Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Televizorul

Televizorul

Martie 2015

Bine, dacă vreţi, dacă chiar vă interesează televizorul ăsta, vă povestesc cum a început totul. Eram, de câţiva ani, profesor de limba română într-un sătuc din Ardeal, o adunătură de case mici de-a lungul unei văi, străjuite de dealuri aride. În cătun se ajungea fie pe jos, urcând şi, mai apoi, coborând dealul care ne despărţea semeţ de cea mai apropiată localitate aşezată la şosea, fie cu căruţa sau tot la pas, urmând cursul văii. Casele mai aveau încă acoperişul din paie. Nu glumesc! Să vă mai spun că nici măcar curent electric nu exista în sat? Cu mânuţa mea mi-am ales locul repartiţiei, dintre sutele, miile de localităţi înşirate pe listă. Şi l-am ales numai pentru că avea un nume poetic, învăluitor: Trestia!

Vă daţi seama ce şoc am avut, după ce autobuzul hârbuit mă lăsase în localitatea învecinată, iar şoferul mi-a spus că de acolo nu puteam ajunge, pe drumul cel mai scurt, decât pe jos, urcând dealul pe care mi-l arătase cu mâna întinsă, de parcă ar fi vrut să mă avertizeze ce drum greu aveam de bătut… Sau, mă rog, puteam să ajung în sat mergând pe marginea văii care ocolea dealul. Cu un rucsac în spate şi un geamantan din carton maroniu în mână, am luat-o pe drumul cel mai lung, de-a lungul pârâului, fie de teamă să nu mă rătăcesc, fie sperând ca din urmă să mă prindă vreo căruţă, ceea ce nu s-a întâmplat. După vreo oră de mers, am intrat pe uliţa înnoroită a satului. Căzuseră deja primele ploi sănătoase de toamnă. Mi-am suflecat pantalonii, glodul trecea binişor de pantofi. Am găsit şcoala imediat, o clădire de două etaje ridicată de curând, căreia meşterii uitaseră sau nu avuseseră timp să-i aplice tencuiala peste cărămida roşie. Ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri: printre paralelipipedele de argilă arsă, mortarul se scremuse şi ieşise grosolan afară, prelingându-se pe zid, ca nişte degete lungi, diforme, groase.

Am intrat în curtea neîngrădită a şcolii, pe o alee îngustă cu grohotiş, când am auzit în spatele meu: alo, dumneavoastră? Aşa l-am cunoscut pe Ghiţă, învăţătorul născut, crescut şi întors în sat. M-am împrietenit cu el la cataramă, îi mai duc şi azi, câteodată, o floare la mormânt. În noaptea aceea am dormit la el. Am stat până târziu la un pahar de ţuică (tare, drăcia asta, greu m-am obişnuit cu ea) şi apoi de vin, nevastă-sa, Iulia, care mai trăieşte şi azi, a făcut sarmale, iar el se prăpădea de râs spunându-mi bancuri cu olteni (nu m-am supărat) şi ascultându-mi vorba care nu se despărţea de perfectul simplu.

A doua zi, cercetând satul de la un capăt la altul, am auzit o voce care se pogora în ecouri pe uliţă. L-am întrebat pe învăţător ce naiba se întâmplă. Strigă unul din deal, mi-a răspuns ca şi cum era firesc să se tânguie ăla ziua-n amiaza mare. Dar ce are, e nebun? A râs sănătos, după care mi-a explicat că aici veştile importante se aruncă peste sat, prin viu grai, din vârful celui mai înalt deal, de către un om anume ales. Bine, măi, dar n-aveţi şi voi un avizier? Ce s-avem?, s-a făcut că nu înţelege. Păi, cei mai mulţi oameni de-aici semnează cu degetul înmuiat în tuş… Am intrat apoi la bufet, mă rog, magazinul sătesc, cum era pe vremuri, administrat de badea Şandor, care nu mai ştia cum să-mi intre în voie. Şi iarăşi am băut acolo până târziu, şliboviţă, parcă, şi bere. Într-o singură zi am reuşit să-i cunosc acolo pe aproape toţi bărbaţii din sat. Spre seară, mi-am mutat calabalâcul la o mătuşă a învăţătorului. Acolo au stat toţi dascălii care au trecut sporadic prin sat. Niciunul n-a rezistat în pustietatea asta mai mult de un an. Mătuşa la care stăteam în gazdă m-a rugat într-o zi să-i cumpăr şi ei nişte „ilest”, dacă trec pe la prăvălie. Am rămas descumpănit, m-am bâţâit o vreme prin curte, dând să plec, dar până la urmă m-am întors în casă şi am întrebat-o: bine, dar câţi metri să cumpăr? Vai, domnişorule, mi-a spus, dar „ilestul” nu se vinde la metru… Credeam că vrea, acolo, un metru-doi de elastic. De unde să fi ştiut că era vorba de drojdie?! Dar asta e altă poveste.

