniţelor care ţin prizoniere amintirile şi aşteptarea spectatorului de a vedea dacă Jonas poate să treacă aceste graniţe şi care ar fi efectul declanşat. 

Filmul este plăcut, dar ridică şi o serie de întrebări la adresa societăţii. Răspunsurile însă, alimentate de forul interior, aparţin fiecăruia dintre noi. Care vor fi răspunsurile dumneavoastră?

Autor: Simona Ardelean