De câteva ori, însingurat şi deznădăjduit cum eram, surghiunit de-a dreptul, am vrut să fug, aşa, pur şi simplu, să las naibii totul şi să mă întorc acasă, numai că mă legau de picioare cei trei ani obligatorii pe care trebuia să-i duci la capăt după repartiţie. Ba chiar i-am scris şi tatei: eu aici nu mai stau nicio zi! Iar el mi-a răspuns după vreo două săptămâni să-mi bag minţile-n cap şi să stau să-mi fac datoria faţă de ţară în cei trei ani de stagiatură. Chiar aşa mi-a scris. Şi am rămas. Când s-a stins din viaţă, am ajuns acasă după înmormântare, Dumnezeu să-l odihnească… Vreau să zic că nu e după cum vrea omul, aşa că, între timp, a trecut toamna, a trecut iarna, s-a dus şi primăvara şi vara, ca şi cum nici n-ar fi fost, iar în toamna următoare am fost numit, vrând-nevrând, director. Ba, mai mult, mă şi îndrăgostisem…

Profesorii veneau de prin satele învecinate, puţini dintre ei fiind calificaţi. N-are rost să vă spun cum le programam orele ca în două zile să termine ce aveau de predat într-o săptămână… În a doua mea toamnă în Trestia a venit şi Irina. Absolventă de liceu, locuia în satul de peste deal, o ţineau ai ei pe lângă casă, nici nu se gândeau că ar fi putut urma undeva, prin apropiere, un institut sau chiar o facultate. Într-o zi a intrat în sala profesorală cu obrajii scăldaţi în lacrimi. Printre sughiţuri mi-a spus că un elev i-a spus cam aşa, după ce voise să-i rupă pagina din caiet pe care el desenase cai şi căruţe în loc să copieze ce era scris pe tablă: bine, bine, doamna profesoară, rupeţi numa’ foile că o zis tata că vă f… şi-o palmă dacă le mai rupeţi! Chiar aşa! Mi s-a făcut milă, era atât de plăpândă…

Mă rog, şi asta-i altă poveste, nu vă plictisesc cu ea. Să revin. Oamenii îmi spuneau „domnu’ director”. Deşi ne apropiam de anii ’70, pe aici nu pătrunseseră nici „tovarăşii”, nici colectivizarea. Au încercat, a venit într-o zi o comisie, dar, ca un făcut, toţi bărbaţii din sat s-au îmbătat în ziua aceea, s-au îmbătat crunt, iar tovarăşii n-au mai avut cu cine sta de vorbă. A doua zi la fel. După a treia zi, au plecat şi nu s-au mai întors niciodată, iar oamenii au rămas cu pământurile lor. Dacă tot m-am aşezat în sat, fie şi provizoriu, cum credeam eu pe atunci, primul lucru pe care i-am rugat pe săteni a fost să amenajăm un teren de fotbal. Ceea ce s-a şi întâmplat, în scurt timp, lângă şcoală, unde exista un teren viran, al nimănui. Bărbaţii au cărat sute de roabe cu pământ, să niveleze terenul, l-au tasat, au semănat apoi iarbă, iar când iarba a crescut, l-au trasat cu var, după indicaţiile mele. Construirea porţilor a fost o nimica toată. După-amiaza, neavând altceva mai bun de făcut, ba şi în pauze sau imediat după ore, încingeam nemaipomenite partide de fotbal, cu elevii mai mărişori, ba şi cu taţii lor, până când veneau femeile să se răţoiască, de pe margine, cu mâinile în şolduri, că nu avea cine să isprăvească treburile gospodăriei. Şi nouă ne ardea de fotbal…

Seara mergeam la prăvălie, la badea Şandor, cu consătenii mei, dar nu ca să cumpăr „ilest”, ci să mă aşez statornic cu ei la pălincă şi bere. Celor puţini care ştiau să citească le strecuram la lumina lămpii „Sportul popular”, iar ei îl buchiseau, urmărind cu degetul pe pagină rând după rând. După care, obligatoriu, le citeam eu însumi celorlalţi. Aveam abonament la „Sportul popular”, poştaşul aducea ziarul şi corespondenţa tot la două-trei zile. Într-o seară, unul dintre părinţii elevilor mei, tot citind ziarul şi sorbind din halba de bere, s-a trezit vorbind tânguitor, aproape jalnic: domnu’ director, vine Campionatul Mondial şi noi ce ne facem? Noi, adică ăştia din sat care aflaserăm din ziar şi, evident, de la radioul portabil, îmbrăcat în husă din piele, pe care-l purtam aproape tot timpul cu mine, inclusiv la prăvălie, la bufet, că România s-a calificat la Mexico ’70. Păi, în satul de peste deal existau deja câteva televizoare, iar noi nu aveam nici măcar curent electric!

Prin urmare, a trebuit să-mi iau rolul în serios: ori de câte ori aveam o întrunire, consfătuire, comisie metodică sau şedinţă în oraş, dădeam o fugă la sediul comitetului judeţean de partid unde lăsam o cerere, o plângere, o doleanţă, să urgenteze cumva procesul de electrificare. Stâlpii uriaşi, din lemn, au fost aduşi într-o dimineaţă, cu nişte camioane uriaşe, şi înţepeniţi în pământ, pe lângă garduri. Dar mai trebuiau întinse şi cablurile. Lucrurile se mişcau greoi, nu ca la Bumbeşti-Livezeni, să zic aşa. Iar Campionatul Mondial stătea să înceapă. Oricum, mi-am spus, eu trebuie să fiu pregătit. Aşa se face că, pe nepusă masă, mi-am cumpărat televizor. Fără ştirea soţiei. A, am uitat să vă spun că, între timp, mă căsătorisem. Cu Irina, evident. De unde înainte nu ştiam cum să plec cât mai repede din văgăuna aceasta, acum mă şi însurasem, ba mai mult, aveam împreună, de aproape un an, şi un copil, o mândreţe de copil. În ultima perioadă de burlăcie, cu ajutorul învăţătorului, îmi amenajasem în ceea ce se numea biroul directorului o cămăruţă, cu toate cele de trebuinţă. Acolo s-a întâmplat, mă înţelegeţi… Nici nu eram căsătoriţi când a rămas însărcinată. Iniţial am chibzuit, în spaima ce ne cuprinsese, că ar fi bine să lepede copilul, undeva, pe ascuns, la vreo moaşă. Ştiţi că pe atunci erau interzise avorturile. Dar după câteva nopţi de nesomn, de chin, de frământări, m-am dus acasă la ea şi am cerut-o, în faţa părinţilor, de soţie. Abia apoi au aflat şi ei că biata lor fată rămăsese însărcinată… Cred că viitorul meu socru m-ar fi alergat cu parul prin sat dacă nu i-aş fi luat fata de nevastă, după ce am necinstit-o. La scurtă vreme am făcut nunta. Am câteva fotografii cu Irina mireasă, uşor tristă şi speriată că lumea ar fi putut băga de seamă că i-a crescut un pic burta.  Dar a trecut şi asta, ne-am mutat împreună, iar după ce s-a născut copilul, ascultându-l cum gângurea, văzându-l cum îşi agita picioruşele, cum dădea din mânuţe, am alungat pentru totdeauna coşmarul care revenea amintindu-ne, mustrător, că ne-a putut trece prin cap să-i refuzăm viaţa.

Când m-a văzut cu ditamai cutia de carton în care se afla televizorul cu lămpi, pentru transportul căruia arvunisem din vreme o căruţă, să-l pot aduce din satul învecinat, acolo unde autobuzul îşi avea ultima staţie, soţia şi-a făcut cruce. Adică ce-mi trebuie mie televizor când nici măcar curent electric nu aveam în sat?! Uite-aşa, i-am spus, vreau să fiu pregătit. Închiriaserăm o casă, cu două cămăruţe. Una o foloseam ca bucătărie, în cealaltă dormeam noi şi copilul. I-am găsit şi televizorului un loc, lângă perete, pe un dulăpior de haine. După ce i-au trecut nervii că risipisem banii de pomană, a aşezat peste el un mileu, apoi un bibelou şi mi s-a părut că e chiar încântată să-l ştie acolo, să-l privească.

N-o să vă vină să credeţi, cu o lună înaintea Mondialului, aveam curent electric! Aveam prize, ardea becul în casă. Şi, pentru că omisesem un amănunt important, am înjghebat rapid o antenă uriaşă, grea, din fier beton, cu cinci elemenţi, pe care, cu ajutorul câtorva săteni, am ancorat-o lângă casă, pe un par înalt, din brad, tăiat din pădure. Antena trebuia să prindă undele care se loveau de deal. Să mai zic că pentru treaba asta am fost nevoit să aduc cu căruţa un electrician şi un aparat de sudură din satul vecin. Bun, cu sătenii mei de faţă, am legat cablul, am pus televizorul în priză şi… nimic. Nicio lumină, nicio umbră, niciun zumzet n-au dat semne că aparatul s-ar afla în viaţă. N-aveam de ales, am plimbat televizorul cu căruţa până la autobuz, şi de acolo, în oraş, până la centrul de reparaţii. Cu el în braţe, după vreo săptămână, am făcut cale întoarsă. Ajuns acasă, l-am băgat repede în priză. Degeaba, tot nu mergea. Înnebuneam. În oraş, văzusem ecranul luminat, văzusem imaginile care se perindau pe el. Aveam curent electric, aveam antenă, aveam şi televizor, dar uite că nu mergea. Şi Campionatul Mondial bătea la uşă.

Până la urmă, norocul meu, am întâlnit în centrul de comună un depanator ambulant, pe care l-am adus cu şareta poştaşului în sat. Depanatorul avea trei degete ciuntite la mâna dreaptă. Dar, cu toate acestea, şurubelniţa nu-i scăpa din palmă. După câteva ore de chin în care a verificat şi schimbat lămpi, a dezlipit şi lipit circuite, numai el ştie ce-a făcut acolo, ecranul a început să se lumineze. Funcţiona! Mexico ’70 putea să înceapă, îl aşteptasem cu sufletul la gură, împreună cu consătenii mei. La meciurile României n-am avut realmente loc unde să-i aşez pe toţi. Mulţi au rămas în picioare, privind din bucătărie, prin uşa deschisă. Sigur, soţiei nu prea i-a plăcut toată hărmălaia şi înghesuiala aia, mai ales că cel mic se trezea din somn când nici nu te aşteptai şi începea să plângă. Atunci, în cele două camere, se făcea o linişte de mormânt, până adormea la loc. După care iar începeau oftaturile, şuierăturile surde, murmurele…

Meciurile se transmiteau noaptea târziu, veniseră ploile şi tunetele din vara lui ’70, dar nu ne păsa. Îmi mai aduc aminte că atunci când a înscris Neagu, în meciul cu Cehoslovacia, parcă, era primul nostru gol la Campionat, am crezut că se sparg nu geamurile, ci pereţii. Goooooooool, am strigat cu toţii, ridicându-ne în picioare, care pe unde eram. Ce ne mai păsa nouă de ăl mic?! Ba am avut impresia că se trezea sărăcuţul ca şi cum ar fi vrut şi el, în felul lui, să privească, să se bucure… Sau, cel puţin, naiv şi entuziast, şi fericit cum eram pe atunci, aşa mi-ar fi plăcut să cred. Asta-i tot. A, să vă mai spun că, după câţiva ani, ne-am ridicat în sat casa noastră, una mare, cu trei camere şi bucătărie. Primul nostru televizor l-am urcat de mult în pod, nu mai erau la modă aparatele cu lămpi.

Cam asta e povestea lui. Dar tot nu înţeleg de ce vreţi să-l cumpăraţi… A, pentru filmări? Da, am văzut că a sosit o întreagă echipă… Un film? Înţeleg. Foarte frumos că aţi ales satul nostru, o să ne vedem la cinema, poate şi la televizor. Când o să fie gata, sigur. Bine, haideţi că urc după el în pod. O să-l băgăm de curiozitate în priză. Cine ştie, poate mai merge şi azi…

Autor: Daniel Moșoiu